Cântec de lebădă - Aldous Huxley - fragment

Domnul Propter stătea pe o bancă, sub cel mai mare dintre eucalipţii săi. Spre vest, munţii apăreau deja ca o siluetă aplatizată pe cerul de seară, dar în faţă lui, spre nord, pantele de sus erau încă însufleţite de lumini şi umbre, auriu-roz şi indigo închis. În prim-plan, castelul îşi luase un veşmânt de o splendoare şi un romantism cu totul incredibile. Domnul Propter privi spre el, spre dealuri şi în sus, la cerul pal, printre frunzele nemişcate ale eucaliptului; apoi închise ochii şi repetă în tăcere răspunsul cardinalului Berulle la întrebarea: ce este omul? Cu peste treizeci de ani în urmă, când el îşi scria studiul despre cardinal, citise pentru prima oară aceste cuvinte. Îl impresionaseră chiar şî atunci, prin splendoarea şi precizia elocinţei lor. Odată cu trecerea timpului şi cu acumularea experinţei sale, cuvintele începuseră să pară mai mult decât elocvente, ajunseseră să capete conotaţii tot mai bogate, semnificaţii tot mai profunde. "C'est un néant environné de Dieu, indigent de Dieu, capable de Dieu, et rempli de Dieu, s'il veut." Un nimic înconjurat de Dumnezeu, lipsit şi capabil de Dumnezeu, plin de Dumnezeu, dacă vrea astfel. Şi ce este acest Dumnezeu de care oamenii sunt capabili? Domnul Propter răspunse prin definiţia dată de John Tauler în primul paragraf al cărţii sale, Urmându-l pe Hristos: "Dumnezeu este o fiinţă retrasă dintre creaturi, o putere liberă, o activitate pură". Omul, atunci, este un nimic înconjurat şi lipsit de o fiinţă retrasă dintre creaturi, un nimic capabil de putere liberă, plin de o activitate pură, dacă vrea astfel. Dacă vrea astfel, începu să reflecteze domnul Propter, divagând cu o tristeţe bruscă, dar destul de amară. Dar câţi de puţini oameni vor vreodată asta, sau, dacă vor, ştiu la ce să se aştepte şi cum să obţină acel lucru! Cunoaşterea adevărată nu e deloc mai puţin rară decât bunăvoinţa susţinută de acţiunea în virtutea ei. Dintre cei puţini care îl caută pe Dumnezeu, majoritatea găsesc, din ignoranţa, doar astfel de reflexii ale propriei lor voinţe egoiste, precum Dumnezeul luptei, Dumnezeul oamenilor aleşi, Cel care răspunde la rugăciuni, Salvatorul.

După ce deviase atât de mult înspre negativitate, domnul Propter a fost atras, datorită unei continue eclipse a vigilenţei, spre o preocupare încă şi mai puţin profitabilă pentru mizeriile specifice, concrete ale acelei zile. Îşi aminti întrevederea lui din acea dimineaţă cu Hansen, care era agentul domeniului din vale al lui Jo Stoyte. Tratamenul aplicat de Hansen migratorilor care veneau să culeagă fructe era încă şi mai rau decât în mod obişnuit. Profitase de numărul şi de nevoia lor disperată pentru a scădea salariile. În livezile pe care le gestiona el, copiii mici erau puşi să lucreze toată ziua în soare, la preţul de doi sau trei cenţi pe oră. Iar când ziua de lucru lua sfârşit, casele la care se întorceau oamenii erau un şir de cocini infecte din deşertul de dincolo de albia râului. Pentru aceste cocini, Hansen lua o chirie de zece dolari pe lună. Zece dolari pe lună pentru privilegiul de a îngheţa sau de a te sufoca; de a dormi în mizerie promiscuă; de a fi mâncat de purici şi de păduchi; de a lua oftalmie şi poate, viermi intestinali şi dizenterie amibică. Şi totuşi, Hansen era un bărbat de bunsimţ şi bun la suflet. Un om care ar fi fost şocat şi indignat dacă te-ar fi văzut lovind un câine; unul care ar fi sărit în apărarea unei femei maltratate sau a unui copil plângând. Când dommnul Propter i-a atras atenţia asupra acestui fapt, Hansen s-a învineţit de furie.
- Asta e altceva, spusese el.
Domnul Propter încercase să afle de ce e altceva.
Era datoria lui, spusese Hansen.
Dar cum putea fi datoria lui să îi trateze pe copii mai rău decât pe sclavi şi să îi infesteze cu viermi intestinali?
Era datoria lui faţă de domeniu. Nu făcea nimic pentu el însuşî.
Dar de ce a face rău pentru altcineva ar fi diferit de a face rău în numele tău? Rezultatele erau exact acelaşi în ambele cazuri. Victimele nu sufereau deloc mai puţin atunci când făceai ceea ce numeai datoria ta, decât atunci când acţionai în virtutea a ceea ce credeai că ar putea fi propriul tău interes.
De data aceasta, furia explodase în jigniri violente. Era, îşi dăduse seama domnul Propter, furia omului bine intenţionat, dar stupid, care este silit, împotriva voinţei sale, să îşi pună întrebări indiscrete despre ceea ce el face ca pe un lucru de la sine înţeles. El nu vrea să-şi pună aceste întrebări, deoarece ştie că dacă face asta, va fi obligat fie să continue să facă ceea ce face, dar cu conştiinţă cinicului că ceea ce face e greşit, sau, dacă nu vrea sa fie cinic, să îşi schimbe complet modul de viaţă, în aşa fel încât să pună în armonie dorinţa lui de a fi corect cu realităţile revelate în cursul autointerogării. Pentru majoritatea oamenilor, schimbarea radicală este încă şi mai odioasă decât cinismul. Singura cale printre coarnele acestei dileme este de a persista cu orice preţ în ignoranţă, ceea ce îţi permite să continui să greşeşti, cu convingerea reconfortantă că prin asta, îţi faci datoria - datoria faţă de companie, faţă de acţionari, faţă de familie, oraş, stat, patrie, biserică. Pentru că, bineînţeles, cazul sărmanului Hansen nu era deloc unic; la o scară mai mică, şi prin urmare, cu mai puţină putere de a face rău, el se comporta ca toţi acei funcţionari publici, oameni de stat şi prelaţi, care trec prin viaţă semănând nefericiere şi distrugere, în numele idealurilor lor şi la dispoziţia imperativelor lor categorice.
Ei bine, cu Hansen nu ajunsese prea departe, conchise domnul Propter. Trebuia să încerce din nou cu Jo Stoyte. În trecut, Jo refuzase tot timpul să asculte, pe motiv că domeniul era treaba lui Hansen. Alibiul său era atât de convenabil, încât ar fi fost greu, prevedea domnul Propter, să îl dărâme.

De la Hansen şi Jo Stoyte, gândurile lui rătăciră la familia de nomazi nou-sosiţi din Kansas, cărora le dăduse una dintre barăcile lui. Cei trei copii subnutriţi, cu dinţii deja stricaţi în gură; femeia emaciată de Dumnezeu ştie ce combinaţie de boli, deja cufundată în apatie şi slăbiciune; soţul pe rând ranchiunos şi autocompătimitor, violent şi posomorât.
Se dusese cu bărbatul să ia nişte legume din straturile din grădină şi un iepure pentru cina familiei. Stând acolo, în timp ce jupuia iepurele, trebuise să asculte izbucnirile incoerente de lamentaţie şi indignare ale omului. Lamentaţie şi indignare împotriva pieţii grâului, care se prăbuşise de fiecare dată când lui începea să-i meargă bine. Împotriva băncilor de la care împrumutase bani şi cărora nu putuse să li-i returneze. Împotriva secetelor şi vânturilor care îi transformaseră ferma în o sută şăizeci de acri de praf şi sălbăticie. Împotriva soartei care fusese întotdeauna împotriva lui. Împotriva celor care îl trataseră atât de rău, pretutindeni, toată viaţa sa.
Deprimantă poveste de familie! Cu variaţii nesemnificative, o mai auzise de o mie de ori. Ba erau culegători din sudul îndepărtat, deposedaţi de către proprietari, într-o încercare disperată de a face ferma să plătească. Ba proprietari ai fermei lor, ca bărbatul acesta, care fuseseră deposedaţi nu de către bancheri, ci de către forţele naturii - forţe ale naturii pe care ei înşişî le făcuseră distructive smulgând iarba şi plantând doar grâu. Ba argaţi, înlocuiţi de tractoare. Toţi veniseră în California ca la un tărâm al făgăduinţei, iar California îi adusese deja în condiţia unor peoni migratori şi îi transforma rapid în Intuşabili. Doar un sfânt, reflectă domnul Propter, doar un sfânt putea fi peon şi paria fără să suporte consecinţele, pentru că doar un sfânt ar fi acceptat această poziţie bucuros, ca şi cum ar fi ales-o el, prin propria lui voinţă liberă. Sărăcia şi suferinţa înnobilează doar atunci când sunt voluntare. Oamenii devin mai răi în urma sărăciei şi suferinţei involuntare. Mai uşor trece o cămilă prin urechea acului decât să intre un om sărăcit împotriva voinţei sale în Împărăţia Cerurilor. Iată-l, de exemplu, pe acest om sărman din Kansas. Cum reacţionase el la sărăcia şi suferinţa involuntare? Din cât putea aprecia până acum domnul Propter, îşi compenesa nenorocirile prin brutalitate faţă de cei mai slabi ca el. Cum putea să ţipe la copii... Era un simptom cât se poate de familiar.
După ce iepurele a fost jupuit şi eviscerat, domnul Propter a întrerupt monologul companionului său:
- Ştii care e cel mai stupid text din Biblie? l-a întrebat el dintr-odată.
Bărbatul din Kansas a tresărit, în mod evident puţin şocat, şi a scuturat din cap.
- Aceasta, a spus domnul Propter în timp ce se ridica şi îi întindea trupul iepurelui. "M-au urât fără temei."

Sub eucalipt, domnul Propter oftă greoi. Să le arăţi oamenilor nefericiţi că cel puţin în parte, sunt cu siguranţă responsabili pentru nenorocirile lor; să le explici că ignoranţa şi prostia sunt pedepsite de natura lucrurilor la fel de sever ca şi răutatea deliberată - acestea nu erau niciodată sarcini agreabile. Pentru că ce speranţă, se întrebă el, ce scânteie cât de slabă de speranţă există pentru un om care chiar crede că  "m-au urât fără temei" şi că el nu a avut niciun rol în propriile dezastre? În mod evident, niciun fel de speranţă. Vedem ca pe o realitate brută că dezastrele şi ura nu sunt niciodată lipsite de temei; vedem, de asemenea, că cel puţin unele dintre aceste temeiuri depind de cei care suferă acele dezastre sau fac obiectul urii. Într-o anumită măsură, ei sunt direct sau indirect responsabili. Direct, prin comiterea unor acte stupide sau răutăcioase. Indirect, prin faptul că omit să fie atât de inteligenţi şi milostivi pe cât ar putea fi. Iar dacă ei omit asta, în general e din cauză că aleg, fără să gândească, să se conformeze standardelor locale şi modului de viaţă actual.

Gândurile domnului Propter reveniră la sărmanul om din Kansas. Moralist, făraîndoilă dezagreabil cu vecinii şi fermier incompentent;dar asta nu era întreaga poveste. Cea mai gravă infracţiune a lui fusese să accepte lumea în care trăia ca pe una normală, raţională şi corectă. Ca toţi ceilalţî, permisese publicităţii să-i multiplice dorinţele; învăţase să echivaleze fericirea cu posesiunile, iar prosperitatea cu banii cheltuiţi la magazin. Ca toţi ceilalţi, abandonase complet ideea agriculturii de subzistenţă, gândind exclusiv în termenii recolterlor pentru profit; şi continuase să gândească în aceşti termeni, chiar şi atunci când recoltele nu îi mai aduceau niciun fel de profit. Apoi, ca toţi ceilalţi, începuse să  aibă datorii la bănci. Şi, în cele din urmă, ca toţi ceilalţi, învăţase că ceea ce experţii spuseseră de o generaţie era perfect adevărat: într-o ţară semiaridă, iarba e cea care fixează solul; daca smulgi iarba, solul dispare. La momentul cuvenit, iarba dispăruse. Bărbatul din Kansas era acum peon şi paria, iar această experienţă  facea din el un om mai rău.

Sfântul Pentru Claver era alt personaj istoric căruia domnul Propter îi dedicase un studiu. Când vasels cu sclavi intrau în portul Cartagina, Petru Claver era singurul om alb care se aventura în magaziile acestuia. Acolo, în duhoarea şi arşiţa de nedescris, în vaporii de puroi şi excremente, el îi îngrijea pe cei bolnavi, îi pansa pe cei răniţi de cătuşe, îi ţinea în braţe pe bărbaţii care căzuseră pradă disperării şi le rostea vorbe de alinare şi afecţiune - şi, în intervaluri, le vorbea despre păcatele lor. Păcatele lor! Umanitaristul modern ar râde, dacă nu cumva ar fi şocat. Şi totuşi - aceasta era concluzia la care domnul Propter ajunsese treptat şi reticent - şi totuşi probabil că Sfântul Petru Claver avea dreptate. Nu pe de-a-ntregul, desigur; pentru că niciun om care acţionează pe baza unei cunoaşteri greşite, idiferent de cât de bine intenţionat ar fi, nu poate avea dreptate decât parţial. Dar, în orice caz, avea atâta dreptate pe cât te-ai putea aştepta să aibă un filozof catolic antireformă. Avea dreptate atunci când insista că indifernet de circumstanţele în care se găseşte, fără îndoială o fiinţă umană omite uneori să facă bine şi comite unele lucruri ale căror efecte ar trebui neutralizate, dacă este posibil. Avea dreptate când credea că este bine ca până şi celor împotriva cărora s-au comis cele mai brutale păcate să li se amintească de propriile lor deficienţe.

Concepţia lui Petru Claver asupra lumii avea defectul de a fi greşită, dar meritul de a fi simplă şi dramatică. Dat fiind un Dumnezeu personal, care acodă iertarea; date fiind raiul şi iadul şi realitatea absolută a personalităţilor umane; dat fiind caracterul meritoriu al simplelor bune intenţii şi al credinţei neabătute într-un set de opinii incorecte; date fiind singura Biserică adevărată, eficacitatea medierii preoţeşti, magia împărtăşaniei - date fiind toate acestea, era foarte uşor să îi convingi până şi pe sclavii proaspăt importaţi de păcatele lor şi să le explici exact ce ar trebui să faca în privinţa asta. Dar dacă nu există o singură carte inspirată, o unică sfântă Biserică, mediere preoţească şi magie a împărtăşaniei; dacă nu există un Dumnezeu personal care să fie înduplecat să ierte păcatele; dacă există, până şi în lumea morală, doar cauze şi efecte şi enormă complexitate a interrelaţiilor lor - atunci, evident, sarcina de a le spune oamenilor ce să facă în privinţa deficienţelor lor este mult mai dificilă. Pentru că fiecare individ este chemat să manifeste nu doar permanentă bunăvoinţă, dar şi permanentă inteligenţă. Şi asta nu e tot. Pentru că, dacă individualitatea nu este absolută, dacă personalităţile sunt fragmente iluzorii ale unei voinţe egoiste dezastruos de oarbe faţa de realitatea unei conştiinţe transpersonale, a cărei limitare şî negare este, atunci toate eforturile fiecărei fiinţe umane trebuie direcţionate, în ultimă instanţa, spre actualizarea acelei conştiinţe transpersonale. Astfel încât nici măcar inteligenţa nu este suficientă ca adjunct al bunăvoinţei; trebuie să existe, de asemena, şi amintirea care încearcă să transforme şi să transceandă inteligenţa. Mulţi chemaţi, puţini aleşi - pentru că puţini ştiu măcar în ce constă salvarea. Să-l luăm din nou pe acest bărbat din Kansas... Domul Propter scutură trist din cap. Totul era împotriva sărmanului om - conformismul lui fundamentalist, egotismul lui rănit şî inflamat, irascibilitatea lui nervoasă, inteligenţa lui redusă. Primele trei dezavantaje ar putea fi, poate, îndepărtate. Dar s-ar putea face ceva în legătură cu al patrulea? Natura lucrurilor împinge implacabil spre slăbiciune. "... de la cel ce n-are se va lua şi ce are." Şi cum erau acele cuvinte ale lui Spinoza? "Un bărbat poate să nu fie vinovat şi totuşî să sufere în multe feluri. Un cal nu este vinovat pentru că nu e un bărbat ; cu toate acestea, el trebuie să fie cal, şi nu bărbat." În acelaşi timp, cu siguranţă trebuie să existe ceva ce să se poată face pentru oameni precum acel bărbat din Kansas - ceva care să nu implice rostirea de neadevăruri nocive despre natura lucrurilor. De exemplu, neadevărul că există cineva acolo sus, sau celălalt neadevăr, mai modern, că valorile umane sunt absolute şi Dumnezeu este poporul sau partidul sau rasa umana în ansamblu. Fără îndoială, insistă domnul Propter, făra îndoială că există ceva ce se poate face pentru astfel de oameni. Bărbatul din Kansas începuse prin a fi deranjat de ceea ce spusese despre înlănţuirea cauzei şi efectului, despre reţeaua relaţiilor - îl deranjase ca o insultă personală. Dar după aceea, când văzuse că nu era învinovăţit, că nu încerca nimeni să-l ia de sus, începuse să fi interesat, să vadă că până la urmă, putea fi adevărat. Era posibil ca uşor-uşor, să-l facă să gândească un pic mai realist, cel puţin faţă de lumea vieţii de zi cu zi, lumea exterioară a aparenţelor. Iar după ce va fi făcut asta, atunci poate că nu îi va fi atât de incredibl de dificil să gândească un pic mai realist şi despre sine însuşi - să conceapă acel ego atotputernic al lui ca pe o ficţiune, un fel de coşmar, un nimic agitându-se frenetic şi capabil, după ce frenezia lui va fi fost potolită, să fie umplut cu Dumnezeu, cu un Dumnezeu conceput şi trăit ca o conştiinţă mai mult decât personală, ca pe o putere liberă, o activitate pură, o fiinţă retrasă...

Revenind astfel la punctul său de plecare, domnul Propter îşi dadu seama dintr-odată de dumul lung, sinuos şi neprofitabil pe care îl parcurseseră ca să ajungă acolo. Venise la această bancă de sub eucalipt ca să se reculeagă, să-şi dea seama pentru o clipă de existenţa acelei alte conştiinţe din spatele gândurilor şi sentimentelor lui private, acea putere liberă şi pură, mai mare decât a lui. Pentru asta venise. Dar amintirile se infiltraseră, în timp ce el lăsase garda jos; se porniseră speculaţiile, nor după nor, ca nişte păsări marine ce se înalţa din cuiburile lor pentru a întuneca şi eclipsa soarele. Servitutea este viaţa personalităţii, şi pentru servitute sinele personal va lupta cu nesfârşite resurse şi cu cea mai încăpăţânată viclenie. Preţul libertăţii este vigilenţă eternă, iar el nu reuşise să fie vigilent. Nu ere un caz, reflectă el melancolic, de spirit voluntar şi carne slabă. Asta era o antiteză complet greşită. Spiritul este întotdeauna voluntar; dar persoana, care este atât minte, cât şi trup, este întotdeauna nevoluntară - iar persoana, întâmplător nu este slabă, ci extrem de puternică.

Domnul Propter privi din nou munţii, cerul palid dintre frunze, rozurile ca un roşiatic deschis, movurile şi griurile trunchirilor de eucalipt; apoi închise iar ochii.

"Un nimic înconjurat de Dumnezeu, lipsit şi capabil de Dumenezeu, plin de Dumnezeu, dacă vrea astfel." Şi ce era Dumnezeu? O fiinţă retrasă dintre creaturi, o putere liberă, o activitate pură. Vigilenţa lui încetase treptate să fie un act al voinţei, o reprimare deliberată a gândurilor, dorinţelor şi sentimentelor personale irelevante. Pentru că, încetul cu încetul, aceste gânduri, dorinţe şi sentimente se depuseseră ca un sediment noroios într-un borcan cu apă, iar în timp ce ele se depuneau, vigilenţa lui era liberă să se transforme într-un fel de conştienţă inefabilă şi detaşată, în acelaşi timp intensă şi liniştită, alertă şi pasivă - o conştienţă al cărei obiect erau cuvintele rostite de el şi totodată, acel ceva care înconjura cuvintele. Dar ceea ce înconjura cuvintele era conştienţa însăşi; pentru că această vigilenţă care acum era o conştienţă inefabilă - ce era ea, dacă nu un aspect, o expresie parţială a acelei conştiinţe impersonale şî netulburate în care cuvintele fuseseră lăsate să cadă şi în care se cufundau încet? Iar în timp ce se cufundau primeu o nouă semnificaţie pentru conştienţa care le urma în jos, înspre propriile adâncuri - o semnificaţie nouă nu în privinţa entităţilor conotate de cuvinte, ci mai degrabă a naturii înţelegerii lor, care, de la a fi intelectual în caracterul său, devenise intuitiv şi direct, astfel încât natura omului în potenţialitatea lui şi a lui Dumnezeu în actualitatea Lui era realizată printr-un analog al experienţei senzoriale, printr-un fel de participare nemijlocită. Nimicul aglomerat al fiinţei sale trăit în sine ca transcendere în disponibilitatea resimţită pentru pace şi puritate, pentru retragerea din faţă repulsiilor şi dorinţelor, pentru libertatea binecuvântată faţă de personalitate...

Un orăşean la ţară. Poveste de tranziţie.

Cam de un an de zile am tot cochetat, cu ideea şi practica de a sta la ţară, cu întreruperi ce-i drept, însă în ultimele două luni, întreruperile s-au împuţinat, şi am ajuns să-mi petrec întrega săptămână "de lucru" acolo, cu ceva evadări la sfârşit de săptâmână către mediul urban.
Există o diferenţă majoră între a merge în vizită la ţară şi a merge să stai acolo pe o perioadă nedeterminată. Mulţi oameni se bucură, dacă este vorba să meargă în vizită la ţară, aer curat, verdeaţă, relaxare, o pauză de la nebunia şi toxicitatea oraşului.
Dacă însă vizita se prelungeşte prea mult, neajunsurile statului la ţară încep să-i sâcâie. N-ai ce face, ajungi să te plictiseşti, iar condiţiile mult sub nivelul de confort decent încep sa devină din ce în ce mai evidente şi deranjante.
Pe de o parte, liniştea de acolo începe să-ţi încetinească sinapsele până la punctul în care intri într-o stare de letargie blegoasă, simţi cum te dizolvi în spaţiul mult prea larg, nu mai poţi să-ţi ţii gândurile laolaltă, presiunea e prea joasă, nu te mai regăseşti, pe de altă parte, zgomotul de fundal, în special dimineaţa, generat de onomatopeele diverselor animale din zonă, te zgârie pe toţii neuronii din sistemul auditiv. Iar viaţa socială, e practic zero. Niciun mijloc de divertisment modern, iar oamenii? ţărani bătrâni,de peste 55 de ani, cu gândiri "învechite", complet derutaţi de schimbările petrecute în ultimele două decenii. Probabil că starea asta de derută or s-o ia cu ei în mormânt. Schimbarea probabil a fost mult prea bruscă pentru ca o minte trecută de o anumită vârstă, deja formată într-un sistem, să poată să se adapteze acestei noi realităţi. Ăsta cred că este un subiect în sine, n-am să insist acum.
Ei bine, foarte mulţi dintre oamenii ăştia de s-ar bucura de o vizită scurtă la ţară, din motivele descrise mai sus şi cu siguranţă şi din altele, n-ar putea concepe să se "mute" la ţară, să-şi petreacă restul vieţii acolo. Probabil că asta are de-a face tot cu faptul că schimbarea ar fi prea bruscă, sunt prea multe diferenţele pentru a putea fi digerate uşor, în special de cineva care nu are nicio motivaţie pentru acest lucru. Sunt două lumi diferite ce există în paralel dar influenţându-se reciproc. Poate două specii diferite, ce coexistă la următorul nivel al evoluţiei.

Reflecţii asupra existenţei

Bizar

Producţie pentru utilitate nu pentru profit

În prezent se consumă enorm de multă energie pe nişte activităţi care în realitate nu îmbunătăţesc cu nimic calitatea vieţii, ba aş putea spune dimpotrivă.

( Producem "gunoi", lucruri care nu au nicio valoare reală, dar care printr-o promovare agresivă sau creare artificială de "trend-uri" ajung să se vândă, iar dacă se pot scoate bani de pe urma lor acestea sunt "bune")

Dacă ne uităm în jur, vedem că "Profitul" este singurul care pune lucrurile în mişcare, este singurul care contează, este cel care este mai presus de tot şi toate. Omul pare să nu mai fie important. Nu contează dacă ceva este util, atâta timp cât nu este găsită o modalitate de a se scoate bani de pe urma acestui ceva, nu va fi făcut. 

Nu ştiu ce cred alţii, dar eu sincer când mă uit, nu văd acest lucru ca fiind normal, este o malformaţie, este ca şi cum oamenii nu mai trăiesc pentru ei ci pentru a obţine bani. 

Oameni buni! Nu credeţi că e cazul să ne oprim puţin din alergătura asta nebună în ciclul vicios creat de goana după bani, reclame agresive şi consumerism nesăbuit, şi să ne uităm puţin la noi şi la ce vrem şi avem nevoie cu adevărat?

Că profitul este furt deja am spus-o într-un post anterior. Este o modalitate de a ne fura unul altuia căciula. Ideea că asta ar fi "competiţia" care promovează evoluţia este o aiureală completă. În momentul în care eşti dotat cu inteligenţă vechile reguli după care evoluţia funcţionează se schimbă, însă daca alegem să ne comportăm în continuare ca animalele asta e.

N-o mai lungesc. Dacă cineva este pasionat am postat asta şi pe metaguvernare.

Terorismul estival

Lansare site "Metaguvernare"

Tot ce-a fost ori o să fie, în prezent le-avem pe toate

Identificarea şi rezolvarea problemelor

Puric, istorie, memorie, modele, creştinism

Eterna poveste schimbătoare

O fi adevărat?

Biologie, Tehnologie, Amnezie

God's thoughts

Am dat pe undeva de un citat din Einstein ( Albert Einstein ) :

"I want to know God's thoughts... the rest are details."
în treducere liberă,
"Eu vreau să ştiu gândurile lui Dumnezeu... restul sunt detalii."

Deşi ştiam de acest citat de mai multă vreme, nu l-am luat foarte în serios.
Dar niciodată nu-i prea târziu.

Deci ce-ar putea să însemne?

Întâi de toate să vedem care sunt protagoniştii.

În primul rând se presupune existenţa unui "Eu",adică a lui Einstein, cel care gândeşte că vrea să ştie.
Apoi se presupune existenţa unui Dumnezeu. Fair enough.

Bun, acuma să vedem ce fac ei, adică protagoniştii, adică Einstein şi Dumnezeu.

Se presupune, că dincolo de faptul că Dumnezeu există mai şi gândeşte. S-ar putea ca faptul că există şi că gândeşte să fie unul şi acelaşi lucru dar n-avem cum să ştim asta nu?

Deja se observă o similitudine între cei doi, amândoi gândesc, iar Einstein vrea să ştie gândurile lui Dumnezeu.
Aici s-ar putea să apară o problemă. A şti nu însemnă neapărat a înţelege. Eu cred totuşi că Einstein vroia să le înţeleagă nu numai să le ştie. Ori a le înţelege presupune ca acestea să existe sau să fie transpuse într-o formă comprehensibilă pentru gândirea umană.
Prin urmare înţelegerea depinde mult şi de cum gândeşte Dumnezeu nu numai de ce gândeşte.
Deşi amândoi gândesc presupunerea că gândesc în acelaşi format s-ar putea să fie o presupunere eronată şi periculoasă în acelaşi timp.

Acuma ajungem la o concluzie izbitoare: "restul sunt detalii".

Asta presupune că există nişte ceva-uri, nişte detalii care există în afara gândurilor lui Dumnezeu?
Oare unde se opresc gândurile şi unde încep detaliile?
Să însemne oare că Dumnezeu nu se gândeşte la detalii? Asta ar putea explica nebunia actuală, însă probabil că nu la asta se referea Einstein.
Prin "gândurile lui Dumnezeu" probabil că se referea la regulile care guvernează Universul, totuşi doar la asta se gândeşte Dumnezeu în cazul în care există şi gândeşte?
Nu s-ar putea ca tot ceea ce există să fie gândurile lui Dumnezeu?
Nu s-ar putea ca însuşi Einstein şî gândul lui să fie tot un gând al lui Dumnezeu?
Nu s-ar putea ca tot ce există să fie şi Dumnezeu şi gândurile lui în acelaşi timp?

Deja orice încercare de înţelegere a realităţii, de ce? şi cum? pare-mi-se că mă pierde..

Totuşi eu aş reformula astfel:
"Tot ceea ce există acum este Dumnezeu sau/şi gândurile sale... restul este istorie."

Dacă mă gândesc la istorie, o aduc în prezent, totuşi acum ea nu mai există aşa cum s-a întâmplat atunci ci doar sub formă de gând, doar sub formă de proiecţie.

Prin urmare dacă entitatea x există în n dimensiuni, ceea ce gândeşte entitatea x va exista în n-1 dimensiuni (poate chiar mai puţine), va fi o proiecţie a realităţii celor n dimensiuni.

Ar putea de asemenea să fie şi invers, tot ce există să existe într-un spaţiu adimensional, şi fiecare nou nivel să mai adauge o dimensiune. Adică dacă entitatea x există în n dimensiuni ceea ce gândeşte entitatea x să existe în n+1 dimensiuni. Asta ar putea explica spaţiul şi timpul..

Anyway this is all sooooo mind boggling. I should probably stop!

Informaţia care ne subjugă şi găsirea echilibrului

Tema articolului: Oamenii îngrijoraţi de tot şi toate care uită să mai trăiască

Mai întâi un filmuleţ:




Că suntem în era informaţională nu mai e o noutate.
Reacţia la cantitatea de informaţie care curge pe toate canalele, în special pe ceea ce numim World Wide Web sau mai scurt Internet, ar putea însă fi o noutate sau o provocare cel puţin.
Ca probabil mai toate invenţiile, Internetul vine şi el cu bunele şi cu relele sale.

Unul dintre marile avantaje din punctul de vedere al înţelegerii lumii este că accesul facil la orice tip de informaţie poate oferi posibilitatea unei priviri de ansamblu asupra problemelor globale, înţelegerii mai profunde a condiţiei umane pe acestă planetă, în acest sistem solar sau poate chiar în Univers. Îndemnul "Think global, act local" ar putea fi implementat cu mult mai mult succes.
Există o problemă însă, cantitatea acestei informaţii. Se ştie, cantitatea nu slujeşte şi calitatea.
Descoperirea relevanţei şi adevărului în această cantitate enormă nu este un lucru simplu.
Dacă pe vremuri accesul la informaţie era un factor pentru înţelegere, astăzi lucrurile nu mai stau nici pe departe aşa.
Se pare că noul factor care favorizează înţelegerea este capacitatea de sinteză. Însă nici asta nu e totul, aşa cum ziceam mai sus, la fel de importantă este şi relevanţa şi cât de multă legătură are cu realitatea informaţia prelucrată.
Degeaba sintetizezi nişte date, care nu au nicio relevanţă pentru starea actuală a lucrurilor sau care sunt complet false.

O specie aparte de informaţii care fac furori pe internet o constituie teoriile conspiraţioniste, fataliste, alarmiste şi alte -iste.
Există deja un public larg care consumă astfel de materiale mai ceva decât pâinea caldă( simţeam nevoia să echilibrez puţin comparaţia printr-un termen mai vechi ).

Dacă la început, oamenii au fost puţin sceptici, după ceva timp s-au obişnuit cu ideea şi orice "informaţie" nouă este adăugată fără prea multă reflecţie la colecţia de motive fataliste, pentru că deja ştiu că oricum ne ducem toţi dracului.

Acuma, că unele dintre informaţiile care circulă par să aibă uluitor de multă legătură cu realitatea şi explică destul de bine unele întâmplări, poate genera unele îngrijorări. Dacă lucrurile s-ar opri aici.., însă nu. Unii, mai săritori, şi mai responsabili din fire, se simt datori să preia întreaga presiune generată de toate problemele lumii, pe proprii umeri şi să înceapă să caute modalităţi de a o salva.
Această îngrijorare excesivă îi determină pe oameni să treacă la acţiuni de genul ăsta.

Tot internetul generează şi atitudini de la celălalt capăt al scalei îngrijorării. Nepăsarea excesivă.
În pânza internetului se prind mulţi care descoperă posibilitatea pentru o a doua viaţă, virtuală, unde se pot reinventă şi pot fi tot ce n-au reuşit să fie în cea reală, sau posibilitatea unei extensii pentru cea reală. Ce să mai un adevărat Wonder Land ( jocuri, filme, muzici, discuţii interminabile pe teme obscure, tehnologii, câte şi mai câte ).
Toate acestea pot distrage atenţia de la viaţa reală şi de la ce se întâmplă în ea, ajungând uneori să o uiţi aprope total.

Ca majoritatea dualităţilor din viaţa noastră şi acestea două, îngrijorarea excesivă şi nepăsarea excesivă par să se echilibreze. Dacă ar fi să se facă o medie, probabil aceasta nu ar fi cu mult diferită de o medie făcută acum câteva zeci de ani. Abaterea de la această medie, cred însă că a crescut simţitor. Oamenii sunt mult mai nepăsători şi mult îngrijoraţi decât erau în trecut.
În aceeaşi idee şi spaţiul şi timpul au suferit expansiuni. Dacă în trecut extremele erau milimetrii şi zecile de kilometri, secundele şi anii, acum vorbim de nanometri şi ani lumină respectiv de nanosecunde şi miliarde de ani.

Toate dimensiunile mentale, par să fi explodat. Proiecţiile în trecut şi în viitor ajung până la începutul Universului şi până la sfârşitul lui, zoom-ând puţin, de la apariţia omului la extincţia sa.
Punctul de echilibru între aceste extreme este prezentul. Aici şi acum, realitatea imediată.
De aceea toată această expansiune a dimensiunilor aş privi-o ca pe o explozie a prezentului, sau mai degrabă ca pe o dezintegrare a sa.

Făcând media stărilor tuturor oamenilor, rezultatul poate s-ar apropia de acest punct de echilibru, însă luând fiecare individ în parte, probabilitatea de a se găsi aproape de acest punct este foarte mică. Mulţi sunt prinşi ori în trecut, rememorând sau retrăind experinţe trecute, bune sau rele, ori prinşi în viitor îngrijoraţi sau visători legat de ceea ce va veni, ori nepăsători într-o altă lume, cea virtuală. Fugar mai trecem şi prin prezent. Pare-se că ne-am creat aceste lumi iluzorii pentru minte, care nu prea mai au multe în comun cu realitatea în care corpul nostru trăieşte. Vorbim de o disociere între minte şi trup între realitatea minţii şi realitatea trupului?

Iata deci, de ce şi această îngrijorare excesivă este periculoasă, pentru că-l proiectează pe subiect într-un viitor deşi posibil, foarte incert şi deocamdată inexistent. A încerca să acţionezi în prezent prin prisma viitorului este o acţiune ce se bazează pe nişte fundamente volatile care te privează de savurarea prezentului, care există şi este real.
Până una alta viaţa se întâmplă în prezent şi numai în prezent poate fi trăită. Orice altceva este o iluzie.

Prin urmare, un alt criteriu de care ar fi sănătos să ţinem cont în evaluarea informaţiilor ce ne pot afecta acţiunile,
alături de celelalte trei, relevanţa, adevărul şi sinteza, este legătura cu prezentul şi realitatea imediată.
De asemenea, reunificarea dintre minte şi trup tot aici şi acum poate fi înfăptuită.

Status quo-ul şi delegitimizarea întrebărilor existenţiale

Mi s-a tot spus în ultimul timp "Dom'ne prea filosofezi" sau "Întrebarea este prea filosofică".
Acest "prea" mă loveşte direct în moalele capului.
Nu numai că întrebarea este etichetată drept "filosofie" (despre boala etichetărilor şi aici) şi nici nu este băgată în seamă, dar mi se transmite că deja am şi întrecut măsura. Adică, filosofarea este aşa.. o extravaganţă pe care o poţi practica dar numai în anumite limite.
Nu mai contează că întrebările catalogate drept "filosofie" ţin de înţelegerea propriei existenţe, că "doar n-o să schimbăm noi lumea". Nu, nu schimbăm lumea, dar putem măcar înţelege de ce facem ceea ce facem şi în ce măsură are asta legătură cu realitatea?

Mi-aduc aminte de o replică din "Cel mai iubit dintre pământeni" : "Filosof..! O meserie n-aveţi, da' pretenţii cu caru'!"
E adevărat, întrebările existenţiale nu ţin de foame, dar îţi pot da informaţii folositoare legate de optimizarea propriei existenţe şi nu numai.

De fapt, delegitimizarea întrebărilor existenţiale începe chiar din şcoală, unde copilul învaţă că genul ăsta de întrebări ţin de condiţia de geniu, nu de omul normal, prin urmare n-ar trebui să-şi bată capul cu ele.( Despre asta în a doua parte a articolului de aici )

Problema devine cu atât mai gravă, după părerea mea, observând că jurnalişti respectabili, adoptă aceeaşi atitudine( cel puţin public ):

"E prea filozifica problema, dar corecta. Cand si pentru ce traim. :-)
Nu ma simt in stare sa raspund decat pentru mine."

Cu alte cuvinte, ne simţim în stare să umplem pagini întregi dezbătând problemele complexe cu care ne confruntăm azi, căutând de asemenea soluţii complexe, însă ne este greu să observăm cauzele simple care au dus la crearea acelor probleme.
Jocul probabil este prea interesant pentru a lua lucrurile cu adevărat în serios...

Nu pretind că ştiu eu mai bine, însă este cât se poate de evident că majoritatea problemelor grave cu care se confruntă populaţiile în ziua de azi sunt probleme create tot de oameni, în timp ce încercau să rezolve alte probleme la fel de artificiale.

De ce nu recunoaşte nimeni cauzele reale?
De ce nu recunoaşte nimeni limitările minţii umane şi incapacitatea acesteia de a controla sisteme complexe precum cel creat de propria noastră existenţă pe această planetă?

Oamenii ăştia care încearcă să ne controleze nu-şi dau seama că şi ei sunt la fel de captivi ca şi noi în acest sistem?

Bogaţii sunt la fel de nefericiţi ca şi săracii..

În momentul în care încerci să-l controlezi pe altul renunţi la tine..

De fapt nimeni nu controlează nimic, există doar iluzia controlului, care apare din cauza faptului că refuzăm să observăm realitatea. Micimea noastră, perisabilitatea noastră, de ce nu le acceptăm?

Mintea umană nu poate controla viaţa, o poate doar experimenta.

Faptul că omul a inventat apa caldă nu înseamnă că poate controla viaţa ci doar că o poate optimiza. Este o diferenţă majoră!

Optimizarea este o componentă a evoluţiei, controlul nu!

Înţelegerea realităţii şi mintea umană

Ce este real?

În căutarea răspunsului la această întrebare i-am făcut o scurtă vizită lui Eminescu, iar acuma revenim.

Mai documentându-mă despre subiect, am descoperit că genul ăsta de întrebare ţine de domeniul epistemologiei( teoria cunoaşterii cică ). Mă rog, cum zic ei, asta oricum nu contează.

Pe wiki, am dat şi de o clarificare interesantă:
"Credinţa este baza subiectivă pentru comportamentul individual, în timp ce adevărul este starea obiectivă, independentă de individ".
Deci adevăr = ce este real = realitatea obiectivă independentă de individ.

Se vehiculează prin diverse filosofii ideea că singurul adevăr este: Exist!
Orice altceva poate fi pus la îndoială. Orice altceva poate fi o iluzie..

Acest adevăr pare destul de palpabil, pentru că orice aspect al vieţii implică un "ceva" în tine care experimentează/simte tot ce ţi se întâmplă.

Următoarea întrebare care s-ar putea pune este: Ce este acest "ceva" care există şi simte şi experimentează?

Se pare că şi Descartes s-a întrebat asta şi a ajuns la concluzia că singurul lucru de care nu se poate îndoi este propria minte, afirmând: "Cuget deci exist!". Ne spune însă această afirmaţie cu adevărat ceva despre esenţa existenţei? Nu foarte multe, însă nici el n-a mai venit cu clarificări. Oare de ce?

Să zicem că accept faptul că "ceva" din mine există, este adevărat, real.

Întrebarea "Ce este real?" ar reprezenta o încercare de a explica/înţelege acest adevăr.

Înainte însă de a porni la un astfel de drum, ar fi înţelept să răspundem la întrebarea: Poate fi explicat acest "ceva" care există?

Asta ne duce cu gândul direct la modalităţile prin care noi explicăm lucruri.

De departe unealta pe care omul o foloseşte cel mai des pentru a explica ceva este limbajul.

Ce este limbajul?

Un set de simboluri, etichete, concepte, abstractizări, care se explică unele pe altele.
Însă tocmai pentru că limbajul se explică prin sine, este limitat, circular.

Pentru a explica conceptul A, sunt necesare conceptele B şi C, care la rândul lor sunt explicate de conceptele D şi E, respectiv F şi G, şi tot aşa..
Se pare că asta în epistemologie a fost denumită problema regresului( the regress problem ).

Este o problemă, pentru că asta ar presupune ori un număr infinit de concepte, ori o circularitate, ori acceptarea faptului că anumite concepte nu pot fi definite şi trebuiesc luate ca atare. Cam pe-aici şi-au prins urechile oamenii de ştiinţă care vor să explice totul...

Unii au afirmat totuşi că singurul lucru de care poţi fi sigur este că nu poţi fi sigur de nimic..

De exemplu, dacă insişti suficient de mult cu întrebarea "Dar asta ce este?" aproapre orice va ajunge să fie explicat prin energie. (scaunul este energie, valul este energie, lumina este energie, gândul este energie, etc..)

Dar energia ce este? Definiţia energiei este "abilitatea de a efectua lucru mecanic". Buuuuun, prin urmare nu se spune nimic despre ce este energia în esenţă, se pune doar o etichetă, este o abilitate.

Feynman zicea că poţi să ştii cum i se spune unei raţe în toate limbile pamântului, în continuare nu vei şti nimic despre raţă în sine.

Încercarea de a înţelege adevărul folosind concepte, abstractizări te va împiedica să-l poţi înţelege în esenţă.

Aş spune că a încerca să înţelegi adevărul conceptualizându-l e ca şi cum ai încerca să înţelegi un obiect 3d în funcţie de umbra pe care o lasă pe un plan, întotdeauna îţi va lipsi cel puţin o dimensiune..

Prin urmare unealta cea mai de temut a raţiunii, limbajul, se dovedeşte grav limitat când vine vorba de a înţelege esenţa lucrurilor.

Limbajul e ok pentru a comunica, explica, lucrurile la un nivel superficial (A doua stradă la dreapta, mergi 50 de metri, pe stânga) dar cam atât.

Un alt tip de limbaj, şi mai abstract decât cel vorbit, matematica, este şi el în impas (Goedel a demonstrat că niciun sistem de axiome nu poate fi demonstrat ca fiind consistent).
Cu cât limbajul devine mai abstract cu atât se îndepărtează mai mult de esenţa lucrurilor aş zice eu.

Acum mintea mea, care de fapt scrie şi rândurile astea, mă anunţă că probabil tocmai am creat o disonanţă cognitivă. Foloseşti limbajul ca să explici că de fapt limbajul nu prea poate explica mare lucru. Mda, păi, îl poţi folosi pentru a explica anumite lucuri, dar nu şi pentru a înţelege lucrurile în esenţă, deci dacă vrei cu adevărat să înţelegi natura unui lucru, fă-o altfel.
E limitarea ta, rezolv-o.

Era vorba aia, "o poză face cât o mie de cuvinte". Hmm... într-adevăr când te uiţi la o poză înţelegi care-i treaba fără a verbaliza ce se întâmplă.
De asemenea, sentimentele, experienţele( datu' cu parapanta ) pot fi înţelese, însă nu în termeni de concepte. Pot însă fi înţelese în termeni de alte experienţe..

Se pare deci că există o înţelegere mai profunda, care apare atunci când realitatea este experimentată.
Este o înţelegere spontană, în ansamblu, care pur şi simplu apare şi care nu a fost trudită.

O extensie a acestui tip de înţelegere, ar putea fi considerată înţelegerea de tip intuiţie sau revelaţie, care apare de asemenea spontan, însă care nu are neapărat legătură cu contextul senzorial în care apare.
Acest gen de înţelegere mi se pare mult mai aproape de esenţa realităţii.

Faptul că modalitatea conştientă/analitică( prin concepte ) de a înţelege lucruri este secvenţială, greoaie şi foarte scumpă ca şi consum de resurse, poate fi uşor înţeles de fiecare, observându-şi mintea la lucru, deşi s-au făcut şi suficiente studii pe tema asta. În momentul în care te gândeşti la ceva, atenţia este într-un procent foarte mare ocupată cu asta, prin urmare destul de greu să mai conştientizezi şi altceva. Destul de ineficient.

Pe de altă parte subconştientul procesează informaţia în mod paralel( în ansamblu ), este foarte rapid şi are un debit enorm ( se pare că este vorba de miliarde de biţi pe secundă în comparaţie cu câteva mii, debitul conştientului ).

Acuma dacă ai vrea să înţelegi ceva, în care din cele două ai avea mai multă încredere?

După părerea mea conştientul a apărut ca o modalitate de administrare a subconştientului însă între timp a uitat asta şi s-a apucat să rezolve el problemele pentru care de fapt exista primul. E ca şi cum programatorul în loc să se ocupe de sistem, să facă optimizări, să repare bug-uri, se apucă să facă treaba programului.
(Ce-a vrut ăsta mă? Să-i calculez primele 500 de mii de zecimale ale lui pi? Aoleeeeeeeu!!)

Programatoru' ăsta e atât de zăpăcit, încât a uitat că totuşi o mare parte din date le ia tot de la sistem, care dacă n-a mai fost îngrijit de nu ştiu câţi ani, dă şi el ce poate. E plin de bug-uri, implementarea nu mai corespunde de mult cu specificaţiile care s-au tot schimbat, pe care evident că nu le-a actualizat nimeni, că programatoru' nostru era ocupat până peste cap încercând să rezolve problemele pe care le-a creat încercând să rezolve altele şi tot aşa.
Noroc că rutinele de bază sunt hardcodate că altfel, nebunu' ăsta de programator le-ar fi şters ca să-şi instaleze nu ştiu ce joc sau mai ştiu eu ce. Mai ales când se-mbată nu te mai înţelegi cu el.. după câteva păhărele zice că domne nu se mai poate aşa, e un haos şi-o dezordine, că toată lumea vrea ceva de la el, că e şi el om, toţi vor da' nimeni nu dă, nu mai există pic de respect, mulţi ar trebui împuşcaţi. Alteori, când e în toane mai bune, i se face milă de toţi clienţii ăia nemulţumiţi şi se hotărăşte că de mâine o să lucreze el la un plan, ca să facă lumea mai bună, şi iar s-apucă să rezolve probleme pe care tot el le-a creat..

Iată de ce îmi pare mie că reducţionismul( încercarea de a înţelege totul ca suma părţilor, folosind conceptele ) este opera conştientului care de unul singur îşi face viaţa amară înhămându-se la o căruţă prea mare pentru el, iar holismul( ideea că sistemele complexe, precum cel în care trăim, nu pot fi înţelese prin prisma părţilor ci doar ca un tot ) este restabilirea ordinii fireşti de a lăsa subconştientul să înţeleagă ce e de înţeles iar conştientul să monitorizeze, să depaneze şi să aplice.

Ca o concluzie, oricât vei încerca să înţelegi realitatea, aceasta te va eluda ( ca şi cu libertatea ), iar în momentul în care vei renunţa să mai înţelegi orice şi te vei rezuma doar la a fi în prezent şi a observa, adevărul se va revela.

Descoperindu-l pe Eminescu

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă facând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovăraş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seama,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în lături,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.



Mi-am amintit de "Glossă" când m-am trezit cu versurile

"Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece."

în minte în timp ce mă întrebam ce este cu adevărat real?

Privind poezia cu alţi ochi, abia acum îmi dau seama cât de mult rezonez cu ce a scris Eminescu acum mai bine de 100 de ani în 1883.
Nu am cum să nu observ şi cât de vechi sunt ideile astea şi totuşi cât de actuale şi în acelaşi timp evidente, dacă stai să te gândeşti. Mai mult ca sigur însă acum sunt mult mai evidente decât atunci...

Deci de ce zice Eminescu "Tu rămâi la toate rece" ?
Pentru că de fapt toate experienţele lumii nu sunt altceva decât un vârtej de forme false, ce se repetă la infinit ca esenţă, în care dacă te laşi prins nu vei afla niciodată adevărul.

"Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?..."

Atâta timp cât vei rămâne prins în acest vârtej nu-ţi vei aparţine, nu te vei asculta, nu vei fi decât un actor, o piesă într-un joc perfid.

"Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;"

Singura modalitate către adevăr este autocunoaşterea:

"Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,"

Autocunoaşterea îţi dă puterea să vezi iluzia, iluzia timpului care susţine toate celelalte iluzii, căci ce altceva spune Eminescu cu versurile:

"Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;"

şi

"Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,"

decât că timpul este o iluzie?

"Vede-n capăt începutul" duce cu gândul la ideea că sfârşitul este începutul cu alte cuvinte nu există un început şi un sfârşit ci o ciclicitate infinită.

la fel şi

"Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,"

idee pe care eu am asimilat-o la modul că totul este energie care se transformă şi toate transformările trecute au creat prezentul iar toate posibilele transformări se află tot în prezent. Articolul aici.
Este posibil ca Eminescu să se fi referit doar la ciclicitatea acestor forme false însă eu înclin să cred că e mai mult decât atât.

Odată iluzia descoperită, poţi ieşi din joc şi poţi evolua asumându-ţi rolul de observator, reflectând la ceea ce se întâmplă:

"Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine."

Sigur, rău şi bine sunt concepte relative, însă poate întotdeauna a fost vorba despre a descoperi răul şi binele tău, pentru că făcând asta în realitate te descoperi pe tine însuţi. Eu aş înclina totuşi să atribui lui "rău şi bine", în acest context, sensul de "fals şi adevărat", pentru că mai nou pentru mine asta este întrebarea, Ce este adevărat, real?

Odată ieşit din joc, concepte precum "speranţă", "teamă", "veselie", "tristeţe" îşi pierd sensul, pentru că ele ţin de domeniul jocului, nu pot exista în afara lui. Este o eliberare de nişte restricţii pe care nu ştiai că ţi le impui singur în timp ce inconştient îţi jucai rolul..

"Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă."

Renunţarea la rol înseamnă şi asumarea faptului că devii o entitate liberă care conştientizează că jocul nu este decât o deturnare de la propria cale spre aflarea adevărului..

Evident compararea şi interacţiunea cu "mişeii" şi "nătărăii" ar fi o eroare, pentru că asta ar presupune să intri în joc..

S-ar putea pune întrebarea, dar dacă ieşi din joc, te izolezi, ce rezolvi cu asta? Te rezumi doar la a observa şi la a scrie ce observi?
Well, who the fuck knows? Poate că de fapt şi ăsta este tot un joc, sau face parte din acelaşi joc, poate că de fapt şi asta e tot o altă formă de amăgire, sau poate că "viaţa" asta este doar un nivel dintr-un joc mai mare pe care la un moment dat va trebui să-l "completezi"..
Oricum n-ai cum să afli dacă nu te întrebi..

Poate d-asta şi Eminescu zice:

"Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate."

____________________________________________________________________________________________________________________


Bun, acuma c-am terminat cu ce aveam de spus despre poezie, aş mai observa un lucru:

Căutând versurile pe net, am dat şi peste câteva site-uri de referate, unde era, chipurile, comentată poezia.
Citind câteva dintre ele m-a frapat faptul că încă din capul locului se face disocierea între omul normal, comun şi ăla de geniu, omul superior, care domne, ca să fie geniu, trebuie el să se disocieze de planul ăsta banal, pentru c-aşa e el, cârcotaş.
Cu alte cuvinte poezia, este un act artistic, o filosofare nebunească, o mică răutate, pe care ăsta de pe urmă, geniul, simte nevoia s-o exprime ca să fie el special, şi în niciun caz nu trebuie luată, ca atare. Adică omu' comun să-şi vadă de rolul lui, că nebunu' e ocupat cu filosofarea, autocunoaşterea, chestii de-astea inutile şi scrie verzi şi uscate, dar el aşa în sine e o mare valoare şi de-aia îl studiem în şcoală...
Mă rog, poate interpretez eu prea mult, dar asta cu disociatu', sigur nu e o interpretare pentru că este evidentă şi sincer mi se pare o mare eroare, pentru că săracu' Eminescu nu cred c-a scris ca să fie geniu ci pentru că aşa simţea, iar cititorul (elevul) ar trebui să se uite la esenţa a ceea ce a scris nu la toate informaţiile inutile asociate sau distorsiunile programate.

Iată un citat:

"Reprezinta o meditatie asupra vanitatii lumii, de care omul de geniu, asa cum propune poetul, trebuie sa se detaseze. Asadar tema se constituie intr-un cod etic al omului superior, care, prin auto cunoastere si experienta filosofica, trebuie sa renunte la viata oamenilor comuni."

În rest, printre toate detaliile tehnice, legate de stil, formă şi nişte motive principale bine alese, toate evident însoţite de informaţia că omul de geniu spune asta, greu se poate distinge cu adevărat esenţa poeziei, care culmea este scrisă cu expresii comune, pe care oricine le poate înţelege, dar care nu trebuie în niciun caz luată ad literam..

Nici nu mai menţionez de faptul că toata treaba asta cu "a explica" cuiva ce "trebuie să înţeleagă" şi a nu lăsă persoana să înţeleagă singură ce are de înţeles, mi se pare un adevărat viol intelectual..


În concluzie, consider că poezia nu este pentru "omul superior" ci pentru orice om care vrea să înceteze să mai trăiască în minciună..


P.S.
Când eram la şcoală, îmi era imposibil să fac orice comentariu la nu ştiu ce operă literară. Nu vedeam rostul, nu înţelegeam ce vroiau de la mine.
Comparând cu cât de natural a venit acum acest articol nu pot să nu mă întreb ce dracului înseamnă şi şcoala asta? E doar aceeaşi temă a adultului care încearcă să controleze copilul? Au vre-un rost toate Încercările de a-i face pe copii să se conformeze unor standarde imbecile? E doar o ocupare inutilă a timpului? O amputare a sinelui? ( Sunt retorice toate întrebările )

Mărţişor

Vine întâi martie şi probabil deja mulţi simt presiunea momentului, obligativitatea pe care orice bărbat "normal" trebuie să şi-o asume. Deja s-a intrat pe ultima sută de metri şi dacă nu te-ai "pregătit" ar fi bine să o faci pentru că altfel vei rămâne de căruţă şi îţi faci rău singur, ar putea spune cineva cu "experienţă" unui începător.
Sigur, în toată această goană suplimentară, pe lângă cea zilnică binecunoscută deja, printre întrebări de genul "Dar oare ce să iau?, Unde să mă duc?, Să plec de la serviciu sau să trec într-o dimineaţă?" şi încercând să te pregăteşti cu răbdare pentru a căuta "mărţişorul perfect" îmbulzidu-te cu alţii care urmăresc acelaşi lucru, este destul de greu să mai observi întrebarea "Pentru ce toate astea?" pitulată printre celelalte care vuiesc grăbite cerându-şi partea lor de atenţie.
Poate am exagerat, poate alţii nu se consumă atâta, poate că se mulţumesc să ia primul "carton vopsit" de la prima tarabă şi să se gândească, "Să fie mulţumită că i l-am luat şi p-ăsta!".
Fără a fi nevoie să facem profilul psihologic al cumpărătorului de mărţişor, şi fără a fi prea cârcotaş, eu cred că întrebarea rămâne valabilă "Pentru ce toate astea?".
Pentru ce de fiecare 1 martie, trebuie să dăm câte un plastic lucitor fiecărei femei cu care avem de-a face şi unu şi mai lucitor iubitei?
A, şi să nu uităm şi de industria florilor, susţinută de anumiţi compatrioţi de-ai noştri cu atâta spor, care ne aprovizionează la tot pasul cu ghiocei, zambile şi frezii care mai de care mai parfumate, deosebite şi moarte..
Cu un mărţişor pompos şi nişte flori de primăvară alese pe sprânceană, n-ai cum să dai greş, te-ai scos şi anul ăsta. Şi dacă te respecţi, banii nu contează, ce dracu, doar e o dată pe an! Nu poţi fi atât de nesimţit să te zgârceşti la de-astea..
Din câte mi-aduc eu aminte, toată treaba asta cu mărţişorul are ceva de-a face cu venirea primăverii, da da, este modul nostru de a sărbători primavara calendaristică, nu cea reală, oferindu-ne, kitschuri şi flori moarte...
Mai am şi eu o întrebare:
De ce trebuie să sărbătorim venirea primăverii printr-un conformism comercial macabru?
Aici sunt mai multe planuri:
1) Deja m-am explicat aici de ce nu cred că trebuie nimic, prin urmare nici măcar venirea primăverii nu trebuie sărbătorită.
Dacă cineva simte să facă asta, să o facă cum vrea şi când vrea, foarte bine, nu să se conformeze unor reguli fixe şi aberante.
2) Este evident că de fapt prin astfel de gesturi, nu primăvara este sărbătorită ci altceva.
Despre ce ar putea fi vorba?
Să fie consumerismul? Să fie egoul nostru supraumflat? Sau poate amândouă? Sau poate de fapt nu mai e nimic, decât un automatism, un reflex, un dresaj de care nu mai suntem conştienţi şi continuăm să-l repetăm oridecâteori apare stimulul?
Nu poţi să nu remarci locul acestui moment din an lângă altele precum celebra "lună a cadourilor" şi mai noul deja vechiul venit sfânt valentin..
De ce această tendinţă către artificial mort şi comercial uitând de viaţă şi de natural?
Nu spun că este neapărat ceva rău atâta timp cât este o alegere conştientă, dar este o alegere conştientă? Ştim de ce facem ceea ce facem? Este asta cu adevărat ceea ce vrem să facem?

Întâmplător primăvara chiar are însemătate pentru existenţa noastră, reprezintă reluarea ciclului de viaţă în natură, şi există şi alte tradiţii precum însămânţarea pământului care se practică de o bună bucată de vreme.
Mă întreb, dacă tot ar fi să sărbătorim primăvara, de ce n-am planta nişte copaci? În felul ăsta nu omori nimic, ci dai viaţă, şi un oraş întreg ar putea beneficia zeci de ani de un aer ceva mai curat. Asta da valoare adăugată nu?
(A dar am uitat, asta e treaba primăriei, noi nu mai avem nevoie < a se citi dreptul > să ne gândim la de-astea)
Sau poate dacă aşa e prea mare deranjul, de ce să nu foloseşti timpul pe care l-ai fi petrecut îmbulzindu-te pe la cozi, mergând la o plimbare în parc împreună cu cine vrei tu, să asculţi păsărelele şi să mai tragi un aer mai curat în piept?
Zic şi eu...

Al we need is a focus point

Dulapul şi infinitul

-Când te uiţi la un dulap ce vezi?

-Păi, un dulap!

-Nu, mai atent!

-Un loc unde să-mi ţin diverse lucruri..

-Şi dacă te uiţi şi mai atent?

-Văd brizbrizurile, şi alte detalii de construcţie.

-Bun, vezi plăcile de pal din care e făcut?

-Da..

-Vezi, toţi copacii din care a provenit lemnul din care sunt făcute plăcile astea? Vezi toate maşinăriile folosite pentru tăierea lor? Vezi oamenii care le-au mânuit? Îl vezi pe muncitorul care a asamblat dulapul ăsta? Vezi şi ce-a mâncat el pentru a dobândi energia necesară să muncească?

-Ăăă..nu mă gândisem chiar pâna acolo..

-Mergem mai departe, vezi, toată lumina solară pe care au folosit-o copacii ăia ca să creasă, toată apa pe care au tras-o din sol, toate mineralele şi substanţele necesare ca să-şi crească masa? Vezi cum au apărut toate astea, pamântul, apa, planeta, steaua de la care vine lumina? Vezi cum atomii care compun toate astea s-au format într-o stea ca asta?

-...!?

-Înţelegi că toată energia folosită pentru ca dulapul ăsta să existe aici, în forma asta este încapsulată în el? Înţelegi că tu, şi tot ce există în momentul ăsta a ajuns să existe într-un mod similar? Că toată energia care a existat vreodată este prinsă în momentul prezent?
Chiar şi cuvintele astea pe care le rostesc şi toată informaţia care există este energie.

-Ăăă.. poftim?

-Ce sunt cuvintele? Sunt unde de presiune pe care eu le produc în aer mişcându-mi laringele. Iar ăsta este mişcat de nişte muşchi, comandaţi de nişte impulsuri electrice care vin de la reţeaua neuronală din capul meu. Toate astea sunt energie. Şi faptul că tu le auzi, şi le înţelegi e tot energie.

Chiar şi faptul că aceste cuvinte există şi că noi le putem folosi este tot energie, energia pe care au constumat-o cei care le-au inventat.

-Wow.. adică... vrei să spui că tot trecutul este în prezent?

-Adică nu există trecut, ci doar energie care se transformă.
Tot ce există este prezentul, în care toate transformările apar.

-Cum nu există trecut? Dar eu imi amintesc ce-am făcut ieri!

-Poţi memora transformările pe care tu le-ai experimentat în forma asta, sau de care ai aflat, şi-i poţi spune trecut, dar asta nu-i decât o iluzie, pentru că în realitate nu-i decât energie care se transformă la infinit.

A extrage un anumit număr de transformări şi a încerca să-i dai o semnificaţie nu înseamnă nimic.

-Dar viitorul?

-Poţi privi viitorul ca fiind toate transformările posibile ale prezentului. Orice transformare posibilă în prezent, care se şi întâmplă, va duce la un următor moment prezent, pe care l-ai putea privi ca viitor, asta nu ajută însă prea mult.

Sigur, poţi încerca să estimezi, ce s-ar putea întâmpla, pornind de la momentul prezent, dar numai de la momentul prezent, pentru că, înţelegi, viitorul nu are nicio legătură cu trecutul, viitorul începe în prezent. Dar sunt atât de multe variabile încât majoritatea esitmărilor n-ar avea nicio legătură cu ce se va întâmpla de fapt.

-Deci pot totuşi să urmăresc un scop?

-Orice viitor ţi-ai imagina e doar un vis, o fantezie. Înţelegi asta? Când visezi nu eşti în prezent, şi nu uita, în prezent se întâmplă totul. Toate transformările apar în prezent.

Tu nu poţi transforma decât ceea ce este aici şi acum. Nu poţi transforma ceva ce nu există. Va fi vai şi-amar de tine dacă vei încerca să schimbi ceva ce nu există. Oamenii au tendinţa asta să-şi imagineze tot felul de lucruri care nu există şi apoi să încerce să le schimbe..uită-te în jur şi vezi chinul.

De aceea, fii atent la ceea ce este, la ceea ce există aici şi acum, fără prejudecăţi, pentru că asta este tot!

Plantele, oamenii şi roboţii

Acum cateve sute bune de milioane de ani, plantele începuseră expansiunea pentru stabilirea unei noi ordini mondiale, colonizarea uscatului. Până acum 20 de milioane de ani reuşiseră. Fără prea multe ierbivoare prin preajmă care să le şicaneze, erau stăpânii. Făcând abstracţie de micile mele, comentarii, ăsta este un fapt.(wiki)
Oare or fi avut vre-o prejudecată? S-or fi simţit vinovate?
Oare în ce măsură seamănă asta cu colonizarea uscatului de către oameni?
O diferenţă clară ar fi că oamenii nu pot face asta în totalitate deoarece depind de plante. Fără ele şi tot ecosistemul pe care îl susţin, am fi morţi.
Nu cumva conceptul de "Natura mamă", sau îndemnul "Protejaţi/Salvaţi mediul" sunt de fapt expresia, puţin ipocrită, a acestei dependenţe?
Dacă privim relitatea aşa cum este ea, fără prejudecăţi, am vedea că de fapt nu proslăvim natura pentru ce este ea ci pentru noi, pentru că altfel am trece cu toţii în nefiinţă( în forma actulă ), şi-am mai lua cu noi şi toate mamiferele, reptilele şi alte lighioane ale uscatului(nu că asta ar conta).

În principiu, supravieţuirea depinde într-un grad foarte mare de modalitatea în care îţi procuri energia.
Plantele, pentru că inventaseră un sistem avansat de procurare a acestei energii, s-au înmulţit, au împânzit pământul.

Dacă omul, ar crea un noi soi de specie, sau mai multe, bazate pe tehnologie, care ar forma un tehnosistem( echivalentul ecosistemului doar că e cu roboţi ) care se poate autosusţine ce s-ar întâmpla?
Păi foarte probabil, dacă ăştia ar avea şi un soi de inteligenţă ar rade toată biosfera de pe faţa pamâtului, că nu le-ar mai trebui. Sau poate că ar fi ca-n Matrix şi l-ar folosi pe om ca să-şi procure energia. (Damn ăştia cu Matrixu' chiar s-au gândit mult...nu mai poate omu' să aibă nicio idee că hop o găseşti în Matrix).
Da uite că acu' mă trăzni, de ce dracu n-ar folosi roboţii câini, porci, pisici, dromaderi, maimuţe şi alte mamifere, că şi ăia au sistem nervos central? (Aaaa, sau poate că ăştia(roboţii) de fapt îşi luau energia din activitatea cerebrală a homo sapiensului pe care ăsta şi-o exercita în matrice?... Na că tot nu i-am prins! )
Oricum, să zicem că roboţii ar rade toată biosfera de pe faţa pamântului sau i-ar folosi pe post de sclavi. Ar fi rău? Ar fi bine? Poate fi catalogat într-un fel? Are vre-un sens?

Adică nu cumva toate judecăţile, poveştile şi iluziile pe care ni le facem/spunem sunt pur subiective şi lipsite de orice sens şi semnificaţie în afara creierului uman?
Nu cumva toate astea vin din faptul că ne punem noi în centrul Universului şi interpretăm de acolo o realitate care n-are nimic în comun cu toate interpretările astea, în afară doar de ceea ce este, de ceea ce există, de faptele chioare şi atât?
Toată lumea noastră este interptretare, nu prea ai cum să nu interpretezi nimic, culorile sunte interpretarea frecvenţei radiaţiei electromagnetice, sunetele sunt interptretarea variaţiilor de presiune transmise într-un mediu, etc, însă cu cât interpretăm mai puţin cu atât cred că rămânem mai ancoraţi în realitate şi n-o luăm razna pe câmpiile absurdului..

Ce-i si cu libertatea asta?

În momentul în care te întrebi dacă eşti liber sau nu, eşti în realitate liber?
În momentul în care te întrebi “ce pot să fac ca să fiu liber?” eşti sau nu liber?
Când libertatea altuia presupune ca tu să nu faci ceva eşti liber sau nu?
Libertatea înseamnă “a fi” sau “a face” ?

Aceste întrebări au fost răspunsul meu la întrebarea investigată în articolul de aici.
Uneori cred că cele mai bune răspunsuri sunt întrebările, pentru că nimeni nu îţi poate spune adevărul, numai tu îl poţi descoperi.

Sunt nişte întrebări la care merită reflectat.

Sintagma "libertate pentru toţi atâta timp cât nu-mi este îngrădită propria libertate" sau în variata coafată, aparent nenarcisistă, "libertate pentru toţi atâta timp cât libertatea mea nu o îngrădeşte pe a ta", poate reflecta în realitate libertatea?

În momentul în care se creeaza diviziunea între tine şi ceilalţi mai poate exista libertate, mai ales când apare şi o restricţie implicită?
Uneori mai auzi expresia "Eşti liber să faci ce vrei", prea rar spre deloc "Eşti liber să fii cum vrei".
Asta mă duce din nou cu gândul la întrebarea: "Libertatea înseamnă "a fi" sau "a face"?
"A fi" este necesar pentru "a face", vine înaintea lui. De fapt "a fi" este precursorul oricărui alt fenomen.
Prin urmare "a fi" oferă toate libertăţile posibile. Aşadar "a fi liber să faci..." este un pleonasm, nu îşi are rostul.
Nici măcar "a fi liber" nu îşi are rostul, "a fi" deja implică toate libertăţile posibile.
Deja m-am repetat de mai multe ori.

Am senzaţia că în momentul în care se inventează un cuvânt pentru a descrie un concept, esenţa lui, ceea ce vroia să exprime, este coruptă, pentru că implicit se creează şi antonimul acestuia. Mai mult decât atât, apare şi impulsul de a face ceva pentru ca acel concept să se întâmple, pentru ca nu cumva să se întâmple opusul său.
Simţim în noi nevoia de a face ceva ca să fim liberi şi ratăm să vedem că înainte de a se inventa însuşi conceptul de libertate, eram liberi. Încercarea de a deveni liberi, ne condiţionează...

O lume fara conflict?

De ce o lume fără conflict?

Conflictul este generatorul de probleme false.
Conflictul disipă energii inutil.
Conflictul îşi are rădăcinile în separarea dintre noi şi ceilalţi, între mine şi tine, în incapacitatea de a vedea existenţa noastră în ansamblul ei.
Conflictul, atât interior cât şi exteriorizat generează toate suferinţele noastre. Da, toate!

Cum apare conflictul?

Exista mai multe planuri in existenta unui conflict:
1)Realizarea discrepanţei dintre un ideal si ceea ce percepem a fi de fapt.
Idealul reprezentând suma dorinţelor noastre. Modelul mental al lumii, aşa cum trebuie să fie.
2)Dezacordul cu "ceea ce este", precum si reacţia de a corecta această abatere. Cu alte cuvinte exprimarea conflictului.

Existenţa în plan fizic a conflictului este generată de existenţa sa în plan mental.
Altfel spus conflictul între oameni este de fapt un conflict între idei.

În natură nu există aşa ceva. Nu putem spune că apa este în conflict cu malurile erodându-le, sau că leul este în conflict cu căprioara şi de-aia o manâncă. Este pur şi simplu "întâmplarea vieţii", ceea ce este. Putem găsi explicaţii, de ce se întâmplă asta, putem încerca să asociem un scop, dar toate astea sunt lipsite de sens. Realitatea este că natura este acţiune pură.
Doar este, fără sens, fără scop..
Meduza nu s-a întrebat ce pot sa fac sa devin mai buna?, sa devin om? ..doar a fost.

Suportul pe care acest conflict apare este suportul ce crează toate ideile, mintea umană.
Compararea între "ceea ce este" şi "ceea ce ar trebui sa fie" sau "ceea ce ar putea sa fie" sau "ceea ce a fost" este generatoare de conflict. Însăşi diviziunea între "ceea ce este" si cel care face compararea este cea care aduce conflictul în existenta...

Semnificaţiile pe care le asociem cu "ceea ce este" şi toate judecăţile pe care le facem sunt creaţiile proprie minţi. Ăsta este un fapt.
Pe baza cunoştinţelor pe care le-am acumulat de-a lungul existentei noastre construim un ideal, pe care îl proiectăm în viitor.
Dorinţe, frici, ce imi face placere, ce nu imi face placere, ce e bine, ce e rău, toate iau parte în crearea acestui ideal, totul pus in practica de identitatea noastra, de ego-ul nostru, de raspunsul la intrebarea: Cine sunt eu? Cel ce a facut, cel ce stie, cel ce nu vrea, cel ce va fi.. suma tuturor gandurilor, a tuturor mai puţin a unuia: cel ce este.
Pentru ca, nu-i asa? asta este singurul adevar: ca suntem. Restul, toate credinţele, ideile, prejudecatile, opiniile, memoriile, sunt doar o acumulare de experiente pe parcursul vieţii noastre. Întâmplări, fapte de viaţă, nimic mai mult.
Acceptarea acestui fapt este însă înfricoşătoare. Adică "Eu" dacă nu sunt 'Eu' atunci cine sunt?
Însă exact această separare, această scindare între "Eu" şi restul este generatoare de conflict..

Din moment ce toate semnificaţiile asociate cu ceea ce percepem sunt creaţiile propriei minţi, se poate pune întrebarea,
în momentul în care suntem în conflict cu ceea ce percepem, nu cumva suntem de fapt în conflict cu noi înşine?
Aceasta întrebare poate părea aberantă la o primă vedere, şi la o a doua vedere, însă asta doar dacă o privim din perspectiva, individului separat de toate fiinţele vii, din perspectiva acelui "Eu", din perspectiva celui ce vrea să controleze totul.

Ar mai fi ceva de realizat. Cum "Eu" nu sunt decât o acumulare de experienţe, asta presupune existenţa timpului. Dacă nu ar exista timp, nu ar exista nici "Eu". Timp = Memorie = "Eu". Dar un alt fapt de necontestat este acela că viaţa se întâmplă în prezent. Întotdeauna în prezent. A ne identifica cu "Eu", adica cu trecutul, înseamnă a refuza prezentul, înseamnă a-l face sclavul trecutului.

Asta nu înseamnă că memoria este ceva rău. Dimpotrivă. Cu ajutorul ei putem învaţa lucruri practice, putem crea, putem supravieţui mai eficient. Problema apare în momentul în care ne identificăm cu suma experienţelor pe care le avem. Identitatea nostră nu poate veni din trecut, ci numai din momentul prezent. Este suficient să fim.

Mintea este o unealta extraordinara. Ne dă posibilitatea să fim observatori şi creatori desavârşiţi, însă nu dumnezei.
În momentul în care încercăm să o folosim să controlăm lumea, deja îi dăm o sarcină mai mare decât poate duce. Asta se poate observa foarte bine dacă ne uităm la lumea pe care am creat-o. Şi fiecare dintre noi în momentul în care generează un conflict, interior sau nu, participă la perpetuarea acestui mod de a trăi.

Dar ce e de făcut? în mod sigur nu putem încerca să îndreptăm ce este deja, pentru că asta ar însemna să creem un conflict nu?
Atunci? Doar să fim, fără conflict, şi problemele se vor rezolva de la sine...

O problema de alegere

In articolul anterior Eliberarea mintii spuneam ca toata viata noastra este de fapt un sir lung de alegeri, care ne definesc contextul in care traim. De fiecare data cand nu suntem constienti de alegerile noastre, este posibil ca altceva sau altcineva sa aleaga pentru noi. In acest articol tratam cazul in care anumite idei, pripasite prin subconstientul nostru, cu care nu suntem neaparat de acord, pot duce la alegeri de care nu suntem constienti.
In acest nou articol, am sa mai tratez un caz legat de altceva decat o idee, ceva poate chiar mai puternic, care ne poate influenta alegerile.

Pornesc, pe ocolite, de la o intrebare:

Ce reprezinta interactiunea dintre oameni?

Pai oamenii pot interactiona in diverse moduri mai mult sau mai putin directe. Pornind de la evidentele interactiuni obisnuite, cum ar fi sa vorbesti fata in fata, sa stai la aceeasi coada( inca se mai intampla ), sa cumperi ceva dintr-un magazin, pe masura ce distanta fizica se mareste gradul de interactiune perceput scade, fara a disparea complet. Putem vorbi astfel despre interactiuni cum ar fi mersul cu masina pe aceeasi sosea sau impartirea unui spatiu comun cum ar fi cartierul, orasul, tara, si, de ce nu planeta. Pe masura ce distanta fizica se mareste, constientizarea faptului ca putem influeta, sau ca putem fi influentati de o alta persoana, scade. Dar este in realitate asa?
Mai poate fi interactiunea intre doua persone de pe aceasta planeta nula?
Poate am fi putut spune asta acum 100 de ani sau poate 50 de ani, dar mai putem spune asta acum? Avand in vedere ca oricine, in principiu, poate calatori in aproape orice regiune populata a acestei planete, ca exista schimburi de informatie si de bunuri la nivel planetar, pietele financiare, bursele, mai putem spune ca exista doi oameni care sa nu interactioneze macar intr-un mod indirect, infinitezimal? Eu as spune ca nu.
Sa presupunem totusi ca la nivel planetar nu este inca chiar asa, la nivel national, cred ca situatia este clara, din punctul asta de vedere.

Dar ce presupune o interactiune intre doua entitati?
Pai presupune ca aceste entitati se pot influenta reciproc prin actiunile pe care le fac.
Prin urmare consider ca este corect cand spun ca, in momentul in care cineva, un cetatean al acestei natii, interactioneaza in orice fel cu sistemul socio-politico-economic local prin actiuni de genul vanzari sau cumparari de produse sau servicii, votat, discutii, exprimari de opinie, aruncat de hartii pe strada, fumatul, etc, de fapt, interactioneaza cu un set mai mare sau mai mic de concetateni, chiar daca uneori doar intr-un mod imperceptibil.
De ce ii influenteaza pe ceilalti?
Pai, rationamentul meu este urmatorul:
Majoritatea cetatenilor unei tari este "conectata" la sistemul socio-politico-economic local. In momentul in care un individ interactioneaza cu acest sistem ii schimba starea, chiar daca infinitezimal. Prin urmare, cum majoritatea cetatenilor depind de acest sistem, sunt influentati mai mult sau mai putin ca urmare a acestei schimbari, pe care acel individ a generat-o. Daca eu cumpar ultima portocala, daca mai vroiai si tu una, te-am influentat, la fel cum au facut-o si cei care le-au cumparat pe celelalte. Daca eu votez, te-am influentat, daca eu fac legi pentru tine te-am influentat si asa mai departe..
Cred ca pot spune, fara sa gresesc prea mult, ca actiunile fiecaruia din noi afecteaza intr-un mod sau altul un numar n dintre ceilalti, care la randul lor, sub influenta situatiei generate de noi, ii pot afecta pe altii si asa mai departe. E cam greu de stabilit in ce mod fiecare din noi influenteaza tot acest sistem dinamic in care traim. Exista desigur celebra intrebare, "Cum ar fi aratat lumea daca eu nu existam?". Poate ca ar fi fost la fel, cu diferente imposibil de sesizat, sau poate ca ar fi fost foarte diferita. E cam greu de determinat. Este una dintre proprietatile sistemelor dinamice, ca cel in care noi traim. Modificari infinitezimale ale conditiilor initiale pot duce la diferente majore ale efectelor ulterioare. Bataia de aripi a unui fluture intr-o parte a planetei, printr-un sistem cumulativ de efecte, poate contribui la generarea unui uragan in cealalta parte a planetei.

Discutia pe care vreau sa o propun este putin diferita, dar vroiam sa stabilesc intai candrul in care toti vietuim si efectele cumulative si complexe pe care fiecare din noi le genereaza in tot aceste mediu, efecte cu care ceilalti vrand nevrand au de-a face.

Dupa ce un om constientizeaza ca interactioneaza cu un alt om, eu zic ca restul actiunilor lui depind intr-o masura foarte mare de urmatoarea alegere:
Am incredere in acest om / Nu am incredere in acest om. Desigur, neincrederea poate veni in diferite grade, insa atat timp cat exista cea mai mica urma de neincredere, acesta, individul, va incerca sa compenseze intr-un fel acea neincredere.
Ce inseamna neincredere? In viziunea mea, neincrederea este asociata cu, sau decurge din, frica. Frica de ce?
Pai in principiu frica de limitari. Frica de faptul ca celalalt va putea atenta intr-un fel la integritatea fizica, psihica, sau de mai stiu eu ce natura a primului individ, la exprimarea de orice fel, libera si neingradita a acestuia.
Pentru a incerca o alta definire a neincrederii, as putea spune ca neincrederea este de fapt o lipsa a certitudinii. O lipsa a certitudinii ca celalalt nu va influenta in niciun fel libertatea de orice fel a primului individ.
Cu totii ne dorim certitudinea sau siguranta ca nimeni nu va atenta la libertatile noastre.
Prin urmare cu totii ne dorim sa maximizam aceasta certitudine. Pentru a face asta, va trebui sa compensam neincrederea in celalalt. Si cum putem face asta? Asigurandu-ne ca celalalt nu va face ce noi nu ne dorim sa faca. Iar aceasta asigurare o dobandim prin control. Controlandu-l pe celalalt avem siguranta ca nu va face ce nu trebuie.
Evident ca gradul de incredere pe care un individ se hotaraste sa il aiba intr-un alt individ este doar o variabila intr-o analiza mai complexa de tip cost/beneficii.
Ceea ce as vrea sa remarc este ca increderea intotdeauna va favoriza cooperarea intre indivizi, iar neincrederea intotdeauna va favoriza competitia. Cu cat gradul de incredere reciproca este mai mare cu atat acestia sunt mai dispusi sa coopereze decat sa concureze. Pare sa aiba sens. Competitia ce inseamna de fapt? Modalitatea prin care fiecare individ incearca sa-l controleze pe celalalt pe un anumit plan. Desigur, in urma unei analize cost/beneficii unul ar putea ajunge la concluzia ca are mai mult de castigat daca ar colabora cu un altul, desi nu prea are incredere in el. Indiferent daca va colabora sau nu, atata timp cat nu are incredere in celalalt, va cauta sa-si maximizeze controlul asupra lui. Cu alte cuvinte, la un anumit nivel va concura, desi coopereaza. Deci acest tip de colaborare este una falsa, de moment, care in realitate este tot o competitie.

Deoarece competitia nu are cum sa dea siguranta totala a libertatii personale, sub forma unei false colaborari, indivizii stabilesc niste reguli, care sa controleze, sa restrictioneze, actiunile fiecarui individ in asa fel incat sa nu-i poata afecta pe cei din jur. Sigur, dar nu este nimeni care sa se asigure ca toti respecta regulile. Ce se intampla cand cineva le incalca si face sa sufere un alt individ? Apare nevoia unei autoritati, care sa vegheze, la respectarea acestor reguli si la pedepsirea celor care le incalca. Sigur, dar aceasta autoritate nu este un organism extern, este o entitate formata tot din indivizi, ca si cei pe care autoritatea ar trebui sa-i controleze. Acesti indivizi nu sunt diferiti de ceilalti, si ei sunt la fel de neincrezatori in semenii lor, prin urmare si aceasta autoritate va reflecta exact aceste caracteristici ale componentilor ei, anume neincrederea in ceilalti indivizi si dorinta de control, desigur si cu statutul special de a asigura chiar acest control. Curand aceasta entitate, ajunge sa abuzeze de chiar indivizii ale caror drepturi trebuia sa le protejeze. Apare deci, din nou, nevoia unei alte entitati care sa controleze aceasta entitate. Evident, necontrolati, si indivizii ce compun aceasta noua entitate vor ajunge sa abuzeze de statutul special. Deci ce e de facut? Pai o solutie ar fi sa existe o structura ciclica, in care entitatile implicate in mecanismul de control sa se controleze reciproc. Sigur, dar daca cumva indivizii implicati in aceste structuri de control, profitand de pozitiile lor privilegiate, ajung cumva, "prin absurd", sa coopereze intre ei actionand ca o singura entitate mai complexa, care nu va fi controlata de nimeni, dar care ii oprima pe ceilalti? Ajungem din nou la primul caz. Deci din nou, ce ne facem? Pai, oricat de amuzant ar parea, o solutie la problema asta ar fi ca fiecare individ sa fie implicat in una din aceste entitati. Adica nimeni lasat pe-afara. Dar ce fac indivizii din aceste entitati? Coopereaza!!
Pai daca-i p-asa de ce mai e nevoie de toate aceste structuri? Nu se poate ca toti indivizii sa coopereze intre ei si gata? Parca ar fi mai simplu asa nu?
Sau poate ca toata treaba e sa cooperezi cu unii doar pentru a-i controla pe altii?
Lasand gluma la o parte, chiar cu acest rationament, poate simplist, putem vedea, ca desi pare paradoxal, solutia la problema neincrederii este cooperarea. Dar asa cum am spus initial si increderea ar fi dus tot la cooperare. Adica, daca solutia la problema neincrederii este cooperarea, iar cooperarea este promovata de incredere, ajungem la propozitia evident adevarata, "Solutia la problema neincrederii este increderea". Cu alte cuvinte, daca in loc sa alegem sa nu avem incredere in celalalt, am fi ales sa avem incredere si sa cooperam de la inceput, am fi scapat de falsa necesitate a gasirii si administrarii unor modalitati de control, care nu ar fi dus oricum decat la crearea unor probleme si mai complexe si la tot chinul aferent, care in cele din urma nu pot fi rezolvate decat tot prin cooperare.
Ne putem uita si in societatea noastra si putem vedea ca fiecare regula noua, care teoretic ar fi trebuit sa ne protejeze libertatile nu face decat sa ne limiteze si sa ne izoleze si mai mult. Ceea ce trebuia sa ne elibereze ne inrobeste si ne infunda intr-un hau si mai mare din care nu avem cum sa scapam cu si mai multe reguli.
Parerea mea este ca singurul lucru care ne poate salva este ca de fiecare data cand avem de ales intre a avea incredere in cineva sau a nu avea, este sa constientizam faptul ca in realitate, daca ceea ce ne dorim este libertatea, singura solutie viabila este increderea.
Cand alegem in directia fricii, in directia neincrederii si a controlului de fapt alegem izolarea si limitarea libertatilor.Culmea!!
In realitate siguranta vine din colaborare, din interdependenta nu din competitie si control.
Daca am realiza de cate ori de fapt lasam frica sa aleaga pentru noi, probabil ne-am lua cu mainile de cap. Ni s-ar face frica chiar de frica insasi.

Revenind putin la contextul pe care il descriam initial si adaugand faptul ca in masura in care este constient de influenta unui alt individ asupra lui, un individ, fara sa stie de concluzia la care am ajuns anterior, in mod natural va alege sa nu aiba incredere in acel individ. Va incerca sa-l controleze, va concura cu el. Pe vremuri, cineva nu putea avea influenta asupra ta decat prin apropiere fizica, poate de aceea a aparut regula granitelor, pentru a limita influenta altora asupra unui grup stabilit intr-o anumita zona geografica. Astazi granitele, evident nu ne mai garanteaza stoparea influentelor altora. Criza financiara din America s-a propagat in juma' de lume cel putin, virusii informatici ca si cei biologici pot circula lejer in mediile lor. Odata cu influentele trebuie sa creasca si controlul, deci noi reguli, noi mijloace de represiune. In aproape toate statele "civilizate" putem vedea o autoritate centrala sau un complex de autoritati care "se asigura" de "bunastarea" cetatenilor. Observam o tendita spre organizarea unei puteri centrale de "guvernare globala" care chiar ca nu va mai fi reglementata de nimeni, nu ca ar mai conta oricum. ( Ma gandesc ca e clar pentru toata lumea, ca votul, cel putin in forma actuala nu reglementeaza nimic. ) Toate acestea pe fondul unei competitii aprige la toate nivelurile, pentru resurse din ce in ce mai putine, care oricum intr-un procent covarsitor sunt folosite pentru a sustine competitia insasi, nu indivizii. Oare cat mai trebuie sa asteptam pana o sa intelegem ca tot acest vis urat, nenecesar, este incercarea mai mult decat paguboasa de a controla tot, lasandu-ne condusi de frica. Cand o sa intelegem ca aceasta situatie nu poate fi rezolvata cu si mai multe reguli si cu "autoritati" care "stiu ce trebuie facut"( intr-adevar stiu, pentru ei) , ci doar alegand sa avem incredere unii in altii si sa colaboram?
Dilema prizonierului arata ca desi rational cooperarea nu este favorizata, de fapt aduce beneficii optime pentru toti membrii implicati. Ironic este faptul ca se chema dilema prizonierului. Insusi conceptul de prizonier este o urmare a dorintei de control..

Recitind articolul imi dau seama ca nu a fost nici pe departe o analiza obiectiva a cazului in care frica ne influenteaza alegerile ci mai degraba o sustinere a faptului ca efectele ei sunt majore si profund negative in lumea noastra de azi. Cu siguranta sunt multe goluri in aceasta argumentatie, dar parerea mea este ca asta nu schima cu nimic faptul ca toate "aparatele" de control pe care le "experimentam" azi sunt produse directe ale fricii. Ea este ctitorul acestei lumi.
Nu spun ca frica este intotdeauna un lucru rau, ci doar in momentul in care subiectul care genereaza frica este un alt om.
Inainte sa experimentam acest lucru nu aveam cum sa stim. Dar acum vedem unde duce, o vedem la toate nivelurile societatii noastre. Ne place? De ce nu incercam si alternativa sa vedem ce iese?

Eliberarea mintii

      

Proiectul Phoenix

Prin noiembrie ajunsesem la concluzia ca daca se vrea o alternativa la sistemul actual, aceasta trebuie construita de jos, de la satisfacerea nevoilor primare si evoluand de acolo. Mai spuneam ca o componenta fundamentala a acestui sistem ar trebui sa fie colaborarea intre oameni, iara nu competitia.
In acelasi timp Cristian Butusina lucra si el la un proiect, "Proiectul Phoenix". Cum vroiam sa si fac ceva nu numai sa vorbesc despre asta am incercat sa aflu mai multe detalii despre proiect. Intre timp lucrurile au evoluat putin si am ajuns sa colaboram pentru a pune aceasta idee in practica. Totul se intampla "la tara", la casa bunicilor mei din comuna Magura judetul Teleorman. Pentru a afla mai multe despre proiect click aici.
Desigur, pentru a se putea dezvolta va avea nevoie de o interactiune comerciala cu sistemul actual, insa odata pasit in interior lucrurile vor arata cu totul altfel. Accentul se va pune pe fiinta umana si pe ideea de comunitate. Intocmai ca in proiectul lui Jaque Fresco, logica realitatii va dicta ce trebuie facut nu un set de legi si norme rigide.