Descoperindu-l pe Eminescu

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă facând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovăraş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seama,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în lături,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.



Mi-am amintit de "Glossă" când m-am trezit cu versurile

"Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece."

în minte în timp ce mă întrebam ce este cu adevărat real?

Privind poezia cu alţi ochi, abia acum îmi dau seama cât de mult rezonez cu ce a scris Eminescu acum mai bine de 100 de ani în 1883.
Nu am cum să nu observ şi cât de vechi sunt ideile astea şi totuşi cât de actuale şi în acelaşi timp evidente, dacă stai să te gândeşti. Mai mult ca sigur însă acum sunt mult mai evidente decât atunci...

Deci de ce zice Eminescu "Tu rămâi la toate rece" ?
Pentru că de fapt toate experienţele lumii nu sunt altceva decât un vârtej de forme false, ce se repetă la infinit ca esenţă, în care dacă te laşi prins nu vei afla niciodată adevărul.

"Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?..."

Atâta timp cât vei rămâne prins în acest vârtej nu-ţi vei aparţine, nu te vei asculta, nu vei fi decât un actor, o piesă într-un joc perfid.

"Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;"

Singura modalitate către adevăr este autocunoaşterea:

"Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,"

Autocunoaşterea îţi dă puterea să vezi iluzia, iluzia timpului care susţine toate celelalte iluzii, căci ce altceva spune Eminescu cu versurile:

"Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;"

şi

"Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,"

decât că timpul este o iluzie?

"Vede-n capăt începutul" duce cu gândul la ideea că sfârşitul este începutul cu alte cuvinte nu există un început şi un sfârşit ci o ciclicitate infinită.

la fel şi

"Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,"

idee pe care eu am asimilat-o la modul că totul este energie care se transformă şi toate transformările trecute au creat prezentul iar toate posibilele transformări se află tot în prezent. Articolul aici.
Este posibil ca Eminescu să se fi referit doar la ciclicitatea acestor forme false însă eu înclin să cred că e mai mult decât atât.

Odată iluzia descoperită, poţi ieşi din joc şi poţi evolua asumându-ţi rolul de observator, reflectând la ceea ce se întâmplă:

"Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine."

Sigur, rău şi bine sunt concepte relative, însă poate întotdeauna a fost vorba despre a descoperi răul şi binele tău, pentru că făcând asta în realitate te descoperi pe tine însuţi. Eu aş înclina totuşi să atribui lui "rău şi bine", în acest context, sensul de "fals şi adevărat", pentru că mai nou pentru mine asta este întrebarea, Ce este adevărat, real?

Odată ieşit din joc, concepte precum "speranţă", "teamă", "veselie", "tristeţe" îşi pierd sensul, pentru că ele ţin de domeniul jocului, nu pot exista în afara lui. Este o eliberare de nişte restricţii pe care nu ştiai că ţi le impui singur în timp ce inconştient îţi jucai rolul..

"Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă."

Renunţarea la rol înseamnă şi asumarea faptului că devii o entitate liberă care conştientizează că jocul nu este decât o deturnare de la propria cale spre aflarea adevărului..

Evident compararea şi interacţiunea cu "mişeii" şi "nătărăii" ar fi o eroare, pentru că asta ar presupune să intri în joc..

S-ar putea pune întrebarea, dar dacă ieşi din joc, te izolezi, ce rezolvi cu asta? Te rezumi doar la a observa şi la a scrie ce observi?
Well, who the fuck knows? Poate că de fapt şi ăsta este tot un joc, sau face parte din acelaşi joc, poate că de fapt şi asta e tot o altă formă de amăgire, sau poate că "viaţa" asta este doar un nivel dintr-un joc mai mare pe care la un moment dat va trebui să-l "completezi"..
Oricum n-ai cum să afli dacă nu te întrebi..

Poate d-asta şi Eminescu zice:

"Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate."

____________________________________________________________________________________________________________________


Bun, acuma c-am terminat cu ce aveam de spus despre poezie, aş mai observa un lucru:

Căutând versurile pe net, am dat şi peste câteva site-uri de referate, unde era, chipurile, comentată poezia.
Citind câteva dintre ele m-a frapat faptul că încă din capul locului se face disocierea între omul normal, comun şi ăla de geniu, omul superior, care domne, ca să fie geniu, trebuie el să se disocieze de planul ăsta banal, pentru c-aşa e el, cârcotaş.
Cu alte cuvinte poezia, este un act artistic, o filosofare nebunească, o mică răutate, pe care ăsta de pe urmă, geniul, simte nevoia s-o exprime ca să fie el special, şi în niciun caz nu trebuie luată, ca atare. Adică omu' comun să-şi vadă de rolul lui, că nebunu' e ocupat cu filosofarea, autocunoaşterea, chestii de-astea inutile şi scrie verzi şi uscate, dar el aşa în sine e o mare valoare şi de-aia îl studiem în şcoală...
Mă rog, poate interpretez eu prea mult, dar asta cu disociatu', sigur nu e o interpretare pentru că este evidentă şi sincer mi se pare o mare eroare, pentru că săracu' Eminescu nu cred c-a scris ca să fie geniu ci pentru că aşa simţea, iar cititorul (elevul) ar trebui să se uite la esenţa a ceea ce a scris nu la toate informaţiile inutile asociate sau distorsiunile programate.

Iată un citat:

"Reprezinta o meditatie asupra vanitatii lumii, de care omul de geniu, asa cum propune poetul, trebuie sa se detaseze. Asadar tema se constituie intr-un cod etic al omului superior, care, prin auto cunoastere si experienta filosofica, trebuie sa renunte la viata oamenilor comuni."

În rest, printre toate detaliile tehnice, legate de stil, formă şi nişte motive principale bine alese, toate evident însoţite de informaţia că omul de geniu spune asta, greu se poate distinge cu adevărat esenţa poeziei, care culmea este scrisă cu expresii comune, pe care oricine le poate înţelege, dar care nu trebuie în niciun caz luată ad literam..

Nici nu mai menţionez de faptul că toata treaba asta cu "a explica" cuiva ce "trebuie să înţeleagă" şi a nu lăsă persoana să înţeleagă singură ce are de înţeles, mi se pare un adevărat viol intelectual..


În concluzie, consider că poezia nu este pentru "omul superior" ci pentru orice om care vrea să înceteze să mai trăiască în minciună..


P.S.
Când eram la şcoală, îmi era imposibil să fac orice comentariu la nu ştiu ce operă literară. Nu vedeam rostul, nu înţelegeam ce vroiau de la mine.
Comparând cu cât de natural a venit acum acest articol nu pot să nu mă întreb ce dracului înseamnă şi şcoala asta? E doar aceeaşi temă a adultului care încearcă să controleze copilul? Au vre-un rost toate Încercările de a-i face pe copii să se conformeze unor standarde imbecile? E doar o ocupare inutilă a timpului? O amputare a sinelui? ( Sunt retorice toate întrebările )

Mărţişor

Vine întâi martie şi probabil deja mulţi simt presiunea momentului, obligativitatea pe care orice bărbat "normal" trebuie să şi-o asume. Deja s-a intrat pe ultima sută de metri şi dacă nu te-ai "pregătit" ar fi bine să o faci pentru că altfel vei rămâne de căruţă şi îţi faci rău singur, ar putea spune cineva cu "experienţă" unui începător.
Sigur, în toată această goană suplimentară, pe lângă cea zilnică binecunoscută deja, printre întrebări de genul "Dar oare ce să iau?, Unde să mă duc?, Să plec de la serviciu sau să trec într-o dimineaţă?" şi încercând să te pregăteşti cu răbdare pentru a căuta "mărţişorul perfect" îmbulzidu-te cu alţii care urmăresc acelaşi lucru, este destul de greu să mai observi întrebarea "Pentru ce toate astea?" pitulată printre celelalte care vuiesc grăbite cerându-şi partea lor de atenţie.
Poate am exagerat, poate alţii nu se consumă atâta, poate că se mulţumesc să ia primul "carton vopsit" de la prima tarabă şi să se gândească, "Să fie mulţumită că i l-am luat şi p-ăsta!".
Fără a fi nevoie să facem profilul psihologic al cumpărătorului de mărţişor, şi fără a fi prea cârcotaş, eu cred că întrebarea rămâne valabilă "Pentru ce toate astea?".
Pentru ce de fiecare 1 martie, trebuie să dăm câte un plastic lucitor fiecărei femei cu care avem de-a face şi unu şi mai lucitor iubitei?
A, şi să nu uităm şi de industria florilor, susţinută de anumiţi compatrioţi de-ai noştri cu atâta spor, care ne aprovizionează la tot pasul cu ghiocei, zambile şi frezii care mai de care mai parfumate, deosebite şi moarte..
Cu un mărţişor pompos şi nişte flori de primăvară alese pe sprânceană, n-ai cum să dai greş, te-ai scos şi anul ăsta. Şi dacă te respecţi, banii nu contează, ce dracu, doar e o dată pe an! Nu poţi fi atât de nesimţit să te zgârceşti la de-astea..
Din câte mi-aduc eu aminte, toată treaba asta cu mărţişorul are ceva de-a face cu venirea primăverii, da da, este modul nostru de a sărbători primavara calendaristică, nu cea reală, oferindu-ne, kitschuri şi flori moarte...
Mai am şi eu o întrebare:
De ce trebuie să sărbătorim venirea primăverii printr-un conformism comercial macabru?
Aici sunt mai multe planuri:
1) Deja m-am explicat aici de ce nu cred că trebuie nimic, prin urmare nici măcar venirea primăverii nu trebuie sărbătorită.
Dacă cineva simte să facă asta, să o facă cum vrea şi când vrea, foarte bine, nu să se conformeze unor reguli fixe şi aberante.
2) Este evident că de fapt prin astfel de gesturi, nu primăvara este sărbătorită ci altceva.
Despre ce ar putea fi vorba?
Să fie consumerismul? Să fie egoul nostru supraumflat? Sau poate amândouă? Sau poate de fapt nu mai e nimic, decât un automatism, un reflex, un dresaj de care nu mai suntem conştienţi şi continuăm să-l repetăm oridecâteori apare stimulul?
Nu poţi să nu remarci locul acestui moment din an lângă altele precum celebra "lună a cadourilor" şi mai noul deja vechiul venit sfânt valentin..
De ce această tendinţă către artificial mort şi comercial uitând de viaţă şi de natural?
Nu spun că este neapărat ceva rău atâta timp cât este o alegere conştientă, dar este o alegere conştientă? Ştim de ce facem ceea ce facem? Este asta cu adevărat ceea ce vrem să facem?

Întâmplător primăvara chiar are însemătate pentru existenţa noastră, reprezintă reluarea ciclului de viaţă în natură, şi există şi alte tradiţii precum însămânţarea pământului care se practică de o bună bucată de vreme.
Mă întreb, dacă tot ar fi să sărbătorim primăvara, de ce n-am planta nişte copaci? În felul ăsta nu omori nimic, ci dai viaţă, şi un oraş întreg ar putea beneficia zeci de ani de un aer ceva mai curat. Asta da valoare adăugată nu?
(A dar am uitat, asta e treaba primăriei, noi nu mai avem nevoie < a se citi dreptul > să ne gândim la de-astea)
Sau poate dacă aşa e prea mare deranjul, de ce să nu foloseşti timpul pe care l-ai fi petrecut îmbulzindu-te pe la cozi, mergând la o plimbare în parc împreună cu cine vrei tu, să asculţi păsărelele şi să mai tragi un aer mai curat în piept?
Zic şi eu...

Al we need is a focus point

Dulapul şi infinitul

-Când te uiţi la un dulap ce vezi?

-Păi, un dulap!

-Nu, mai atent!

-Un loc unde să-mi ţin diverse lucruri..

-Şi dacă te uiţi şi mai atent?

-Văd brizbrizurile, şi alte detalii de construcţie.

-Bun, vezi plăcile de pal din care e făcut?

-Da..

-Vezi, toţi copacii din care a provenit lemnul din care sunt făcute plăcile astea? Vezi toate maşinăriile folosite pentru tăierea lor? Vezi oamenii care le-au mânuit? Îl vezi pe muncitorul care a asamblat dulapul ăsta? Vezi şi ce-a mâncat el pentru a dobândi energia necesară să muncească?

-Ăăă..nu mă gândisem chiar pâna acolo..

-Mergem mai departe, vezi, toată lumina solară pe care au folosit-o copacii ăia ca să creasă, toată apa pe care au tras-o din sol, toate mineralele şi substanţele necesare ca să-şi crească masa? Vezi cum au apărut toate astea, pamântul, apa, planeta, steaua de la care vine lumina? Vezi cum atomii care compun toate astea s-au format într-o stea ca asta?

-...!?

-Înţelegi că toată energia folosită pentru ca dulapul ăsta să existe aici, în forma asta este încapsulată în el? Înţelegi că tu, şi tot ce există în momentul ăsta a ajuns să existe într-un mod similar? Că toată energia care a existat vreodată este prinsă în momentul prezent?
Chiar şi cuvintele astea pe care le rostesc şi toată informaţia care există este energie.

-Ăăă.. poftim?

-Ce sunt cuvintele? Sunt unde de presiune pe care eu le produc în aer mişcându-mi laringele. Iar ăsta este mişcat de nişte muşchi, comandaţi de nişte impulsuri electrice care vin de la reţeaua neuronală din capul meu. Toate astea sunt energie. Şi faptul că tu le auzi, şi le înţelegi e tot energie.

Chiar şi faptul că aceste cuvinte există şi că noi le putem folosi este tot energie, energia pe care au constumat-o cei care le-au inventat.

-Wow.. adică... vrei să spui că tot trecutul este în prezent?

-Adică nu există trecut, ci doar energie care se transformă.
Tot ce există este prezentul, în care toate transformările apar.

-Cum nu există trecut? Dar eu imi amintesc ce-am făcut ieri!

-Poţi memora transformările pe care tu le-ai experimentat în forma asta, sau de care ai aflat, şi-i poţi spune trecut, dar asta nu-i decât o iluzie, pentru că în realitate nu-i decât energie care se transformă la infinit.

A extrage un anumit număr de transformări şi a încerca să-i dai o semnificaţie nu înseamnă nimic.

-Dar viitorul?

-Poţi privi viitorul ca fiind toate transformările posibile ale prezentului. Orice transformare posibilă în prezent, care se şi întâmplă, va duce la un următor moment prezent, pe care l-ai putea privi ca viitor, asta nu ajută însă prea mult.

Sigur, poţi încerca să estimezi, ce s-ar putea întâmpla, pornind de la momentul prezent, dar numai de la momentul prezent, pentru că, înţelegi, viitorul nu are nicio legătură cu trecutul, viitorul începe în prezent. Dar sunt atât de multe variabile încât majoritatea esitmărilor n-ar avea nicio legătură cu ce se va întâmpla de fapt.

-Deci pot totuşi să urmăresc un scop?

-Orice viitor ţi-ai imagina e doar un vis, o fantezie. Înţelegi asta? Când visezi nu eşti în prezent, şi nu uita, în prezent se întâmplă totul. Toate transformările apar în prezent.

Tu nu poţi transforma decât ceea ce este aici şi acum. Nu poţi transforma ceva ce nu există. Va fi vai şi-amar de tine dacă vei încerca să schimbi ceva ce nu există. Oamenii au tendinţa asta să-şi imagineze tot felul de lucruri care nu există şi apoi să încerce să le schimbe..uită-te în jur şi vezi chinul.

De aceea, fii atent la ceea ce este, la ceea ce există aici şi acum, fără prejudecăţi, pentru că asta este tot!

Plantele, oamenii şi roboţii

Acum cateve sute bune de milioane de ani, plantele începuseră expansiunea pentru stabilirea unei noi ordini mondiale, colonizarea uscatului. Până acum 20 de milioane de ani reuşiseră. Fără prea multe ierbivoare prin preajmă care să le şicaneze, erau stăpânii. Făcând abstracţie de micile mele, comentarii, ăsta este un fapt.(wiki)
Oare or fi avut vre-o prejudecată? S-or fi simţit vinovate?
Oare în ce măsură seamănă asta cu colonizarea uscatului de către oameni?
O diferenţă clară ar fi că oamenii nu pot face asta în totalitate deoarece depind de plante. Fără ele şi tot ecosistemul pe care îl susţin, am fi morţi.
Nu cumva conceptul de "Natura mamă", sau îndemnul "Protejaţi/Salvaţi mediul" sunt de fapt expresia, puţin ipocrită, a acestei dependenţe?
Dacă privim relitatea aşa cum este ea, fără prejudecăţi, am vedea că de fapt nu proslăvim natura pentru ce este ea ci pentru noi, pentru că altfel am trece cu toţii în nefiinţă( în forma actulă ), şi-am mai lua cu noi şi toate mamiferele, reptilele şi alte lighioane ale uscatului(nu că asta ar conta).

În principiu, supravieţuirea depinde într-un grad foarte mare de modalitatea în care îţi procuri energia.
Plantele, pentru că inventaseră un sistem avansat de procurare a acestei energii, s-au înmulţit, au împânzit pământul.

Dacă omul, ar crea un noi soi de specie, sau mai multe, bazate pe tehnologie, care ar forma un tehnosistem( echivalentul ecosistemului doar că e cu roboţi ) care se poate autosusţine ce s-ar întâmpla?
Păi foarte probabil, dacă ăştia ar avea şi un soi de inteligenţă ar rade toată biosfera de pe faţa pamâtului, că nu le-ar mai trebui. Sau poate că ar fi ca-n Matrix şi l-ar folosi pe om ca să-şi procure energia. (Damn ăştia cu Matrixu' chiar s-au gândit mult...nu mai poate omu' să aibă nicio idee că hop o găseşti în Matrix).
Da uite că acu' mă trăzni, de ce dracu n-ar folosi roboţii câini, porci, pisici, dromaderi, maimuţe şi alte mamifere, că şi ăia au sistem nervos central? (Aaaa, sau poate că ăştia(roboţii) de fapt îşi luau energia din activitatea cerebrală a homo sapiensului pe care ăsta şi-o exercita în matrice?... Na că tot nu i-am prins! )
Oricum, să zicem că roboţii ar rade toată biosfera de pe faţa pamântului sau i-ar folosi pe post de sclavi. Ar fi rău? Ar fi bine? Poate fi catalogat într-un fel? Are vre-un sens?

Adică nu cumva toate judecăţile, poveştile şi iluziile pe care ni le facem/spunem sunt pur subiective şi lipsite de orice sens şi semnificaţie în afara creierului uman?
Nu cumva toate astea vin din faptul că ne punem noi în centrul Universului şi interpretăm de acolo o realitate care n-are nimic în comun cu toate interpretările astea, în afară doar de ceea ce este, de ceea ce există, de faptele chioare şi atât?
Toată lumea noastră este interptretare, nu prea ai cum să nu interpretezi nimic, culorile sunte interpretarea frecvenţei radiaţiei electromagnetice, sunetele sunt interptretarea variaţiilor de presiune transmise într-un mediu, etc, însă cu cât interpretăm mai puţin cu atât cred că rămânem mai ancoraţi în realitate şi n-o luăm razna pe câmpiile absurdului..

Ce-i si cu libertatea asta?

În momentul în care te întrebi dacă eşti liber sau nu, eşti în realitate liber?
În momentul în care te întrebi “ce pot să fac ca să fiu liber?” eşti sau nu liber?
Când libertatea altuia presupune ca tu să nu faci ceva eşti liber sau nu?
Libertatea înseamnă “a fi” sau “a face” ?

Aceste întrebări au fost răspunsul meu la întrebarea investigată în articolul de aici.
Uneori cred că cele mai bune răspunsuri sunt întrebările, pentru că nimeni nu îţi poate spune adevărul, numai tu îl poţi descoperi.

Sunt nişte întrebări la care merită reflectat.

Sintagma "libertate pentru toţi atâta timp cât nu-mi este îngrădită propria libertate" sau în variata coafată, aparent nenarcisistă, "libertate pentru toţi atâta timp cât libertatea mea nu o îngrădeşte pe a ta", poate reflecta în realitate libertatea?

În momentul în care se creeaza diviziunea între tine şi ceilalţi mai poate exista libertate, mai ales când apare şi o restricţie implicită?
Uneori mai auzi expresia "Eşti liber să faci ce vrei", prea rar spre deloc "Eşti liber să fii cum vrei".
Asta mă duce din nou cu gândul la întrebarea: "Libertatea înseamnă "a fi" sau "a face"?
"A fi" este necesar pentru "a face", vine înaintea lui. De fapt "a fi" este precursorul oricărui alt fenomen.
Prin urmare "a fi" oferă toate libertăţile posibile. Aşadar "a fi liber să faci..." este un pleonasm, nu îşi are rostul.
Nici măcar "a fi liber" nu îşi are rostul, "a fi" deja implică toate libertăţile posibile.
Deja m-am repetat de mai multe ori.

Am senzaţia că în momentul în care se inventează un cuvânt pentru a descrie un concept, esenţa lui, ceea ce vroia să exprime, este coruptă, pentru că implicit se creează şi antonimul acestuia. Mai mult decât atât, apare şi impulsul de a face ceva pentru ca acel concept să se întâmple, pentru ca nu cumva să se întâmple opusul său.
Simţim în noi nevoia de a face ceva ca să fim liberi şi ratăm să vedem că înainte de a se inventa însuşi conceptul de libertate, eram liberi. Încercarea de a deveni liberi, ne condiţionează...

O lume fara conflict?

De ce o lume fără conflict?

Conflictul este generatorul de probleme false.
Conflictul disipă energii inutil.
Conflictul îşi are rădăcinile în separarea dintre noi şi ceilalţi, între mine şi tine, în incapacitatea de a vedea existenţa noastră în ansamblul ei.
Conflictul, atât interior cât şi exteriorizat generează toate suferinţele noastre. Da, toate!

Cum apare conflictul?

Exista mai multe planuri in existenta unui conflict:
1)Realizarea discrepanţei dintre un ideal si ceea ce percepem a fi de fapt.
Idealul reprezentând suma dorinţelor noastre. Modelul mental al lumii, aşa cum trebuie să fie.
2)Dezacordul cu "ceea ce este", precum si reacţia de a corecta această abatere. Cu alte cuvinte exprimarea conflictului.

Existenţa în plan fizic a conflictului este generată de existenţa sa în plan mental.
Altfel spus conflictul între oameni este de fapt un conflict între idei.

În natură nu există aşa ceva. Nu putem spune că apa este în conflict cu malurile erodându-le, sau că leul este în conflict cu căprioara şi de-aia o manâncă. Este pur şi simplu "întâmplarea vieţii", ceea ce este. Putem găsi explicaţii, de ce se întâmplă asta, putem încerca să asociem un scop, dar toate astea sunt lipsite de sens. Realitatea este că natura este acţiune pură.
Doar este, fără sens, fără scop..
Meduza nu s-a întrebat ce pot sa fac sa devin mai buna?, sa devin om? ..doar a fost.

Suportul pe care acest conflict apare este suportul ce crează toate ideile, mintea umană.
Compararea între "ceea ce este" şi "ceea ce ar trebui sa fie" sau "ceea ce ar putea sa fie" sau "ceea ce a fost" este generatoare de conflict. Însăşi diviziunea între "ceea ce este" si cel care face compararea este cea care aduce conflictul în existenta...

Semnificaţiile pe care le asociem cu "ceea ce este" şi toate judecăţile pe care le facem sunt creaţiile proprie minţi. Ăsta este un fapt.
Pe baza cunoştinţelor pe care le-am acumulat de-a lungul existentei noastre construim un ideal, pe care îl proiectăm în viitor.
Dorinţe, frici, ce imi face placere, ce nu imi face placere, ce e bine, ce e rău, toate iau parte în crearea acestui ideal, totul pus in practica de identitatea noastra, de ego-ul nostru, de raspunsul la intrebarea: Cine sunt eu? Cel ce a facut, cel ce stie, cel ce nu vrea, cel ce va fi.. suma tuturor gandurilor, a tuturor mai puţin a unuia: cel ce este.
Pentru ca, nu-i asa? asta este singurul adevar: ca suntem. Restul, toate credinţele, ideile, prejudecatile, opiniile, memoriile, sunt doar o acumulare de experiente pe parcursul vieţii noastre. Întâmplări, fapte de viaţă, nimic mai mult.
Acceptarea acestui fapt este însă înfricoşătoare. Adică "Eu" dacă nu sunt 'Eu' atunci cine sunt?
Însă exact această separare, această scindare între "Eu" şi restul este generatoare de conflict..

Din moment ce toate semnificaţiile asociate cu ceea ce percepem sunt creaţiile propriei minţi, se poate pune întrebarea,
în momentul în care suntem în conflict cu ceea ce percepem, nu cumva suntem de fapt în conflict cu noi înşine?
Aceasta întrebare poate părea aberantă la o primă vedere, şi la o a doua vedere, însă asta doar dacă o privim din perspectiva, individului separat de toate fiinţele vii, din perspectiva acelui "Eu", din perspectiva celui ce vrea să controleze totul.

Ar mai fi ceva de realizat. Cum "Eu" nu sunt decât o acumulare de experienţe, asta presupune existenţa timpului. Dacă nu ar exista timp, nu ar exista nici "Eu". Timp = Memorie = "Eu". Dar un alt fapt de necontestat este acela că viaţa se întâmplă în prezent. Întotdeauna în prezent. A ne identifica cu "Eu", adica cu trecutul, înseamnă a refuza prezentul, înseamnă a-l face sclavul trecutului.

Asta nu înseamnă că memoria este ceva rău. Dimpotrivă. Cu ajutorul ei putem învaţa lucruri practice, putem crea, putem supravieţui mai eficient. Problema apare în momentul în care ne identificăm cu suma experienţelor pe care le avem. Identitatea nostră nu poate veni din trecut, ci numai din momentul prezent. Este suficient să fim.

Mintea este o unealta extraordinara. Ne dă posibilitatea să fim observatori şi creatori desavârşiţi, însă nu dumnezei.
În momentul în care încercăm să o folosim să controlăm lumea, deja îi dăm o sarcină mai mare decât poate duce. Asta se poate observa foarte bine dacă ne uităm la lumea pe care am creat-o. Şi fiecare dintre noi în momentul în care generează un conflict, interior sau nu, participă la perpetuarea acestui mod de a trăi.

Dar ce e de făcut? în mod sigur nu putem încerca să îndreptăm ce este deja, pentru că asta ar însemna să creem un conflict nu?
Atunci? Doar să fim, fără conflict, şi problemele se vor rezolva de la sine...