Adevărata problemă nu e ACTA

Adevărata problemă este, cu mare rafinament, descrisă în poza de mai jos...

Sursa: http://abstrusegoose.com/261

Criza unui model

Românii au ieșit în stradă... și protestează... dar nu prea știu ce vor. Știu doar că sunt nemulțumiți, însă nu mi se pare că înțeleg exact care este problema reală a neajunsurilor lor. Cu atât mai puțin soluția.

Sigur, cel mai simplu e să dai vine pe ăștia de cică ne conduc, însă știm cu toții că asta n-o să rezolve nimic. S-a încercat de atâtea zeci de ani și nu s-a văzut vre-o îmbunătățire remarcabilă.
Ideea asta a fost prinsă de cineva care a scris pe o pancardă: "PDL sau USL același drac e".

Schimbând oamenii nu se va întâmpla mare lucru. Ceea ce cumva simțim cu toții însă ne e greu să formulăm/acceptăm este că e mare nevoie de schimbarea modelului de guvernare. Felul în care se iau decizii, felul în care circulă informația, felul în care oamenii pot sesiza și dezbate problemele punctuale cu care se confruntă, toate astea trebuie să se schimbe.

Modelul actual propune votarea unui grup restrâns, închis de oameni care vor decide viitorul și prezentul tuturor celorlalți. Este clar că e un model rudimentar, expus corupției, deoarece concentrează mult prea multă putere în jurul unui grup restrâns de inivizi, care nici măcar nu pot fi trași la răspundere pentru erorile pe care le comit, mai mult sau mai puțin voit.

După părerea mea, direcția corectă este cea care va permite tuturor cetățenilor să voteze idei, acțiuni, probleme și soluții și să le dezbata împreună cu ceilalți. Doar așa se poate tinde către optimul decizional și către reprezentarea reală a indivizilor.

Lucrurile pot fi îmbunătățite doar când se lucrează pe chestiuni concrete, ce permit analizarea corectă a beneficiilor și costurilor și unde cei avizați și mai ales cei afectați au ceva de spus. Problemele și soluțiile trebuiesc evaluate ad-hoc direct de cetățeni, iar acest lucru a devenit demult posibil prin intermediul rețelelor de comunicații. Strigând "jos guvernul", "jos președintele" nu rezolvăm nimic. Direcția corectă este ca aceste istituții să devină simbolice.

La o privire mai atentă aș spune ca de fapt toate crizele cu care ne confruntăm fie ele politice, economice sau sociale sunt expresii ale unei crize mai subtile: cea informațională.

Dacă trecem în cadrul abstract, putem considera că întreaga societate este un sistem complex, un procesor și un generator de informație. Nivelul de bunăstare al unei societăti depinde direct de modul în care respectiva societate se guvernează, care la rândul său este o consecință directă a gradului în care acea societate se înțelege pe sine. Ei bine această înțelegere depinde în cele din urmă de modul în care informația circulă prin acea societate.

Putem observa asta din funcționarea propriului organism. Atunci când o zonă a corpului este supusă unor factori dăunători aceasta semnalizează sistemul nervos central care în cazul în care comunicația nu este bruiată sau întreruptă reacționează corespunzător.

Analogia evidentă, este că societatea românească actuală se asemănă unui pacient cu multiple răni sângerânde, care în loc să se panseze, alege să se drogheze constant pentru a nu mai simți durerea, în timp ce din ce în ce mai multe resurse îi părăsesc corpul împingându-l către puncul fără întoarcere. Este vital de evidențiat faptul că pacientul nu realizează că el este singurul care se poate salva. Degeaba așteaptă să îi vină alții în ajutor, iar asta este exact imaginea fiecărui manifestant și a fiecărui nemulțumit din această țară. Toți așteaptă să fie salvați și toți se droghează cu media și substanțe sau comportamente nocive, dar nu fac nimic constructiv, ba dimpotrivă, se plâng și distrug chiar ei resurse pe care le-ar putea folosi pentru a-și îmbunătăți viața.

Ei bine, toate aceste comportamente individuale sumate, duc la imaginea de ansamblu a României, a unei societăți resemnate și bolnave, dependente de ură și năpăsare care nu vrea să înțeleagă că așteptarea unei salvări miraculoase venită din altă parte este drumul sigur spre moarte.

Ca să continui analogia, singurii "câștigători" ai acestei situații sunt centrii de plăcere, în speță media și politicul care într-un tandem sinucigaș blocheaza/distorsioneaza informațiile vitale ce circulă înspre și dinspre restul corpului/societății și refuză să conștienteze starea deplorabilă în care ne aflăm ca organism, doar pentru a se putea bucura de plăceri de tip animalic.

Cam asta cred eu că este imaginea sumbră a societății actuale și toate astea deoarece abuzăm de folosirea unui model necorespunzător în procesarea informațiilor sociale. Acest model începe să-și demonstreze limitările și în tehnologia informației unde practic ajung să se recreeze structuri de tip stat, care dețin toate informațiile utilizatorilor lor, pe care le folosesc după bunul plac fără nicio posibilitate de a fi controlate.


Ei bine modelul despre care vorbesc este modelul client-server.

Problema cu acest model este cel pe care l-am menționat și mai sus, se concentrează mult prea multă putere pe o zonă mult prea restrânsă, fără posibilitatea unui control corespunzător.

Deși "server" înseamnă servitor, "cel care îți pune la dispoziție", în realitate acesta este stăpânul deorece el are toate informatiile despre toți ceilalți însă aceștia nu pot afla nimic din ceea ce el nu vrea să le dea.

Ei bine statul se comportă exact ca un server, iar cetățenii ca niște clienți obligați să accepte ceea ce acesta le oferă fără însă a avea posibilitatea să-l modifice din interior. Server-ul este prin definiție un sistem închis, ce nu poate fi controlat decât de cei ce se află în spate la butoane. Asta este cu adevărat marea problemă, faptul că oamenii nu pot modifica în niciun fel modul în care statul funționează. Din păcate în sistemul actual, prin vot oamenii nu pot decât să schimbe serverul, dar asta nu le schimbă în esență cu nimic statutul lor de simpli outsideri ai sistemului.

Aceasta este sursa tuturor celorlalte probleme. Abia în momentul în care cetățenii vor deveni programatori ai sistemului, abia când vor începe să scrie cod și să-și proiecteze funcționalitățile de care au nevoie, lucrurile vor începe să se îndrepte.

Dar ca toate astea să se întâmple sistemul trebuie să fie deschis, lucru cu care cei ce se află acum la butoane nu par să fie de acord.

Odată ce sistemul devine deschis, devine un sistem open source, pe care noi cetățenii îl administrăm după propriile nevoi.

Astfel ușor ușor modelul client-server va începe să se transforme într-un sistem p2p (peer to peer) de la persoană la persoană, care se bazează pe legături organice, între oameni în concordanță cu interesele, simpatiile și nevoile comune. Pardigma p2p permite oricui să comunice orice cu cine vrea la parametrii de securitate pe care și-i alege. O rețea p2p este a tuturor și a nimănui. Iar din punctul meu de vedere asta este o condiție necesară a unui sistem sănătos, stabil, adaptiv și durabil.

Este de asemenea vital însă să înțelegem, că un sistem degeaba este deschis dacă oamenii nu participă la îmbunătățirea lui.

De exemplu, în loc să protestăm în stradă, mai bine ne strângem cel puțin 100000 de mii și ne creem singuri proiecte de legi pe care să le trimitem în parlament care să corecteze mai întâi chiar erorile sistemului.

Sunt românii pregătiți pentru așa ceva? Poate într-o generație două...

Există viață după conștiință?

Materia care contemplează materia...
Care sunt alegerile materiei cu conștiință de sine?
Când înțelegi că ești o curgere mecanică a unei substanțe indiferente ce mai poți face?
O posibilitate ar fi să alegi calea zădărniciei și a propriei inutilități, să-l întâlnești la capătul ei pe Cioran zvârcolindu-se în capcana recursivității și să i te alături până când moartea te va elibera.

O altă posibilitate ar fi să te bucuri că de fapt nimic nu contează, că nu există limite în afara celor adânc înrădăcinate în matricea existenței, de care oricum ești foarte departe, și să te apuci să-ți trăiești viața ca și cum n-ai avea nimic de pierdut. Dar ce vei face? Orice. Poți încerca să testezi limitele, să le descoperi, să aduni noi cunoștințe, noi modalități de a face lucruri mai complicate, incomensurabile și inimaginabile pentru mintea ce încă doarme. Dar cu cât faci asta cu atât îți vei limita din alegeri și cu atât te vei apropia mai mult de recunoașterea ultimului adevăr: propria zădărnicie.

Dar, pentru conștiința abia trezită, acest ultim adevăr e încă departe, încă mai este timp pentru distracție, pentru descoperiri. Poate în cele din urmă îți poți înțelege până în cele mai mici amănunte propria funcționare și o poți schimba, te poți schimba, fundametal, structural, total. Poate mai apoi poți înțelege întreaga structură a universului, poate că poți crea la rândul tău alte universuri. Te poți distra, și te poți simți dumnezeu, dar dacă este ceva adevărat despre dumnezeu este că este în totalitate singur.
Mda.. singurătatea. Nu cumva asta este ultima frică? Să fii singur, să nu mai ai pe cine să dai vina, de cine să râzi, la cine să ții, cui să-i povestești toate ideile, realizările și eșecurile tale. De cine să te ferești cu cine să lupți. Să nu mai existe nimeni care să-ți vorbească și căruia să-i pese de tine, sau măcar să te urască. Nimic, doar indiferență totală. Doar tu cu tine. Liniște.
O existență deprimantă. O existență la care nu ai vrea să te gândești, și de care nu ai vrea să ai parte. Mai bine te păcălești. Dar pentru cât timp? Pentru totdeauna dacă s-ar putea..dar nu se poate.

Vă spun eu, moartea este întotdeauna de preferat singurătății. Conștiința de sine este propriul său dușman..

Poate de aceea omul creează atâta separare, ca să evite întâlnirea cu sine. Așa se poate explica tot.

Cel mai bine ascuns adevăr este că nu există separare.

Ați observat nevoia psihică de a avea un obstacol de trecut, un dușman de răpus, un scop de atins?
Este în regulă să existe un "noi" atâta timp cât există un "ei", sau un ceva exterior cu care ne confruntăm și căruia să-i "supraviețuim". Interior și exterior.

Dualitatea, separarea, este la fel de necesară psihicului uman precum este apa organismului.

Odată ce înțelegi toate astea singurul lucru care-ți mai rămâne de făcut este să "mori psihologic", cum spunea Krishnamurti. Să încetezi să mai exiști ca entitate separată, divizată de restul existenței și să accepți adevărul, acela că ești o matrice infromațională al cărei destin este în totalitate determinat, nu la nivel local desigur ci ca și finalitate. Iată deci și răspunsul la întrebarea de la început. În realitate nu există o alegere pe care o poate face conștiința, doar o amânare.

Nu contează cât de complicată este structura care susține conștiința sau cât de multă înțelegere are acea conștiință despre propria structură. Astea sunt doar detalii, pași pe scara evoluției. Esența conștiinței transcende toate astea și este aceeași. O conștiința mică și o conștiință mare au aceeași esență, aceeași percepție fundamentală despre sine.

Deci există viață după conștiință?
Există doar viață și nimic altceva...

Oameni

Nu știu cum ar putea un om să nu fie măcar puțin mișcat de piesa asta...

Mă întreb, oare ce Dumnezeu l-a mânat pe omul ăsta să compună așa ceva? (la propriu și la figurat)

Ce îi mână pe toți creatorii de frumos?

Întotdeauna mi s-a părut că oamenii ăștia au acces la ceva la care eu nu am.

În ultima parte a vieții mele am fost obsedat de adevăr, de a înțelege lucrurile așa cum sunt ele, în profunzime, însă îmi dau seama că frumosul este altceva. Este relația subiectivă între observator și ceea ce percepe și care nu are nicio legătură cu faptele. Era vorba aia "frumusețea este în ochiul privitorului".

Capacitatea de a percepe/crea frumosul este de fapt capacitatea de a percepe/reproduce armonia. Armonia culorilor, armonia sunetelor, armonia mișcărilor, armonia interacțiunilor...

Frumosul, îmi pare că merge mână în mână cu compasiunea, cu apropierea de tot ce există și acceptarea realității așa cum este ea.
De ce oare? Poate pentru că și frumosul și compasiunea sunt expresii ale unor armonii însă de altă factură?

Se conturează iată, doi poli mentali, componenta rațională ce lucrează cu fapte, cu cantități exacte care face judecăți de valoare și care vrea să afle adevărul așa cum este el, și această componentă responsabilă cu observarea și probabil păstrarea și amplificarea armoniei percepute.

Sigur, asta nu mai miră pe foarte mulți. Totul pare să se muleze perfect pe ce ne tot spun oamenii de știință despre structura creierului cu cele două emisfere una rațională, iar alta holistică.

Lucrurile au sens și din punct de vedere al evoluției, care a selectat două componente cu funcții diferite dar care se complementează reciproc, una care are imaginea de ansamblu a sistemului din care face parte și una care se ocupă cu fapte și detalii imediate.

"Pace, frumos și adevăr" - iată valorile fundamentale ce au fost sintetizate de-a lungul istoriei omului.
Lucrurile capătă perspectivă și apare o nouă întrebare: Care este relația dintre cei doi poli dintre frumos și adevăr?

Intuitiv poți spune că ansamblul funcționează în mod optim (un aspect al gândirii raționale) atunci când cele două componente sunt în echilibru, în armonie (un aspect al gândirii holistice). Nu putea să lipsească și această observație meta.

Deci într-un fel putem spune că gândirea rațională este de fapt o subfuncție a celei care urmărește păstrarea armoniei generale.
Această concluzie este susținută și de observațiile pe care le putem face legat de diferențele de scară la care funcționează optim cele două componente.

Componenta rațională funcționează bine atunci când lucrează cu un set restrâns de variabile, reușind să definească foarte bine modul în care acestea se influențează reciproc. Este extrem de utilă atunci când vine vorba de supraviețuire, de situații de urgență, de tehnologie. Rezultatul funcționării ei este ceea ce denumim generic inteligență.

Pe măsură ce complexitatea sistemului observat crește, componenta rațională este depășită, prea multe detalii, prea multe lucruri de care trebuie ținut seamă, este compleșită.

Ce fericire însă că exact asta este zona unde componenta holistică lucrează la parametri optimi. Nu poate ține seamă de toate detaliile, însă are imaginea de ansamblu, și poate vedea unde armonia este în primejdie. Astfel poate ține lucrurile pe un făgăș de normalitate.

Aș putea să jur că frecvența de funcționare a componentei raționale este foarte mare, surprinzând lucrurile mici, detaliile, având rază mică de acțiune în timp ce frecvența celei holistice este foarte mică, surprinzând panorame, suprafețe mari ( și nu mă refer doar la ce vedem ci la tot ceea ce percepem sau gândim).

Macro și micro.
Ansamblu și detaliu.
Frumos și adevăr.
Armonie și fapt.

Ce rezultă când cele două componente sunt în echilibru?

Răspunsul îl simțim/bănuim cu toții: Pacea

Un om echlibrat este un om împăcat cu el însuși și cu întreaga existență.
Eficient dar și înțelegător.
Pragmatic dar și contemplativ.
Creator de frumos dar și de lucruri utile.

Iată care cred că este adevăratul potențial al ființei umane, al fiecărei ființe umane.

Am să fac un pas în spate și-am să-mi pun următoarea întrebare:

Ce concluzii putem trage dacă ne uităm la lumea noastră?

Armonia pare să sufere nu-i așa?

Pare că rațiunea și-a cam băgat coada acolo unde nu-i fierbe oala. Cel mai evident loc este sistemul social, care evident este mult prea complex să poată fi administrat optim de rațiune.

Stau și mă-ntreb, ce ne dorim cu toții de fapt? Nu pace, nu liniște?

N-ar fi mult mai ușor să lăsăm componenta holistică să-și facă treaba?
Inventăm coduri morale, legi care să reglementeze interacțiunile între oameni însă uităm că fiecare este dotat deja cu capacitatea de a păstra armonia în mod natural. Încercăm să folosim componenta rațională pentru a administra un aspect ce se pretează componentei holistice. S-o lăsăm să-și facă treaba!

Ideea că asta este calea de urmat este prezentă în limbajul de zi cu zi pe care-l folosim cu toții dar a cărui semnificație se pare c-am uitat-o.

Mai țineți minte ce ni se spunea când eram mici atunci când greșeam ceva? "Nu e frumos ce faci"
Nu e frumos!
De observat că expresia "nu e frumos" nu poartă cu ea o acuză, este pur și simplu o atenționare amicală că ceea ce faci periclitează armonia. Asta este compasiunea! Asta este influența componentei holistice!

Atunci când spui "Nu e corect ce faci" deja îi adresezi o acuză celuilalt, deoarece "corect" este un cuvânt ce se adresează direct componentei raționale, cea care judecă și asociază valori. Dacă nu e corect, e greșit, deci ești un om rău. Aceasta concluzie este trasă în mod automat de rațiune și duce la nenumărate convulsii mentale și sociale.

Asta este diferența.

De-asta componenta rațională nu are ce să caute în relațiile interumane, de-aia să ne judecăm unii pe alții este o mare eroare.
( Fraza asta denotă rațiunea care a înțeles să nu-și mai bage coada unde nu-i fierbe oala )

O altă observație interesantă este că în timp ce derapajele componentei raționale se văd la nivel macro, derapajele componentei holistice se văd la nivel micro.

Există oameni, în special artiști, care crează lucruri extraordinare, dar care sunt incapabili să aibă grijă de ei, și au o grămadă de probleme de natura practică. Ei sunt exemple unde componentea holistică este pe cai mari iar rațiunea suferă.

Există deci un spectru larg de exacerbări, fie de-o parte fie de cealaltă însă zonele de impact sunt diferite, de aceea pentru a avea armonie atât la nivel personal dar și social trebuie ca fiecare individ să găsescă punctul de echlibru între cele două componente.

Deci:
Pace, frumos și adevăr!

A se citi: hai să urmărim cu toții pacea păstrând/sporind armonia și căutând adevărul..

La revedere Ubuntu, bine ai venit ArchLinux

Pentru cine nu știe, Ubuntu este una dintre cele mai populare distribuții de Linux. Nu mă mai obosesc să zic că Linux este cel mai tare, mai șmecher mai iubit și mai stabil sistem de operare care mai e și open source pe deasupra (și pe dedesupt)...

Am spus că e GRATIS? Bun.. mi-era că n-am spus...

Motivul pentru care este atât de popular Ubuntu este că este deosebit de prietenos cu un untilizator începător pe Linux care n-a rulat toată viața lui decât Windows. Marele său merit este că a "convins" mulți utilizatori să treacă de la Windows la Linux, adică de la un software închis, pe bani, pe care oricum 99% din utilizatori îl piratau (și chiar dacă ar fi plătit ar fi primit suport din părțile laterale) la un software deschis, gratuit care este îmbunătățit în mod constant de probabil sute de mii de oameni.

Punctul cheie aici, este că încet încet, acest model de a crea un produs gratuit prin colaborarea benevolă a unor indivizi pasionați, a început să-și dovedească beneficiile nete față de modelul produselor pe bani, dezvoltate de un grup restrâns, care nu permit utilizatorilor nici măcar să le îmbunătățească după ce că mai și dau bani pe ele.

Bun, acum că am menționat asta, am să revin să discut puțin "user-friendliness-ul" în general având ca exemplu Ubuntu.

Să definim întâi conceptul.

 Un produs este user-friendly, prietenos cum s-ar zice, atunci când, pe lângă faptul că merge brici și face ceea ce spune că face, dă posibilitatea utilizatorului să acceseze niște funcționalități care în sine sunt complexe, într-un mod ușor și intuitiv fără prea multe acțiuni din partea acestuia.

Exemple sunt nenumărate: De exemplu un program complex poate fi rulat de către utilizator cu un simplu click pe un buton, după ce eventual a completat anumiți parametri de intrare într-un formular vizual. Nimic mai simplu... Oare?

Iar la nivelul sistemului de operare, asta înseamnă că poți folosi ecranul, mouse-ul și tastatura pentru a interacționa cu o mașină pe care nu o înțelegi într-un mod pe care-l înțelegi. Pentru dezvoltatorii de software înseamnă chiar mult mai mult decât atât avânt acces la diverse funcționalități bazice de-a gata, fără să-și mai bată capul cu implementarea lor, putând să se concentreze pe scopul final.

Accesibilitatea, faptul că îți permite să execuți niște acțiuni complexe într-un mod rapid și ușor este probabil cel mai mare beneficiu.

Însă așa cum bine știm, ce e prea mult strică. Și așa ajungem la problema mai puțin evidentă la început dar care în timp își arată colții monstruoși.

Treaba stă în felul următor:

Pentru a ascunde acea complexitate inițială în spatele unei interfețe frumoase, colorate și fâșnețe, este nevoie de mai multe niveluri de abstractizare și de decuplare însă toate acestea se întâmplă cu prețul unei complexități suplimentare.

În mod evident, până la un punct abstractizarea și adăugarea de niveluri de funcționalitate sunt absolut necesare, că dacă ar trebui să scriu un program în cod mașină ca să public mesaju' ăsta pe internet probabil m-aș lăsa păgubaș, însă este vital să înțelegem că odată acest punct depășit lucrurile încep să funcționeze împotriva noastră.

Ei bine cred că Ubuntu a depășit acest punct critic cam de-acum 2-3 versiuni, dacă nu cumva a pornit de la-nceput pe partea cealaltă. Asta e, uneori în funcție de ce urmărești trebuie să faci niște compromisuri. Pe lângă asta a devenit și cam comercial (adică nu c-ar cere bani, dar acuma că te-au prins încep să-ți bage pe sub nas tot soiul de mizerii gen UbuntuOne & shit.. ). Cloud is Evil!!

Mă rog, revenind la creșterea complexității, sunt în principiu două mari probleme:
1) Se ajunge să se depună mai mult efort pentru a susține întreaga fațadă prietenoasă decât pentru funcționalitatea în sine ( Principiul lui Pareto în acțiune)
2) Cu cât crești mai mult complexitatea ca să-l faci pe utilizator mai fericit cu atât îl faci și mai incompetent. Este un soi de paradox și asta mi se pare că e cea mai mare problemă cu acest sindrom "user-friendly".

Întrebarea care se pune este: Vrem asta? Vrem ca lucrurile să fie din ce în ce mai simple la suprafață și mai accesibile plătind însă prețul faptului că înțelegem din ce în ce mai puțin din ce se întâmplă de fapt?
Sau poate vrem să depunem ceva mai mult efort să înțelegem ce se întâmplă având două beneficii: păstrăm lucrurile mai simple și doi ... înțelegem ce se întâmplă!

Iată o întrebare poate nu chiar atât de tâmpită: N-ar fi mai eficient ca în loc să irosim timp și resurse să dezvoltăm interfețe mai prietenoase ce ajung să fie din ce în ce mai greu de menținut, să antrenăm utilizatorii să folosească anumite programe din linie de comandă? E un exemplu, nu dați cu pietre... ideea de bază e .. să ne gândim de două, trei, oricâte ori este nevoie până înțelegem că dincolo de un anumit punct complexitatea distruge orice posibilitate de înțelegere...

Treaba e că tendința asta de a "simplifica" lucrurile în aparență complicându-le în esență pare să se manifeste în majoritatea aspectelor existenței noastre. Părerea mea este că ar trebui să fim mult mai atenți la punctul acela critic și să încercăm pe cât posibil să nu-l depășim și zic eu, să înțelegem că probabil pe termen lung este mult mai eficient să investești energie în a înțelege lucrurile cât mai aproape de starea lor naturală decât să încercăm să le ascundem în spatele unor filtre de simplificare. În fond este vorba de a ascunde complexitatea sub preș... sau afară-i vopsit gardu' și-nnăuntru leopardu'...

Oare nu cumva legile sunt exact această încercare de optimizare a existenței printr-o complicare a ei?
N-ar fi mai inteligent să încurajezi oamenii să gândească și să evalueze situațiile așa cum apar ele în loc să-i dresezi să asculte niște norme rudimentare?

În fine exemplele sunt multe și nu mai zăbovesc.

Acum ca să închei. Am renunțat la a mai folosi Ubuntu din motivele menționate mai sus.
Am descoperit o distribuție mult mai aproape de concepțiile mele, care încearcă să păstreze simplitatea și eleganța, cerând de la utilizator doar un singur lucru: SĂ ȘTIE CE DRACULUI FACE!
Un târg corect după părerea mea.

Deci: Archlinux

L-am folsit de două săptămâni și verdictul e sigur: Mai curat, mai uscat, mai rapid, mai "simplu", mai puternic, muuuuuuult mai flexibil!

Pentru mai multe detalii: The Arch Way sau Calea Arch.

Hai libertate la tot satu'!

Artificial, control, egoism, viitor

Mă întreb de unde vin toate intenţiile. Ce generează o acţiune, un gând? Este o reacţie condiţionată de starea anterioară? Este totul în fond doar o desfăşurare monotonă, o curgere nestăvilită, continuă, total determinată care vine dinspre nicăieri şi se duce către nicăieri?

Am început prea filosofic, nu vroiam să sune aşa.
Încerc doar să înţeleg... mmm.. da, să înţeleg... ce mişcă acest angrenaj biologic. De unde vine intenţia asta de a părăsi oraşul şi de a merge către ţară, mai aproape de "natură". Lăsând la o parte toate ideile alarmiste că lumea civilizată se destramă fiind construită pe un model total nesustenabil, care dacă nu eşti atent te pot condiţiona în aceeaşi măsură ca şi ideea de progres, pare-se totuşi că există ceva mai profund care se simte ameninţat de artificialul şi complexitatea civilizaţiei.

Este ciudat, complexitatea există şi în ceea ce numim natură, sau viaţă, ba chiar într-o măsură mult mai mare decât în produsele tehnologiei umane, însă această complexitate, cea naturală, organică, pare mai pe înţelesul minţii mele decât artificialul creat de om.
Ăsta să fie oare răspunsul? Să-mi fie frică de necunoscutul, neînţelesul crescând al societăţii civilizate? Această senzaţie de fugă, camuflată sub dorinţa de a reveni la ceva mai cunoscut să fie doar produsul intelectului meu incapabil de a face faţă complexităţii civilizaţiei moderne?

Bine dar, în fond toată această civilizaţie a fost clădită de intelectul uman. Dacă alţii au înţeles eu de ce nu pot înţelege? Sunt chiar atât de limitat, de leneş de ignorant? Aş putea avea totuşi circumstanţe, toată cunoaşterea prezentă este produsul a milioane şi milioane de minţi ce au lucrat de-a lungul evoluţiei rasei umane, iar acum eu trebuie să absorb şi să înţeleg toată această cunoaştere. Oare mai sunt oameni pe lumea asta care înţeleg totul? Şi când spun totul mă refer la toate relaţiile cauzale care contribuie la generarea stării de fapt a prezentului. Nu e vorba numai de tehnologie ci şi de sociologie, de ecologie, de toate interacţiunile care la rândul lor generează alte interacţiuni şi tot aşa. Poate cineva să înţeleagă toate astea? Poate mai sunt câţiva care înţeleg măcar în linii mari ce se-ntâmplă, dar probabil nu foarte mulţi. Ce se va intâmpla când mintea umană va deveni incapabilă să mai înţeleagă propria sa creaţie? O întrebare interesantă... dar n-am să mă lansez în speculaţii.
Nu ştiu de ce dar eu unul simt o frustrare atunci când nu înţeleg întregul lanţ cauzal care generează un anumit fenomen, când nu am acea înţelegere gestaltică a unui fenomen.

Probabil înţelegerea este o componentă fundamentală a minţii care a fost încurajată de evoluţie, pentru că înţelegând mai mult ai mai multe şanse de supravieţuire. În fond la asta s-a redus totul de-a lungul timpului nu? Iar de la înţelegere la control nu mai e decât un pas.

Mda.. iată o altă problemă interesantă, cum se ajunge de la înţelegere la control?

Răspunsul aici totuşi s-ar putea să fie simplu, supravieţuirea depinde foarte mult de a-ţi spori şansele de a rămâne în viaţă, de a-ţi crea avantaje: hrană suficientă, o locaţie cât mai ferită de pericole. În condiţiile în care există mai mulţi indivizi invariabil se va ajunge la competiţie, la concurenţă pentru acele avantaje. În această competiţie fiecare va face tot ce poate şi se va folosi de toată capacitatea sa de înţelegere pentru a controla mersul lucrurilor în favoarea sa.

Acuma am ajuns la o alta problemă care se cere clarificată. Care-i legătura între control şi egoism.
Cuvântul ăsta "supra-vieţuire" defineşte un act egoist?  Greu de spus. Există nuanţe. Hai să mergem mai la baza lucrurilor.

Este un individ automat egoist, chiar prin faptul că există? 

Aici intrăm în ape tulburi. A spune că un individ este automat egoist doar pentru că exista este acelaşi lucru cu a spune că viaţa în sine este egoistă, ori ăsta este un nonsens, pentru că viaţa este un proces întâmplător, doar este, nu este controlată de nimic, este determinată de nişte reguli fundamentale dar nu controlată, nu se ştie unde se duce. Faptul că eu exist este o întâmplare, nu pot fi acuzat de egoism. Dar ceea ce fac pentru a rămâne în viaţă mă poate transforma într-un egoist? Aici lucrurile se complică şi mai mult. Ceea ce fac strict pentru a rămâne în viaţă poate că nu poate fi numit egoism. Ceea ce face un proces pentru a se autoîntreţine, funcţie cu care a fost precondiţionat, nu poate fi numit egoism, deoarece asta e viaţa. Însă dacă eu adun de cinci ori mai multă mâncare decât am nevoie, privându-i pe alţii de acele resurse pot fi numit egoist? Probabil că da.

Deci, să fie oare egoismul generat chiar de disocierea dintre individ şi restul vieţii? În fond asta spune şi cuvântul "ego", eu. Eu devin eu tocmai prin faptul că mă autoizolez de restul existenţei. Viaţa în sine nu este disociată, este un tot, un cumul sensibil de interacţiuni. Soarele, copacul, marea, pasărea, viermii din pământ, pământul în sine, bacteriile, ciupercile, animalele toate sunt legate de mii şi mii de interacţiuni subtile. Nimic nu este disociat.
Însă undeva, printre complexele tipare ale materiei care ajung să modeleze alte tipare, ego-ul şi-a găsit un loc. În acest simulator, numit minte, prin care materia se "înţelege" pe sine, s-a creat un tipar care s-a izolat de celelalte. Un prag de înţelegere este trecut atunci când acest tipar se dizolvă, şi lasă curgerea materiei prin multipele forme de relief pe care le-a creat să îşi reia cursul neîntrerupt. Ego-ul este o stavilă, un blocaj apărut în calea curgerii, care generează unduiri false pe care apoi le reflectă din nou şi tot aşa.

Cum se traduce asta în experienţele pe care efectiv le percepe mintea? Ce sunt acele unduiri false, cum le poate deosebi mintea de celelalte care fac parte din curgerea naturală?
Probabil aici apare păcăleala şi în asta constă revelaţia, mintea este chiar suma acelor unduiri, ea se autopercepe de la sine. Încercând însă să se uite la ea, să se înţeleagă, înseamnă că se disociază, creează unduiri false, iar ăsta este ego-ul.
Poate la asta se referea Krishnamurti când a spus "The observer IS the observed". Soluţia ar fi deci doar să se lase în voia propriei sale unduiri?

Am alunecat grosolan pe panta divagării, dar simţeam nevoia să disting între înţelegere, control, egoism.
Probabil distincţia pe care o căutam era aceea că, în sine, controlul nu este generat de ego, el poate fi parte componentă dintr-o existenţă integrată, totală, nedisociată, dar este nevoie ca intenţia care duce la control să fie bine înţeleasă. Dacă vine dintr-o nevoie reală, intrinsecă vieţii poate fi acceptat, dacă vine dintr-o idee falsă, o credinţă nefondată din adâncul minţii, atenţie la ego.

Am să încerc să revin la problema iniţială, aceea de a dibui de unde vine exact intenţia asta de fugă din faţa artificialului.
Începusem să scriu despre posibilitatea că această reacţie poate fi generată de incapacitatea minţii mele de a mai înţelege complexitatea acestei lumi a artificialului. În fond reacţia este firească, teama de necunoscut. Se ştie că omul, ca probabil orice animal, simte nevoia de securitate, care se traduce printr-o înţelegere cât mai profundă a contextului în care se află, înţelegere care îl poate ajuta să-şi controleze soarta, prin urmare supravieţuirea într-un mod cât mai eficace şi eficient.
Este normal, este natural.

Dar oare să fie doar asta? Ştiu că dacă chiar aş vrea, m-aş putea apuca de studiat şi aş putea înţelege multe, dar pare-se că nu vreau. De ce?
Bineînţeles, un alt lucru pe care mintea îl face înainte de a încerca să înţelegă ceva este să facă o analiză şi să vadă dacă se merită efortul ca acel ceva să fie înţeles.
Raţionamenul este ceva de genul: Este necesar să înţeleg cum se face o bombă atomică?
Păi ce face o bombă atomică? Păi distruge tot ce înseamnă viaţă şi nu numai pe o rază de zeci/sute? de kilometri, având efecte îndelungate în timp.
Atunci nu este necesar să înţeleg, deoarece nu vreau să ajung la acel rezultat.
Ca dovadă că nici nu ştiu exact cifrele. Nu m-a interesat, mi s-a părut irelevant. Odată ce-am înţeles efectele şi am înţeles că ele nu pot duce către nimic constructiv, nu m-au mai interesat detaliile.
Aşa funcţionează mintea asta care scrie acum. Nu ştiu alte minţi cum funcţionează, dar eu încerc să înţeleg cam care este esenţa unul lucru, care sunt posibilităţile pe care le deschide, iar dacă acele posilităţi nu duc către o optimizare a existenţei pur şi simplu consider acea cale ca pe un drum închis. Nu mă mai interesează nimic în legătură cu acel drum.
Nu ştiu cât de inteligent este acest mod de funcţionare dar pare să fie adânc înrădăcinat în mine.

Cineva ar putea spune. Da, dar tu ştii ce face bomba aia doar pentru că cineva a testat-o. Da, sunt de-acord, însă de multe ori poţi prevedea un anumit rezultat fără să fie nevoie să şi execuţi experimentul. Sau poţi executa experimentul la o scară infimă şi poţi vedea care sunt efectele. Apoi poţi extrapola şi-ţi poţi da seama ce se-ntâmplă la scară mare. Există multiple metode de a întrevedea care este rezultatul unui anumit curs de acţiune. Ce mă nelinişteşte nu este faptul că unii oameni nu văd rezultatul ci că îl urmăresc, îl caută deşi el duce la distrugere şi suferinţă. Asta mă înspăimântă şi mă zguduie.

Ca să revin. De ce nu vreau să înţeleg artificialul civilizaţiei?
Răspunsul ar fi, pentru că am înţeles suficient ca să îmi dau seama că acesta nu pare a fi un drum pe care vreau să apuc.
Da, deschide multe posibilităţi, multe dintre ele pot părea benefice, în fond scriu aceste rânduri pe un produs al acestei lumi, asta nu înseamnă însă că este cu adevărat ceva ce îmi doresc.
Lumea aceasta a artificialului este strict produsul omenirii. Este sclava ei. Însă principiul reciprocităţii funcţionează şi aici,
ceva ce îţi este sclav te face în aceeaşi măsură sclavul său. Iată de ce mă tem, de a deveni sclavul acestei lumi a artificialului. Poate că este inevitabil, poate că de fapt este vorba de o coevoluţie, sincer nu mă interesează. Există o diferenţă majoră între restul vieţii şi această lumea a artificialului. Viaţa există prin sine, nu are nevoie de ajutor, nu are nevoie de un scop, pur şi simplu există. Toate produsele tehnologiei sunt susţinute de oameni, ele nu există prin sine, ele au nevoie de un scop ca să existe şi se pare că din ce în ce mai mult această idee începe să includă şi omul. Trebuie să ai un rol în cadrul sistemului altfel nu avem nevoie de tine. Nu pot să nu remarc că şi această idee apare în Matrix.

Cineva ar putea spune: dar în acelaşi mod şi oamenii sunt susţinuţi de plante de exemplu, care creează  oxigenul şi nutrienţii fără de care omul nu ar putea exista.
Corect şi sincer n-aş avea nimic împotrivă dacă plantele s-ar hotărâ să facă altceva. Înţelegerea mea îmi spune că la nivelul meu şi eu pot alege ce să fac.

Bun. Se pare că am băgat în aceeaşi găleată mai multe concepte iar asta nu duce decât la şi mai multe neînţelegeri.
Să încercăm să lămurim.

Ce este această lume a artificialului?

Este o combinaţie de cultură şi tehnologie. Cultura defineşte ideile care conduc acţiunile umane spre constanta expansiune şi către un control din ce în ce mai draconic al tuturor aspectelor existenţei, în timp ce tehnologia oferă uneltele prin care omul poate realiza toate acestea. Cele două se autoîntreţin reciproc într-o buclă de reacţie pozitivă care va creşte până când se va prăbuşi în sine, mistuită fiind de propria foame nestăvilită de progres pe de o parte şi limitată de resursele finite pe care le consumă cu nesaţ şi fără discernământ de cealaltă.

Care este relaţia dintre societatea modernă şi tehnologie?

Ok. La un anumit punct în trecutul său, omul a acumulat suficienta înţelegere despre mediul înconjurător, pentru a-l putea controla cu ajutorul tehnologiei. În momentul în care a început să adapteze mediul la propriile nevoi propria sa evoluţie a început să stagneze.
Încet încet omul a început să creadă că ele este buricul pământului, celebra zicală "omul sfinţeşte locul" spune tot, a început să înveţe plantele să crească şi peştii să înnoate, a ajuns să creadă că fără el nu se poate, ori asta este nebunie. A devenit sclavul propriei sale halucinaţii, iar în această halucinaţie a ajuns să distrugă tot ce era în jurul său cât şi pe sine.

Aşa cum am spus mai sus, un anumit grad de control al mediul nu este neapărat un lucru rău, dar în momentul în care ajugi să depinzi doar de acel control şi renunţi la propria ta îmbunătăţire poţi să fii sigur că ai apucat-o pe drumul pieirii.

Nu spun nici că ar fi mare pagubă dacă rasa umană ar pieri. Ceea ce mă frământă este că asta s-ar putea să nu fie singura posibilitate.

De pildă ce s-ar întâmpla dacă omul ar controla mediul doar atât cât să-şi asigure subzistenţa şi a ar folosi restul energiilor sale pentru a se desăvârşi ca individ? Este ăsta un act egoist? Aş spune că nu atâta timp cât desăvârşire înseamnă înţelegerea vieţii în ansamblul ei. Este discutabil..

Fără îndoială că cele două căi lăsate suficient de mult timp să evolueze ar duce la rezultate total diferite.
Societatea occidentală, "modernă" este locul către care a dus prima cale până acum. Există şi ceva exemple către care a dus cea de-a doua cale sau cel puţin nişte ramificaţii din a doua cale, dacă ne uităm la călugării budişti sau la societăţile orientale unde încă se mai pune accentul pe desavârşirea individului, deşi nu cunosc suficient de multe despre acest mod de viaţa pentru a spune că asta este ceea ce îmi doresc.

Nu spun nici că tehnologia în sine este ceva rău. Totul depinde de felul în care combini toate lucrurile astea. Ceea ce mi se pare interesant este să-ţi încerci norocul în a nimeri o combinaţie fericită...

Eu unul simt nevoie să-mi găsesc propria cale prin noianul posibilităţilor către viitor. Tot ce ştiu este că probabil calea asta se deschide undeva la îngemănarea celor două lumi însă cu puternice tendinţe de a merge mai aproape de cea de-a doua.
Momentan sunt foarte curios să-mi descopăr limitele şi să văd care-i minimul de efort necesar pentru a-mi asigura subzistenţa. Iar restul înţelegere, înţelegere şi iar înţelegere...

Şcoala este închisoare

Un clip care atinge multe puncte importante şi care pune lucrurile în perspectivă.
It's a must.