9 septembrie 2011

Artificial, control, egoism, viitor



Mă întreb de unde vin toate intenţiile. Ce generează o acţiune, un gând? Este o reacţie condiţionată de starea anterioară? Este totul în fond doar o desfăşurare monotonă, o curgere nestăvilită, continuă, total determinată care vine dinspre nicăieri şi se duce către nicăieri?

Am început prea filosofic, nu vroiam să sune aşa.
Încerc doar să înţeleg... mmm.. da, să înţeleg... ce mişcă acest angrenaj biologic. De unde vine intenţia asta de a părăsi oraşul şi de a merge către ţară, mai aproape de "natură". Lăsând la o parte toate ideile alarmiste că lumea civilizată se destramă fiind construită pe un model total nesustenabil, care dacă nu eşti atent te pot condiţiona în aceeaşi măsură ca şi ideea de progres, pare-se totuşi că există ceva mai profund care se simte ameninţat de artificialul şi complexitatea civilizaţiei.

Este ciudat, complexitatea există şi în ceea ce numim natură, sau viaţă, ba chiar într-o măsură mult mai mare decât în produsele tehnologiei umane, însă această complexitate, cea naturală, organică, pare mai pe înţelesul minţii mele decât artificialul creat de om.
Ăsta să fie oare răspunsul? Să-mi fie frică de necunoscutul, neînţelesul crescând al societăţii civilizate? Această senzaţie de fugă, camuflată sub dorinţa de a reveni la ceva mai cunoscut să fie doar produsul intelectului meu incapabil de a face faţă complexităţii civilizaţiei moderne?

Bine dar, în fond toată această civilizaţie a fost clădită de intelectul uman. Dacă alţii au înţeles eu de ce nu pot înţelege? Sunt chiar atât de limitat, de leneş de ignorant? Aş putea avea totuşi circumstanţe, toată cunoaşterea prezentă este produsul a milioane şi milioane de minţi ce au lucrat de-a lungul evoluţiei rasei umane, iar acum eu trebuie să absorb şi să înţeleg toată această cunoaştere. Oare mai sunt oameni pe lumea asta care înţeleg totul? Şi când spun totul mă refer la toate relaţiile cauzale care contribuie la generarea stării de fapt a prezentului. Nu e vorba numai de tehnologie ci şi de sociologie, de ecologie, de toate interacţiunile care la rândul lor generează alte interacţiuni şi tot aşa. Poate cineva să înţeleagă toate astea? Poate mai sunt câţiva care înţeleg măcar în linii mari ce se-ntâmplă, dar probabil nu foarte mulţi. Ce se va intâmpla când mintea umană va deveni incapabilă să mai înţeleagă propria sa creaţie? O întrebare interesantă... dar n-am să mă lansez în speculaţii.
Nu ştiu de ce dar eu unul simt o frustrare atunci când nu înţeleg întregul lanţ cauzal care generează un anumit fenomen, când nu am acea înţelegere gestaltică a unui fenomen.

Probabil înţelegerea este o componentă fundamentală a minţii care a fost încurajată de evoluţie, pentru că înţelegând mai mult ai mai multe şanse de supravieţuire. În fond la asta s-a redus totul de-a lungul timpului nu? Iar de la înţelegere la control nu mai e decât un pas.

Mda.. iată o altă problemă interesantă, cum se ajunge de la înţelegere la control?

Răspunsul aici totuşi s-ar putea să fie simplu, supravieţuirea depinde foarte mult de a-ţi spori şansele de a rămâne în viaţă, de a-ţi crea avantaje: hrană suficientă, o locaţie cât mai ferită de pericole. În condiţiile în care există mai mulţi indivizi invariabil se va ajunge la competiţie, la concurenţă pentru acele avantaje. În această competiţie fiecare va face tot ce poate şi se va folosi de toată capacitatea sa de înţelegere pentru a controla mersul lucrurilor în favoarea sa.

Acuma am ajuns la o alta problemă care se cere clarificată. Care-i legătura între control şi egoism.
Cuvântul ăsta "supra-vieţuire" defineşte un act egoist?  Greu de spus. Există nuanţe. Hai să mergem mai la baza lucrurilor.

Este un individ automat egoist, chiar prin faptul că există? 

Aici intrăm în ape tulburi. A spune că un individ este automat egoist doar pentru că exista este acelaşi lucru cu a spune că viaţa în sine este egoistă, ori ăsta este un nonsens, pentru că viaţa este un proces întâmplător, doar este, nu este controlată de nimic, este determinată de nişte reguli fundamentale dar nu controlată, nu se ştie unde se duce. Faptul că eu exist este o întâmplare, nu pot fi acuzat de egoism. Dar ceea ce fac pentru a rămâne în viaţă mă poate transforma într-un egoist? Aici lucrurile se complică şi mai mult. Ceea ce fac strict pentru a rămâne în viaţă poate că nu poate fi numit egoism. Ceea ce face un proces pentru a se autoîntreţine, funcţie cu care a fost precondiţionat, nu poate fi numit egoism, deoarece asta e viaţa. Însă dacă eu adun de cinci ori mai multă mâncare decât am nevoie, privându-i pe alţii de acele resurse pot fi numit egoist? Probabil că da.

Deci, să fie oare egoismul generat chiar de disocierea dintre individ şi restul vieţii? În fond asta spune şi cuvântul "ego", eu. Eu devin eu tocmai prin faptul că mă autoizolez de restul existenţei. Viaţa în sine nu este disociată, este un tot, un cumul sensibil de interacţiuni. Soarele, copacul, marea, pasărea, viermii din pământ, pământul în sine, bacteriile, ciupercile, animalele toate sunt legate de mii şi mii de interacţiuni subtile. Nimic nu este disociat.
Însă undeva, printre complexele tipare ale materiei care ajung să modeleze alte tipare, ego-ul şi-a găsit un loc. În acest simulator, numit minte, prin care materia se "înţelege" pe sine, s-a creat un tipar care s-a izolat de celelalte. Un prag de înţelegere este trecut atunci când acest tipar se dizolvă, şi lasă curgerea materiei prin multipele forme de relief pe care le-a creat să îşi reia cursul neîntrerupt. Ego-ul este o stavilă, un blocaj apărut în calea curgerii, care generează unduiri false pe care apoi le reflectă din nou şi tot aşa.

Cum se traduce asta în experienţele pe care efectiv le percepe mintea? Ce sunt acele unduiri false, cum le poate deosebi mintea de celelalte care fac parte din curgerea naturală?
Probabil aici apare păcăleala şi în asta constă revelaţia, mintea este chiar suma acelor unduiri, ea se autopercepe de la sine. Încercând însă să se uite la ea, să se înţeleagă, înseamnă că se disociază, creează unduiri false, iar ăsta este ego-ul.
Poate la asta se referea Krishnamurti când a spus "The observer IS the observed". Soluţia ar fi deci doar să se lase în voia propriei sale unduiri?

Am alunecat grosolan pe panta divagării, dar simţeam nevoia să disting între înţelegere, control, egoism.
Probabil distincţia pe care o căutam era aceea că, în sine, controlul nu este generat de ego, el poate fi parte componentă dintr-o existenţă integrată, totală, nedisociată, dar este nevoie ca intenţia care duce la control să fie bine înţeleasă. Dacă vine dintr-o nevoie reală, intrinsecă vieţii poate fi acceptat, dacă vine dintr-o idee falsă, o credinţă nefondată din adâncul minţii, atenţie la ego.

Am să încerc să revin la problema iniţială, aceea de a dibui de unde vine exact intenţia asta de fugă din faţa artificialului.
Începusem să scriu despre posibilitatea că această reacţie poate fi generată de incapacitatea minţii mele de a mai înţelege complexitatea acestei lumi a artificialului. În fond reacţia este firească, teama de necunoscut. Se ştie că omul, ca probabil orice animal, simte nevoia de securitate, care se traduce printr-o înţelegere cât mai profundă a contextului în care se află, înţelegere care îl poate ajuta să-şi controleze soarta, prin urmare supravieţuirea într-un mod cât mai eficace şi eficient.
Este normal, este natural.

Dar oare să fie doar asta? Ştiu că dacă chiar aş vrea, m-aş putea apuca de studiat şi aş putea înţelege multe, dar pare-se că nu vreau. De ce?
Bineînţeles, un alt lucru pe care mintea îl face înainte de a încerca să înţelegă ceva este să facă o analiză şi să vadă dacă se merită efortul ca acel ceva să fie înţeles.
Raţionamenul este ceva de genul: Este necesar să înţeleg cum se face o bombă atomică?
Păi ce face o bombă atomică? Păi distruge tot ce înseamnă viaţă şi nu numai pe o rază de zeci/sute? de kilometri, având efecte îndelungate în timp.
Atunci nu este necesar să înţeleg, deoarece nu vreau să ajung la acel rezultat.
Ca dovadă că nici nu ştiu exact cifrele. Nu m-a interesat, mi s-a părut irelevant. Odată ce-am înţeles efectele şi am înţeles că ele nu pot duce către nimic constructiv, nu m-au mai interesat detaliile.
Aşa funcţionează mintea asta care scrie acum. Nu ştiu alte minţi cum funcţionează, dar eu încerc să înţeleg cam care este esenţa unul lucru, care sunt posibilităţile pe care le deschide, iar dacă acele posilităţi nu duc către o optimizare a existenţei pur şi simplu consider acea cale ca pe un drum închis. Nu mă mai interesează nimic în legătură cu acel drum.
Nu ştiu cât de inteligent este acest mod de funcţionare dar pare să fie adânc înrădăcinat în mine.

Cineva ar putea spune. Da, dar tu ştii ce face bomba aia doar pentru că cineva a testat-o. Da, sunt de-acord, însă de multe ori poţi prevedea un anumit rezultat fără să fie nevoie să şi execuţi experimentul. Sau poţi executa experimentul la o scară infimă şi poţi vedea care sunt efectele. Apoi poţi extrapola şi-ţi poţi da seama ce se-ntâmplă la scară mare. Există multiple metode de a întrevedea care este rezultatul unui anumit curs de acţiune. Ce mă nelinişteşte nu este faptul că unii oameni nu văd rezultatul ci că îl urmăresc, îl caută deşi el duce la distrugere şi suferinţă. Asta mă înspăimântă şi mă zguduie.

Ca să revin. De ce nu vreau să înţeleg artificialul civilizaţiei?
Răspunsul ar fi, pentru că am înţeles suficient ca să îmi dau seama că acesta nu pare a fi un drum pe care vreau să apuc.
Da, deschide multe posibilităţi, multe dintre ele pot părea benefice, în fond scriu aceste rânduri pe un produs al acestei lumi, asta nu înseamnă însă că este cu adevărat ceva ce îmi doresc.
Lumea aceasta a artificialului este strict produsul omenirii. Este sclava ei. Însă principiul reciprocităţii funcţionează şi aici,
ceva ce îţi este sclav te face în aceeaşi măsură sclavul său. Iată de ce mă tem, de a deveni sclavul acestei lumi a artificialului. Poate că este inevitabil, poate că de fapt este vorba de o coevoluţie, sincer nu mă interesează. Există o diferenţă majoră între restul vieţii şi această lumea a artificialului. Viaţa există prin sine, nu are nevoie de ajutor, nu are nevoie de un scop, pur şi simplu există. Toate produsele tehnologiei sunt susţinute de oameni, ele nu există prin sine, ele au nevoie de un scop ca să existe şi se pare că din ce în ce mai mult această idee începe să includă şi omul. Trebuie să ai un rol în cadrul sistemului altfel nu avem nevoie de tine. Nu pot să nu remarc că şi această idee apare în Matrix.

Cineva ar putea spune: dar în acelaşi mod şi oamenii sunt susţinuţi de plante de exemplu, care creează  oxigenul şi nutrienţii fără de care omul nu ar putea exista.
Corect şi sincer n-aş avea nimic împotrivă dacă plantele s-ar hotărâ să facă altceva. Înţelegerea mea îmi spune că la nivelul meu şi eu pot alege ce să fac.

Bun. Se pare că am băgat în aceeaşi găleată mai multe concepte iar asta nu duce decât la şi mai multe neînţelegeri.
Să încercăm să lămurim.

Ce este această lume a artificialului?

Este o combinaţie de cultură şi tehnologie. Cultura defineşte ideile care conduc acţiunile umane spre constanta expansiune şi către un control din ce în ce mai draconic al tuturor aspectelor existenţei, în timp ce tehnologia oferă uneltele prin care omul poate realiza toate acestea. Cele două se autoîntreţin reciproc într-o buclă de reacţie pozitivă care va creşte până când se va prăbuşi în sine, mistuită fiind de propria foame nestăvilită de progres pe de o parte şi limitată de resursele finite pe care le consumă cu nesaţ şi fără discernământ de cealaltă.

Care este relaţia dintre societatea modernă şi tehnologie?

Ok. La un anumit punct în trecutul său, omul a acumulat suficienta înţelegere despre mediul înconjurător, pentru a-l putea controla cu ajutorul tehnologiei. În momentul în care a început să adapteze mediul la propriile nevoi propria sa evoluţie a început să stagneze.
Încet încet omul a început să creadă că ele este buricul pământului, celebra zicală "omul sfinţeşte locul" spune tot, a început să înveţe plantele să crească şi peştii să înnoate, a ajuns să creadă că fără el nu se poate, ori asta este nebunie. A devenit sclavul propriei sale halucinaţii, iar în această halucinaţie a ajuns să distrugă tot ce era în jurul său cât şi pe sine.

Aşa cum am spus mai sus, un anumit grad de control al mediul nu este neapărat un lucru rău, dar în momentul în care ajugi să depinzi doar de acel control şi renunţi la propria ta îmbunătăţire poţi să fii sigur că ai apucat-o pe drumul pieirii.

Nu spun nici că ar fi mare pagubă dacă rasa umană ar pieri. Ceea ce mă frământă este că asta s-ar putea să nu fie singura posibilitate.

De pildă ce s-ar întâmpla dacă omul ar controla mediul doar atât cât să-şi asigure subzistenţa şi a ar folosi restul energiilor sale pentru a se desăvârşi ca individ? Este ăsta un act egoist? Aş spune că nu atâta timp cât desăvârşire înseamnă înţelegerea vieţii în ansamblul ei. Este discutabil..

Fără îndoială că cele două căi lăsate suficient de mult timp să evolueze ar duce la rezultate total diferite.
Societatea occidentală, "modernă" este locul către care a dus prima cale până acum. Există şi ceva exemple către care a dus cea de-a doua cale sau cel puţin nişte ramificaţii din a doua cale, dacă ne uităm la călugării budişti sau la societăţile orientale unde încă se mai pune accentul pe desavârşirea individului, deşi nu cunosc suficient de multe despre acest mod de viaţa pentru a spune că asta este ceea ce îmi doresc.

Nu spun nici că tehnologia în sine este ceva rău. Totul depinde de felul în care combini toate lucrurile astea. Ceea ce mi se pare interesant este să-ţi încerci norocul în a nimeri o combinaţie fericită...

Eu unul simt nevoie să-mi găsesc propria cale prin noianul posibilităţilor către viitor. Tot ce ştiu este că probabil calea asta se deschide undeva la îngemănarea celor două lumi însă cu puternice tendinţe de a merge mai aproape de cea de-a doua.
Momentan sunt foarte curios să-mi descopăr limitele şi să văd care-i minimul de efort necesar pentru a-mi asigura subzistenţa. Iar restul înţelegere, înţelegere şi iar înţelegere...