29 noiembrie 2010

Cântec de lebădă - Aldous Huxley - fragment







Domnul Propter stătea pe o bancă, sub cel mai mare dintre eucalipţii săi. Spre vest, munţii apăreau deja ca o siluetă aplatizată pe cerul de seară, dar în faţă lui, spre nord, pantele de sus erau încă însufleţite de lumini şi umbre, auriu-roz şi indigo închis. În prim-plan, castelul îşi luase un veşmânt de o splendoare şi un romantism cu totul incredibile. Domnul Propter privi spre el, spre dealuri şi în sus, la cerul pal, printre frunzele nemişcate ale eucaliptului; apoi închise ochii şi repetă în tăcere răspunsul cardinalului Berulle la întrebarea: ce este omul? Cu peste treizeci de ani în urmă, când el îşi scria studiul despre cardinal, citise pentru prima oară aceste cuvinte. Îl impresionaseră chiar şî atunci, prin splendoarea şi precizia elocinţei lor. Odată cu trecerea timpului şi cu acumularea experinţei sale, cuvintele începuseră să pară mai mult decât elocvente, ajunseseră să capete conotaţii tot mai bogate, semnificaţii tot mai profunde. "C'est un néant environné de Dieu, indigent de Dieu, capable de Dieu, et rempli de Dieu, s'il veut." Un nimic înconjurat de Dumnezeu, lipsit şi capabil de Dumnezeu, plin de Dumnezeu, dacă vrea astfel. Şi ce este acest Dumnezeu de care oamenii sunt capabili? Domnul Propter răspunse prin definiţia dată de John Tauler în primul paragraf al cărţii sale, Urmându-l pe Hristos: "Dumnezeu este o fiinţă retrasă dintre creaturi, o putere liberă, o activitate pură". Omul, atunci, este un nimic înconjurat şi lipsit de o fiinţă retrasă dintre creaturi, un nimic capabil de putere liberă, plin de o activitate pură, dacă vrea astfel. Dacă vrea astfel, începu să reflecteze domnul Propter, divagând cu o tristeţe bruscă, dar destul de amară. Dar câţi de puţini oameni vor vreodată asta, sau, dacă vor, ştiu la ce să se aştepte şi cum să obţină acel lucru! Cunoaşterea adevărată nu e deloc mai puţin rară decât bunăvoinţa susţinută de acţiunea în virtutea ei. Dintre cei puţini care îl caută pe Dumnezeu, majoritatea găsesc, din ignoranţa, doar astfel de reflexii ale propriei lor voinţe egoiste, precum Dumnezeul luptei, Dumnezeul oamenilor aleşi, Cel care răspunde la rugăciuni, Salvatorul.

După ce deviase atât de mult înspre negativitate, domnul Propter a fost atras, datorită unei continue eclipse a vigilenţei, spre o preocupare încă şi mai puţin profitabilă pentru mizeriile specifice, concrete ale acelei zile. Îşi aminti întrevederea lui din acea dimineaţă cu Hansen, care era agentul domeniului din vale al lui Jo Stoyte. Tratamenul aplicat de Hansen migratorilor care veneau să culeagă fructe era încă şi mai rau decât în mod obişnuit. Profitase de numărul şi de nevoia lor disperată pentru a scădea salariile. În livezile pe care le gestiona el, copiii mici erau puşi să lucreze toată ziua în soare, la preţul de doi sau trei cenţi pe oră. Iar când ziua de lucru lua sfârşit, casele la care se întorceau oamenii erau un şir de cocini infecte din deşertul de dincolo de albia râului. Pentru aceste cocini, Hansen lua o chirie de zece dolari pe lună. Zece dolari pe lună pentru privilegiul de a îngheţa sau de a te sufoca; de a dormi în mizerie promiscuă; de a fi mâncat de purici şi de păduchi; de a lua oftalmie şi poate, viermi intestinali şi dizenterie amibică. Şi totuşi, Hansen era un bărbat de bunsimţ şi bun la suflet. Un om care ar fi fost şocat şi indignat dacă te-ar fi văzut lovind un câine; unul care ar fi sărit în apărarea unei femei maltratate sau a unui copil plângând. Când dommnul Propter i-a atras atenţia asupra acestui fapt, Hansen s-a învineţit de furie.
- Asta e altceva, spusese el.
Domnul Propter încercase să afle de ce e altceva.
Era datoria lui, spusese Hansen.
Dar cum putea fi datoria lui să îi trateze pe copii mai rău decât pe sclavi şi să îi infesteze cu viermi intestinali?
Era datoria lui faţă de domeniu. Nu făcea nimic pentu el însuşî.
Dar de ce a face rău pentru altcineva ar fi diferit de a face rău în numele tău? Rezultatele erau exact acelaşi în ambele cazuri. Victimele nu sufereau deloc mai puţin atunci când făceai ceea ce numeai datoria ta, decât atunci când acţionai în virtutea a ceea ce credeai că ar putea fi propriul tău interes.
De data aceasta, furia explodase în jigniri violente. Era, îşi dăduse seama domnul Propter, furia omului bine intenţionat, dar stupid, care este silit, împotriva voinţei sale, să îşi pună întrebări indiscrete despre ceea ce el face ca pe un lucru de la sine înţeles. El nu vrea să-şi pună aceste întrebări, deoarece ştie că dacă face asta, va fi obligat fie să continue să facă ceea ce face, dar cu conştiinţă cinicului că ceea ce face e greşit, sau, dacă nu vrea sa fie cinic, să îşi schimbe complet modul de viaţă, în aşa fel încât să pună în armonie dorinţa lui de a fi corect cu realităţile revelate în cursul autointerogării. Pentru majoritatea oamenilor, schimbarea radicală este încă şi mai odioasă decât cinismul. Singura cale printre coarnele acestei dileme este de a persista cu orice preţ în ignoranţă, ceea ce îţi permite să continui să greşeşti, cu convingerea reconfortantă că prin asta, îţi faci datoria - datoria faţă de companie, faţă de acţionari, faţă de familie, oraş, stat, patrie, biserică. Pentru că, bineînţeles, cazul sărmanului Hansen nu era deloc unic; la o scară mai mică, şi prin urmare, cu mai puţină putere de a face rău, el se comporta ca toţi acei funcţionari publici, oameni de stat şi prelaţi, care trec prin viaţă semănând nefericiere şi distrugere, în numele idealurilor lor şi la dispoziţia imperativelor lor categorice.
Ei bine, cu Hansen nu ajunsese prea departe, conchise domnul Propter. Trebuia să încerce din nou cu Jo Stoyte. În trecut, Jo refuzase tot timpul să asculte, pe motiv că domeniul era treaba lui Hansen. Alibiul său era atât de convenabil, încât ar fi fost greu, prevedea domnul Propter, să îl dărâme.

De la Hansen şi Jo Stoyte, gândurile lui rătăciră la familia de nomazi nou-sosiţi din Kansas, cărora le dăduse una dintre barăcile lui. Cei trei copii subnutriţi, cu dinţii deja stricaţi în gură; femeia emaciată de Dumnezeu ştie ce combinaţie de boli, deja cufundată în apatie şi slăbiciune; soţul pe rând ranchiunos şi autocompătimitor, violent şi posomorât.
Se dusese cu bărbatul să ia nişte legume din straturile din grădină şi un iepure pentru cina familiei. Stând acolo, în timp ce jupuia iepurele, trebuise să asculte izbucnirile incoerente de lamentaţie şi indignare ale omului. Lamentaţie şi indignare împotriva pieţii grâului, care se prăbuşise de fiecare dată când lui începea să-i meargă bine. Împotriva băncilor de la care împrumutase bani şi cărora nu putuse să li-i returneze. Împotriva secetelor şi vânturilor care îi transformaseră ferma în o sută şăizeci de acri de praf şi sălbăticie. Împotriva soartei care fusese întotdeauna împotriva lui. Împotriva celor care îl trataseră atât de rău, pretutindeni, toată viaţa sa.
Deprimantă poveste de familie! Cu variaţii nesemnificative, o mai auzise de o mie de ori. Ba erau culegători din sudul îndepărtat, deposedaţi de către proprietari, într-o încercare disperată de a face ferma să plătească. Ba proprietari ai fermei lor, ca bărbatul acesta, care fuseseră deposedaţi nu de către bancheri, ci de către forţele naturii - forţe ale naturii pe care ei înşişî le făcuseră distructive smulgând iarba şi plantând doar grâu. Ba argaţi, înlocuiţi de tractoare. Toţi veniseră în California ca la un tărâm al făgăduinţei, iar California îi adusese deja în condiţia unor peoni migratori şi îi transforma rapid în Intuşabili. Doar un sfânt, reflectă domnul Propter, doar un sfânt putea fi peon şi paria fără să suporte consecinţele, pentru că doar un sfânt ar fi acceptat această poziţie bucuros, ca şi cum ar fi ales-o el, prin propria lui voinţă liberă. Sărăcia şi suferinţa înnobilează doar atunci când sunt voluntare. Oamenii devin mai răi în urma sărăciei şi suferinţei involuntare. Mai uşor trece o cămilă prin urechea acului decât să intre un om sărăcit împotriva voinţei sale în Împărăţia Cerurilor. Iată-l, de exemplu, pe acest om sărman din Kansas. Cum reacţionase el la sărăcia şi suferinţa involuntare? Din cât putea aprecia până acum domnul Propter, îşi compenesa nenorocirile prin brutalitate faţă de cei mai slabi ca el. Cum putea să ţipe la copii... Era un simptom cât se poate de familiar.
După ce iepurele a fost jupuit şi eviscerat, domnul Propter a întrerupt monologul companionului său:
- Ştii care e cel mai stupid text din Biblie? l-a întrebat el dintr-odată.
Bărbatul din Kansas a tresărit, în mod evident puţin şocat, şi a scuturat din cap.
- Aceasta, a spus domnul Propter în timp ce se ridica şi îi întindea trupul iepurelui. "M-au urât fără temei."

Sub eucalipt, domnul Propter oftă greoi. Să le arăţi oamenilor nefericiţi că cel puţin în parte, sunt cu siguranţă responsabili pentru nenorocirile lor; să le explici că ignoranţa şi prostia sunt pedepsite de natura lucrurilor la fel de sever ca şi răutatea deliberată - acestea nu erau niciodată sarcini agreabile. Pentru că ce speranţă, se întrebă el, ce scânteie cât de slabă de speranţă există pentru un om care chiar crede că  "m-au urât fără temei" şi că el nu a avut niciun rol în propriile dezastre? În mod evident, niciun fel de speranţă. Vedem ca pe o realitate brută că dezastrele şi ura nu sunt niciodată lipsite de temei; vedem, de asemenea, că cel puţin unele dintre aceste temeiuri depind de cei care suferă acele dezastre sau fac obiectul urii. Într-o anumită măsură, ei sunt direct sau indirect responsabili. Direct, prin comiterea unor acte stupide sau răutăcioase. Indirect, prin faptul că omit să fie atât de inteligenţi şi milostivi pe cât ar putea fi. Iar dacă ei omit asta, în general e din cauză că aleg, fără să gândească, să se conformeze standardelor locale şi modului de viaţă actual.

Gândurile domnului Propter reveniră la sărmanul om din Kansas. Moralist, făraîndoilă dezagreabil cu vecinii şi fermier incompentent;dar asta nu era întreaga poveste. Cea mai gravă infracţiune a lui fusese să accepte lumea în care trăia ca pe una normală, raţională şi corectă. Ca toţi ceilalţî, permisese publicităţii să-i multiplice dorinţele; învăţase să echivaleze fericirea cu posesiunile, iar prosperitatea cu banii cheltuiţi la magazin. Ca toţi ceilalţi, abandonase complet ideea agriculturii de subzistenţă, gândind exclusiv în termenii recolterlor pentru profit; şi continuase să gândească în aceşti termeni, chiar şi atunci când recoltele nu îi mai aduceau niciun fel de profit. Apoi, ca toţi ceilalţi, începuse să  aibă datorii la bănci. Şi, în cele din urmă, ca toţi ceilalţi, învăţase că ceea ce experţii spuseseră de o generaţie era perfect adevărat: într-o ţară semiaridă, iarba e cea care fixează solul; daca smulgi iarba, solul dispare. La momentul cuvenit, iarba dispăruse. Bărbatul din Kansas era acum peon şi paria, iar această experienţă  facea din el un om mai rău.

Sfântul Pentru Claver era alt personaj istoric căruia domnul Propter îi dedicase un studiu. Când vasels cu sclavi intrau în portul Cartagina, Petru Claver era singurul om alb care se aventura în magaziile acestuia. Acolo, în duhoarea şi arşiţa de nedescris, în vaporii de puroi şi excremente, el îi îngrijea pe cei bolnavi, îi pansa pe cei răniţi de cătuşe, îi ţinea în braţe pe bărbaţii care căzuseră pradă disperării şi le rostea vorbe de alinare şi afecţiune - şi, în intervaluri, le vorbea despre păcatele lor. Păcatele lor! Umanitaristul modern ar râde, dacă nu cumva ar fi şocat. Şi totuşi - aceasta era concluzia la care domnul Propter ajunsese treptat şi reticent - şi totuşi probabil că Sfântul Petru Claver avea dreptate. Nu pe de-a-ntregul, desigur; pentru că niciun om care acţionează pe baza unei cunoaşteri greşite, idiferent de cât de bine intenţionat ar fi, nu poate avea dreptate decât parţial. Dar, în orice caz, avea atâta dreptate pe cât te-ai putea aştepta să aibă un filozof catolic antireformă. Avea dreptate atunci când insista că indifernet de circumstanţele în care se găseşte, fără îndoială o fiinţă umană omite uneori să facă bine şi comite unele lucruri ale căror efecte ar trebui neutralizate, dacă este posibil. Avea dreptate când credea că este bine ca până şi celor împotriva cărora s-au comis cele mai brutale păcate să li se amintească de propriile lor deficienţe.

Concepţia lui Petru Claver asupra lumii avea defectul de a fi greşită, dar meritul de a fi simplă şi dramatică. Dat fiind un Dumnezeu personal, care acodă iertarea; date fiind raiul şi iadul şi realitatea absolută a personalităţilor umane; dat fiind caracterul meritoriu al simplelor bune intenţii şi al credinţei neabătute într-un set de opinii incorecte; date fiind singura Biserică adevărată, eficacitatea medierii preoţeşti, magia împărtăşaniei - date fiind toate acestea, era foarte uşor să îi convingi până şi pe sclavii proaspăt importaţi de păcatele lor şi să le explici exact ce ar trebui să faca în privinţa asta. Dar dacă nu există o singură carte inspirată, o unică sfântă Biserică, mediere preoţească şi magie a împărtăşaniei; dacă nu există un Dumnezeu personal care să fie înduplecat să ierte păcatele; dacă există, până şi în lumea morală, doar cauze şi efecte şi enormă complexitate a interrelaţiilor lor - atunci, evident, sarcina de a le spune oamenilor ce să facă în privinţa deficienţelor lor este mult mai dificilă. Pentru că fiecare individ este chemat să manifeste nu doar permanentă bunăvoinţă, dar şi permanentă inteligenţă. Şi asta nu e tot. Pentru că, dacă individualitatea nu este absolută, dacă personalităţile sunt fragmente iluzorii ale unei voinţe egoiste dezastruos de oarbe faţa de realitatea unei conştiinţe transpersonale, a cărei limitare şî negare este, atunci toate eforturile fiecărei fiinţe umane trebuie direcţionate, în ultimă instanţa, spre actualizarea acelei conştiinţe transpersonale. Astfel încât nici măcar inteligenţa nu este suficientă ca adjunct al bunăvoinţei; trebuie să existe, de asemena, şi amintirea care încearcă să transforme şi să transceandă inteligenţa. Mulţi chemaţi, puţini aleşi - pentru că puţini ştiu măcar în ce constă salvarea. Să-l luăm din nou pe acest bărbat din Kansas... Domul Propter scutură trist din cap. Totul era împotriva sărmanului om - conformismul lui fundamentalist, egotismul lui rănit şî inflamat, irascibilitatea lui nervoasă, inteligenţa lui redusă. Primele trei dezavantaje ar putea fi, poate, îndepărtate. Dar s-ar putea face ceva în legătură cu al patrulea? Natura lucrurilor împinge implacabil spre slăbiciune. "... de la cel ce n-are se va lua şi ce are." Şi cum erau acele cuvinte ale lui Spinoza? "Un bărbat poate să nu fie vinovat şi totuşî să sufere în multe feluri. Un cal nu este vinovat pentru că nu e un bărbat ; cu toate acestea, el trebuie să fie cal, şi nu bărbat." În acelaşi timp, cu siguranţă trebuie să existe ceva ce să se poată face pentru oameni precum acel bărbat din Kansas - ceva care să nu implice rostirea de neadevăruri nocive despre natura lucrurilor. De exemplu, neadevărul că există cineva acolo sus, sau celălalt neadevăr, mai modern, că valorile umane sunt absolute şi Dumnezeu este poporul sau partidul sau rasa umana în ansamblu. Fără îndoială, insistă domnul Propter, făra îndoială că există ceva ce se poate face pentru astfel de oameni. Bărbatul din Kansas începuse prin a fi deranjat de ceea ce spusese despre înlănţuirea cauzei şi efectului, despre reţeaua relaţiilor - îl deranjase ca o insultă personală. Dar după aceea, când văzuse că nu era învinovăţit, că nu încerca nimeni să-l ia de sus, începuse să fi interesat, să vadă că până la urmă, putea fi adevărat. Era posibil ca uşor-uşor, să-l facă să gândească un pic mai realist, cel puţin faţă de lumea vieţii de zi cu zi, lumea exterioară a aparenţelor. Iar după ce va fi făcut asta, atunci poate că nu îi va fi atât de incredibl de dificil să gândească un pic mai realist şi despre sine însuşi - să conceapă acel ego atotputernic al lui ca pe o ficţiune, un fel de coşmar, un nimic agitându-se frenetic şi capabil, după ce frenezia lui va fi fost potolită, să fie umplut cu Dumnezeu, cu un Dumnezeu conceput şi trăit ca o conştiinţă mai mult decât personală, ca pe o putere liberă, o activitate pură, o fiinţă retrasă...

Revenind astfel la punctul său de plecare, domnul Propter îşi dadu seama dintr-odată de dumul lung, sinuos şi neprofitabil pe care îl parcurseseră ca să ajungă acolo. Venise la această bancă de sub eucalipt ca să se reculeagă, să-şi dea seama pentru o clipă de existenţa acelei alte conştiinţe din spatele gândurilor şi sentimentelor lui private, acea putere liberă şi pură, mai mare decât a lui. Pentru asta venise. Dar amintirile se infiltraseră, în timp ce el lăsase garda jos; se porniseră speculaţiile, nor după nor, ca nişte păsări marine ce se înalţa din cuiburile lor pentru a întuneca şi eclipsa soarele. Servitutea este viaţa personalităţii, şi pentru servitute sinele personal va lupta cu nesfârşite resurse şi cu cea mai încăpăţânată viclenie. Preţul libertăţii este vigilenţă eternă, iar el nu reuşise să fie vigilent. Nu ere un caz, reflectă el melancolic, de spirit voluntar şi carne slabă. Asta era o antiteză complet greşită. Spiritul este întotdeauna voluntar; dar persoana, care este atât minte, cât şi trup, este întotdeauna nevoluntară - iar persoana, întâmplător nu este slabă, ci extrem de puternică.

Domnul Propter privi din nou munţii, cerul palid dintre frunze, rozurile ca un roşiatic deschis, movurile şi griurile trunchirilor de eucalipt; apoi închise iar ochii.

"Un nimic înconjurat de Dumnezeu, lipsit şi capabil de Dumenezeu, plin de Dumnezeu, dacă vrea astfel." Şi ce era Dumnezeu? O fiinţă retrasă dintre creaturi, o putere liberă, o activitate pură. Vigilenţa lui încetase treptate să fie un act al voinţei, o reprimare deliberată a gândurilor, dorinţelor şi sentimentelor personale irelevante. Pentru că, încetul cu încetul, aceste gânduri, dorinţe şi sentimente se depuseseră ca un sediment noroios într-un borcan cu apă, iar în timp ce ele se depuneau, vigilenţa lui era liberă să se transforme într-un fel de conştienţă inefabilă şi detaşată, în acelaşi timp intensă şi liniştită, alertă şi pasivă - o conştienţă al cărei obiect erau cuvintele rostite de el şi totodată, acel ceva care înconjura cuvintele. Dar ceea ce înconjura cuvintele era conştienţa însăşi; pentru că această vigilenţă care acum era o conştienţă inefabilă - ce era ea, dacă nu un aspect, o expresie parţială a acelei conştiinţe impersonale şî netulburate în care cuvintele fuseseră lăsate să cadă şi în care se cufundau încet? Iar în timp ce se cufundau primeu o nouă semnificaţie pentru conştienţa care le urma în jos, înspre propriile adâncuri - o semnificaţie nouă nu în privinţa entităţilor conotate de cuvinte, ci mai degrabă a naturii înţelegerii lor, care, de la a fi intelectual în caracterul său, devenise intuitiv şi direct, astfel încât natura omului în potenţialitatea lui şi a lui Dumnezeu în actualitatea Lui era realizată printr-un analog al experienţei senzoriale, printr-un fel de participare nemijlocită. Nimicul aglomerat al fiinţei sale trăit în sine ca transcendere în disponibilitatea resimţită pentru pace şi puritate, pentru retragerea din faţă repulsiilor şi dorinţelor, pentru libertatea binecuvântată faţă de personalitate...



18 comentarii:

Gab spunea...

Mda, Huxley ăsta n-a fost prost deloc. Și mie îmi place tare mult.

cezar spunea...

Lunga da merita, din fragmentul asta - cam aglomerat e drept - nu scapa nimic din ce merita a fi spus. Inchisoarea memetica la care-s osanditi oamenii culturii noastre si speranta, incercarea de iesire. Ciudat pana si numele personajului, Propter

pai mei spunea...

Dincolo ? De ce sa mai studiem problemele filozofice care apar - dupa ce oamenii sunt prinsi in gunoiul asta ? Cred ca - observand inceputul nimicului, scapam si de "filozofia existentiala" bla bla bla. "De ce sunt aici" D-aia. Nu exista intrebarea daca nu ai fi fost separat niciodata de tine insuti. Invatat sa te minti singur.

Anonim spunea...

MEDICINA HOLISTICA, dr. Lidia Mândru

Frica micsoreaza diametrul vaselor de sange, ca urmare a unei varsari excesive de adrenalina in sange. Acest fapt duce la o subalimentare a tuturor organelor, ceea ce cauzeaza boli organice, cum ar fi boala coronariana (ischemia), hepatita, impotenta si frigiditatea sexuala, boli de piele, nevroze si psihoze..

Gelozia, de regula, provoaca scaderea vederii, auzului, scleroza in placi, traumatismele capului, diabet, inflamatii articulare. Daca gelozia este grevata de trufie, atunci este de doua ori mai periculoasa. Cand cineva te jigneste, nu te razbuna pe el, nu-l uri si nu te supara pe el, intrucat aceasta jignire este un dar de la Dumnezeu. Daca n-o accepti, urmeaza ca purificarea sufletului sa se infaptuiasca prin boli si nenorociri, iar daca nu esti pregatit nici pentru aceasta, ea vine prin moarte

Aceasta forma de purificare ne este data prin intermediul celor apropiati, de aceea in masura in care reusim sa-i iertam, in aceeasi masura sunt posibile schimbari interioare de profunzime. Se cuvine sa iertam nu numai in gand, ci si cu sufletul.

Cel mai mult ne leaga de trecut supararile neiertate.

Dependenta naste frica, indoiala, depresia si supararea.

Puteti citi mai departe aici:
http://comunavarasti.ning.com/profiles/blogs/medicina-holistica-dr-lidia

Mie mi-a placut!

individul_x spunea...

@paimei

Dar asta ce e?
"De ce sa mai studiem problemele filozofice care apar - dupa ce oamenii sunt prinsi in gunoiul asta ?"

De asemenea:

Cum am ajuns la concluzia că există "gunoiul"?
Dacă nu mai vrei filosofie uită tot ce-a creat ea.. poate aşa ar merge..

Anonim spunea...

Mi-am permis sa-ti trimit ceva deosebit:

Comori spirituale - Desiderata I
Există texte fără autor, descoperite de-a lungul vremii, care conţin o înţelepciune aflată dincolo de timp şi spaţiu, valabilă în mod universal în orice fel de cultură şi civilizaţie. Ele se „pierd” uneori pentru a fi regăsite ulterior, în mod miraculos, cu o putere de penetrare a minţii umane crescută uluitor! Un astfel de text a fost descoperit în biserica Sfîntul Paul din Baltimore, fiind datat în anul 1693. Este denumit simplu „Desiderata I”. Iată-l:

"Mergi în pace pe drumul tău, prin larmă şi grabă
Şi aminteşte-ţi că tăcerea este Pace.
Pe cît se poate, fără să-ţi pleci capul
Fii prieten cu semenii tăi; exprimă-ţi adevărul tău.
Cu calm şi limpezime, ascultă-i pe ceilalţi,
Chiar şi pe cei mai plictisitori şi pe cei mai ignoranţi.
Şi ei au ceva de spus.

Fugi de omul cu vocea ridicată şi autoritară;
El păcătuieşte împotriva Duhului.
Nu te compara cu ceilalţi, de teamă să nu devii făţarnic
Sau plin de amărăciune.
Căci întotdeauna vei găsi alţii mai buni
Şi alţii mai răi decît tine.
Bucură-te de succesele tale, dar şi de planurile tale.

Iubeşte-ţi munca, oricît ar fi de umilă,
Căci ea este un bun sigur într-o lume nesigură.
Fii înţelept în afaceri, căci lumea este înşelătoare.
Dar să nu uiţi nici că există virtute,
Că mulţi oameni urmăresc un ideal
Şi că eroismul nu este un lucru atît de rar.
Fii tu însuţi şi mai ales nu fi prefăcut în prietenie,
Iar dragostea nu o aborda cu cinism, căci
În ciuda vicisitudinilor şi a dezamăgirilor,
Ea este la fel de plină de viaţă ca şi iarba pe care păşeşti.

Înclină-te în faţa inevitabilei treceri a anilor
Lăsînd în urmă, fără regrete, tinereţea şi plăcerile ei.
Să ştii că, pentru a fi tare, trebuie să te pregăteşti
Dar nu ceda în faţa temerilor himerice
Pe care le zămislesc adeseori oboseala şi singurătatea.
Dincolo de o disciplină plină de înţelepciune,
Fii bun cu tine însuţi.
Şi tu eşti fiul universului, la fel ca arborii şi stelele.
Ai şi tu locul tău.
Orice ai crede, este clar
Că universul îşi vede de drumul lui aşa cum se cuvine.

Fii deci împăcat cu Dumnezeu, oricine ar fi El pentru tine;
Şi oricare ţi-ar fi povara şi aspiraţiile
În zgomot şi confuzie, păstrează-ţi sufletul în pace.
În pofida necazurilor, a trudei, a visurilor risipite,
Viaţa rămîne frumoasă.
Fii prudent. Urmăreşte să fii fericit!

blimpyway spunea...

Citatul asta m-a convins sa citesc si eu cartea, pana la urma.
Merita, in ciuda senzatiei de greata de la sfarsit :)

E mai greu de ingerat dar avand in vedere ca a fost scrisa in '39 ... multe idei avangardiste pentru vremea aia de ex. cea de locuinte autonome energetic solar.
Altele cam depasite, precum ca omul ajuns la maturitate "naturala" este de fapt o maimuta proasta...
De fapt omul eliberat din capcana neotenica e un "animal" foarte asemanator cu Propter.

individul_x spunea...

Cred ca finalul este un soi de "sâc" arătat celor care vor să atingă nemurirea prelungindu-şi viaţa.

Mesajul pe care cred că vroia să-l transmită este că a încerca să faci asta este un act profund egoist, că "nemurirea" o poţi dobândi doar acceptându-ţi moartea ca pe ceva necesar şi că important este ce faci în timpul ăla limitat pe care îl ai la dispoziţie.

N-aş zice că Huxley considera neotenia ca o variantă viabilă a evoluţiei omului, ci cred că mai degrabă s-a folosit de asta ca un argument suficient de plauzibil ca să constituie o glumă bună de final.

Pe de altă parte, omul evoluat, asemănător cu Propter, este cel care urmăreşte autoactualizarea continuă, învăţarea continuă, caracteristică mult mai apropiată de trăsăturile unui copil decât ale "maturului" din zilele noastre care a rămas închistat într-un trecut perpetuu.

Cred că s-a jucat frumos cu conceptele Huxley.. depinde şi cum interpretează fiecare.

blimpyway spunea...

Cred ca Propter ca personaj proiecteaza viziunea/punctul de vedere al lui Huxley in roman.
Daca-i adevarat, nu cred ca-i vorba de joaca, sâc sau glume.
Vad mai mult acceptare rateului acestuia in a incerca sa ajute cumva situatia in care se afla oamenii. Acceptare in spatiul animal-divin, care ar fi disperare in cel uman.

blimpyway spunea...

Personal cred ca neotenia umana exista, nu la nivel anatomic, fizic ci psihic-cultural.
"Mama cultura" orientata pe control/dominatie - nu stiu sa-i zic altfel cititorii de Ishmael inteleg - este in buna parte responsabila de situatia asta.

individul_x spunea...

Şi eu cred că Propter este personificare viziunii lui Huxley în roman. Asta nu e glumă. Mă refeream doar la finalul un pic dus la extrem ca fiind o glumă.

În fond umanitatea eu zic că este o coevoluţie a două planuri diferite dar intercalate, cel fizic şi cel mental-cultural. În momentul în care mintea/cultura a început să modifice planul fizic, din care de altfel s-a născut, cred că putem vorbi de naşterea unei noi specii, omul, care în fond nu reprezintă decât căutarea optimului la care aceste planuri pot exista în armonie. Când se ajunge la acea armonie, probabil deja intrăm în sfera divinului care există pe tot parcursul acestui drum, dar ca potenţialitate.

"Un nimic înconjurat de Dumnezeu, lipsit şi capabil de Dumenezeu, plin de Dumnezeu, dacă vrea astfel."

blimpyway spunea...

cred ca deja s-a ajuns si s-a renuntat la ea.
De ex. observatia ca singurele virtuti care merita a fi pastrate sunt compasiunea si intelegerea.

Zice si Povestea lui B, in vanatoare, cautarea urmelor.. poate atunci s-au nascut compasiunea si intelegerea.

http://www.youtube.com/watch?v=9wI-9RJi0Qo

---------------------

Mai tarziu au fost amestecate cu si ocultate de ... toata nebunia asta.

blimpyway spunea...

vreau sa zic ca deja s-a ajuns si s-a renuntat la sfera divinului.

blimpyway spunea...

si cantec de lebada e o lucida relatare a esecului recuperarii sale.

Gab spunea...

X, din cate am inteles eu, planul mental-cultural nu este specific omului, ci e prezent si in cadrul altor specii.

Si am dubii si in legatura cu separarea asta intre minte si corp, cultura si natura.

individul_x spunea...

@blimpy
Foarte frumos clipul.
Nu este un eşec al recuperării, ci doar e recuperare foarte anevoioasă :) , care probabil va fi urmată de o nouă pierdere şi tot aşa ...

De fapt "eşecul" este creat de minte atunci când compară ce este cu un ideal.

@gab
Pentru a ţâşpeamia oară: Nu există nicio separare, totul este conectat, dar dacă vrei să înţelegi care este lanţul cauzal prin care acest "tot" evoluează este nevoie să faci anumite distincţii. Cel puţin eu simt nevoia...

Din această perspectivă, după mine, mintea este o abstractizare, un alt gen de mediu care "creşte" din mediul fizic şi care este condiţionat de aceasta, dar care poate să-l şi modifice. În fond poţi spune că este "totul" care se modifică pe sine.

E o fierbere, o supă, complexitatea ce încearcă să se înţeleagă pe sine..

Deoarece momentan nu am alte scule la îndemână, este nevoie să folosesc cuvinte, pentru aceste distincţii.
Asta nu înseamnă că separ eu ceva, ci că tu separi când interpretezi cuvintele alea.

Aici e nevoie să de un acordaj al limbajului, adică să fim siguri că fiecare înţelege cam acelaşi lucru prin acelaşi simbol. Asta e greu de făcut, dar dacă folosim ca şi punct de referinţă ideea că "totul este conectat", la care subscriem amândoi, atunci poate interpretând cuvintele relativ la aceasta s-ar putea să avem aceeaşi înţelegere.

Sper că ai înţeles ce vreau să spun :)

Gab spunea...

Tu ai spune ca planul mental (sau cultural) si planul corporal (sau natural), sunt doua planuri diferite, dar totusi conectate, si primul a crescut din cel de-al doilea.

Eu as spune ca mintea face parte din corp si cultura face parte din natura. Vizualizand ca si diagrame Euler, mintea (sau cultura) sunt incluse in corp (sau natura).

Si eu, si tu, folosim cuvinte, facem distinctii. Dar mi se pare ca perspectivele sunt usor diferite.

individul_x spunea...

Ai dreptate.. ţi se pare că perspectivele sunt diferite..
ţine de reprezentarea internă a fiecăruia..