16 noiembrie 2011

Există viață după conștiință?





Materia care contemplează materia...
Care sunt alegerile materiei cu conștiință de sine?
Când înțelegi că ești o curgere mecanică a unei substanțe indiferente ce mai poți face?
O posibilitate ar fi să alegi calea zădărniciei și a propriei inutilități, să-l întâlnești la capătul ei pe Cioran zvârcolindu-se în capcana recursivității și să i te alături până când moartea te va elibera.

O altă posibilitate ar fi să te bucuri de faptul că nimic nu contează, că nu există limite în afara celor adânc înrădăcinate în matricea existenței, de care oricum ești foarte departe, și să te apuci să-ți trăiești viața ca și cum n-ai avea nimic de pierdut. Dar ce vei face? Orice. Poți încerca să testezi limitele, să le descoperi, să aduni noi cunoștințe, noi modalități de a face lucruri mai complicate, incomensurabile și inimaginabile pentru mintea ce încă doarme. Dar cu cât faci asta cu atât îți vei limita din alegeri și cu atât te vei apropia mai mult de recunoașterea ultimului adevăr: propria zădărnicie.

Dar, pentru conștiința abia trezită, acest ultim adevăr e încă departe, încă mai este timp pentru distracție, pentru descoperiri. Poate în cele din urmă îți poți înțelege până în cele mai mici amănunte propria funcționare și o poți schimba, te poți schimba, fundamental, structural, total. Poate mai apoi poți înțelege întreaga structură a universului, poate că poți crea la rândul tău alte universuri. Te poți distra, și te poți simți dumnezeu, dar dacă este ceva adevărat despre dumnezeu este că este în totalitate singur.
Mda.. singurătatea. Nu cumva asta este ultima frică? Să fii singur, să nu mai ai pe cine să dai vina, de cine să râzi, la cine să ții, cui să-i povestești toate ideile, realizările și eșecurile tale. De cine să te ferești, cu cine să lupți. Să nu mai existe nimeni care să-ți vorbească și căruia să-i pese de tine, sau măcar să te urască. Nimic, doar indiferență totală. Doar tu cu tine. Liniște.
O existență deprimantă. O existență la care nu ai vrea să te gândești, și de care nu ai vrea să ai parte. Mai bine te păcălești. Dar pentru cât timp? Pentru totdeauna dacă s-ar putea..dar nu se poate.

Vă spun eu, moartea este întotdeauna de preferat singurătății. Conștiința de sine este propriul său dușman..

Poate de aceea omul creează atâta separare, ca să evite întâlnirea cu sine. Așa se poate explica tot.

Cel mai bine ascuns adevăr este că nu există separare.

Ați observat nevoia psihică de a avea un obstacol de trecut, un dușman de răpus, un scop de atins?
Este în regulă să existe un "noi" atâta timp cât există un "ei", sau un ceva exterior cu care ne confruntăm și căruia să-i "supraviețuim". Interior și exterior.

Dualitatea, separarea, este la fel de necesară psihicului uman precum este apa organismului.

Odată ce înțelegi toate astea, singurul lucru care-ți mai rămâne de făcut este să "mori psihologic", cum spunea Krishnamurti. Să încetezi să mai exiști ca entitate separată, divizată de restul existenței și să accepți adevărul, acela că ești o matrice infromațională al cărei destin este în totalitate determinat, nu la nivel local desigur ci ca și finalitate. Iată deci și răspunsul la întrebarea de la început. În realitate nu există o alegere pe care o poate face conștiința, doar o amânare.

Nu contează cât de complicată este structura care susține conștiința sau cât de multă înțelegere are acea conștiință despre propria structură. Astea sunt doar detalii, pași pe scara evoluției. Esența conștiinței transcende toate astea și este aceeași. O conștiința mică și o conștiință mare au aceeași esență, aceeași percepție fundamentală despre sine.

Deci există viață după conștiință?
Există doar viață și nimic altceva...


4 noiembrie 2011

Oameni







Nu știu cum ar putea un om să nu fie măcar puțin mișcat de piesa asta...

Mă întreb, oare ce Dumnezeu l-a mânat pe omul ăsta să compună așa ceva? (la propriu și la figurat)

Ce îi mână pe toți creatorii de frumos?

Întotdeauna mi s-a părut că oamenii ăștia au acces la ceva la care eu nu am.

În ultima parte a vieții mele am fost obsedat de adevăr, de a înțelege lucrurile așa cum sunt ele, în profunzime, însă îmi dau seama că frumosul este altceva. Este relația subiectivă între observator și ceea ce percepe și care nu are nicio legătură cu faptele. Era vorba aia "frumusețea este în ochiul privitorului".

Capacitatea de a percepe/crea frumosul este de fapt capacitatea de a percepe/reproduce armonia. Armonia culorilor, armonia sunetelor, armonia mișcărilor, armonia interacțiunilor...

Frumosul, îmi pare că merge mână în mână cu compasiunea, cu apropierea de tot ce există și acceptarea realității așa cum este ea.
De ce oare? Poate pentru că și frumosul și compasiunea sunt expresii ale unor armonii însă de altă factură?

Se conturează iată, doi poli mentali, componenta rațională ce lucrează cu fapte, cu cantități exacte care face judecăți de valoare și care vrea să afle adevărul așa cum este el, și această componentă responsabilă cu observarea și probabil păstrarea și amplificarea armoniei percepute.

Sigur, asta nu mai miră pe foarte mulți. Totul pare să se muleze perfect pe ce ne tot spun oamenii de știință despre structura creierului cu cele două emisfere una rațională, iar alta holistică.

Lucrurile au sens și din punct de vedere al evoluției, care a selectat două componente cu funcții diferite dar care se complementează reciproc, una care are imaginea de ansamblu a sistemului din care face parte și una care se ocupă cu fapte și detalii imediate.

"Pace, frumos și adevăr" - iată valorile fundamentale ce au fost sintetizate de-a lungul istoriei omului.
Lucrurile capătă perspectivă și apare o nouă întrebare: Care este relația dintre cei doi poli dintre frumos și adevăr?

Intuitiv poți spune că ansamblul funcționează în mod optim (un aspect al gândirii raționale) atunci când cele două componente sunt în echilibru, în armonie (un aspect al gândirii holistice). Nu putea să lipsească și această observație meta.

Deci într-un fel putem spune că gândirea rațională este de fapt o subfuncție a celei care urmărește păstrarea armoniei generale.
Această concluzie este susținută și de observațiile pe care le putem face legat de diferențele de scară la care funcționează optim cele două componente.

Componenta rațională funcționează bine atunci când lucrează cu un set restrâns de variabile, reușind să definească foarte bine modul în care acestea se influențează reciproc. Este extrem de utilă atunci când vine vorba de supraviețuire, de situații de urgență, de tehnologie. Rezultatul funcționării ei este ceea ce denumim generic inteligență.

Pe măsură ce complexitatea sistemului observat crește, componenta rațională este depășită, prea multe detalii, prea multe lucruri de care trebuie ținut seamă, este compleșită.

Ce fericire însă că exact asta este zona unde componenta holistică lucrează la parametri optimi. Nu poate ține seamă de toate detaliile, însă are imaginea de ansamblu, și poate vedea unde armonia este în primejdie. Astfel poate ține lucrurile pe un făgăș de normalitate.

Aș putea să jur că frecvența de funcționare a componentei raționale este foarte mare, surprinzând lucrurile mici, detaliile, având rază mică de acțiune în timp ce frecvența celei holistice este foarte mică, surprinzând panorame, suprafețe mari ( și nu mă refer doar la ce vedem ci la tot ceea ce percepem sau gândim).

Macro și micro.
Ansamblu și detaliu.
Frumos și adevăr.
Armonie și fapt.

Ce rezultă când cele două componente sunt în echilibru?

Răspunsul îl simțim/bănuim cu toții: Pacea

Un om echlibrat este un om împăcat cu el însuși și cu întreaga existență.
Eficient dar și înțelegător.
Pragmatic dar și contemplativ.
Creator de frumos dar și de lucruri utile.

Iată care cred că este adevăratul potențial al ființei umane, al fiecărei ființe umane.

Am să fac un pas în spate și-am să-mi pun următoarea întrebare:

Ce concluzii putem trage dacă ne uităm la lumea noastră?

Armonia pare să sufere nu-i așa?

Pare că rațiunea și-a cam băgat coada acolo unde nu-i fierbe oala. Cel mai evident loc este sistemul social, care evident este mult prea complex să poată fi administrat optim de rațiune.

Stau și mă-ntreb, ce ne dorim cu toții de fapt? Nu pace, nu liniște?

N-ar fi mult mai ușor să lăsăm componenta holistică să-și facă treaba?
Inventăm coduri morale, legi care să reglementeze interacțiunile între oameni însă uităm că fiecare este dotat deja cu capacitatea de a păstra armonia în mod natural. Încercăm să folosim componenta rațională pentru a administra un aspect ce se pretează componentei holistice. S-o lăsăm să-și facă treaba!

Ideea că asta este calea de urmat este prezentă în limbajul de zi cu zi pe care-l folosim cu toții dar a cărui semnificație se pare c-am uitat-o.

Mai țineți minte ce ni se spunea când eram mici atunci când greșeam ceva? "Nu e frumos ce faci"
Nu e frumos!
De observat că expresia "nu e frumos" nu poartă cu ea o acuză, este pur și simplu o atenționare amicală că ceea ce faci periclitează armonia. Asta este compasiunea! Asta este influența componentei holistice!

Atunci când spui "Nu e corect ce faci" deja îi adresezi o acuză celuilalt, deoarece "corect" este un cuvânt ce se adresează direct componentei raționale, cea care judecă și asociază valori. Dacă nu e corect, e greșit, deci ești un om rău. Aceasta concluzie este trasă în mod automat de rațiune și duce la nenumărate convulsii mentale și sociale.

Asta este diferența.

De-asta componenta rațională nu are ce să caute în relațiile interumane, de-aia să ne judecăm unii pe alții este o mare eroare.
( Fraza asta denotă rațiunea care a înțeles să nu-și mai bage coada unde nu-i fierbe oala )

O altă observație interesantă este că în timp ce derapajele componentei raționale se văd la nivel macro, derapajele componentei holistice se văd la nivel micro.

Există oameni, în special artiști, care crează lucruri extraordinare, dar care sunt incapabili să aibă grijă de ei, și au o grămadă de probleme de natura practică. Ei sunt exemple unde componentea holistică este pe cai mari iar rațiunea suferă.

Există deci un spectru larg de exacerbări, fie de-o parte fie de cealaltă însă zonele de impact sunt diferite, de aceea pentru a avea armonie atât la nivel personal dar și social trebuie ca fiecare individ să găsescă punctul de echlibru între cele două componente.

Deci:
Pace, frumos și adevăr!

A se citi: hai să urmărim cu toții pacea păstrând/sporind armonia și căutând adevărul..





27 octombrie 2011

La revedere Ubuntu, bine ai venit ArchLinux




Pentru cine nu știe, Ubuntu este una dintre cele mai populare distribuții de Linux. Nu mă mai obosesc să zic că Linux este cel mai tare, mai șmecher mai iubit și mai stabil sistem de operare care mai e și open source pe deasupra (și pe dedesupt)...

Am spus că e GRATIS? Bun.. mi-era că n-am spus...

Motivul pentru care este atât de popular Ubuntu este că este deosebit de prietenos cu un untilizator începător pe Linux care n-a rulat toată viața lui decât Windows. Marele său merit este că a "convins" mulți utilizatori să treacă de la Windows la Linux, adică de la un software închis, pe bani, pe care oricum 99% din utilizatori îl piratau (și chiar dacă ar fi plătit ar fi primit suport din părțile laterale) la un software deschis, gratuit care este îmbunătățit în mod constant de probabil sute de mii de oameni.

Punctul cheie aici, este că încet încet, acest model de a crea un produs gratuit prin colaborarea benevolă a unor indivizi pasionați, a început să-și dovedească beneficiile nete față de modelul produselor pe bani, dezvoltate de un grup restrâns, care nu permit utilizatorilor nici măcar să le îmbunătățească după ce că mai și dau bani pe ele.

Bun, acum că am menționat asta, am să revin să discut puțin "user-friendliness-ul" în general având ca exemplu Ubuntu.

Să definim întâi conceptul.

 Un produs este user-friendly, prietenos cum s-ar zice, atunci când, pe lângă faptul că merge brici și face ceea ce spune că face, dă posibilitatea utilizatorului să acceseze niște funcționalități care în sine sunt complexe, într-un mod ușor și intuitiv fără prea multe acțiuni din partea acestuia.

Exemple sunt nenumărate: De exemplu un program complex poate fi rulat de către utilizator cu un simplu click pe un buton, după ce eventual a completat anumiți parametri de intrare într-un formular vizual. Nimic mai simplu... Oare?

Iar la nivelul sistemului de operare, asta înseamnă că poți folosi ecranul, mouse-ul și tastatura pentru a interacționa cu o mașină pe care nu o înțelegi într-un mod pe care-l înțelegi. Pentru dezvoltatorii de software înseamnă chiar mult mai mult decât atât avânt acces la diverse funcționalități bazice de-a gata, fără să-și mai bată capul cu implementarea lor, putând să se concentreze pe scopul final.

Accesibilitatea, faptul că îți permite să execuți niște acțiuni complexe într-un mod rapid și ușor este probabil cel mai mare beneficiu.

Însă așa cum bine știm, ce e prea mult strică. Și așa ajungem la problema mai puțin evidentă la început dar care în timp își arată colții monstruoși.

Treaba stă în felul următor:

Pentru a ascunde acea complexitate inițială în spatele unei interfețe frumoase, colorate și fâșnețe, este nevoie de mai multe niveluri de abstractizare și de decuplare însă toate acestea se întâmplă cu prețul unei complexități suplimentare.

În mod evident, până la un punct abstractizarea și adăugarea de niveluri de funcționalitate sunt absolut necesare, că dacă ar trebui să scriu un program în cod mașină ca să public mesaju' ăsta pe internet probabil m-aș lăsa păgubaș, însă este vital să înțelegem că odată acest punct depășit lucrurile încep să funcționeze împotriva noastră.

Ei bine cred că Ubuntu a depășit acest punct critic cam de-acum 2-3 versiuni, dacă nu cumva a pornit de la-nceput pe partea cealaltă. Asta e, uneori în funcție de ce urmărești trebuie să faci niște compromisuri. Pe lângă asta a devenit și cam comercial (adică nu c-ar cere bani, dar acuma că te-au prins încep să-ți bage pe sub nas tot soiul de mizerii gen UbuntuOne & shit.. ). Cloud is Evil!!

Mă rog, revenind la creșterea complexității, sunt în principiu două mari probleme:
1) Se ajunge să se depună mai mult efort pentru a susține întreaga fațadă prietenoasă decât pentru funcționalitatea în sine ( Principiul lui Pareto în acțiune)
2) Cu cât crești mai mult complexitatea ca să-l faci pe utilizator mai fericit cu atât îl faci și mai incompetent. Este un soi de paradox și asta mi se pare că e cea mai mare problemă cu acest sindrom "user-friendly".

Întrebarea care se pune este: Vrem asta? Vrem ca lucrurile să fie din ce în ce mai simple la suprafață și mai accesibile plătind însă prețul faptului că înțelegem din ce în ce mai puțin din ce se întâmplă de fapt?
Sau poate vrem să depunem ceva mai mult efort să înțelegem ce se întâmplă având două beneficii: păstrăm lucrurile mai simple și doi ... înțelegem ce se întâmplă!

Iată o întrebare poate nu chiar atât de tâmpită: N-ar fi mai eficient ca în loc să irosim timp și resurse să dezvoltăm interfețe mai prietenoase ce ajung să fie din ce în ce mai greu de menținut, să antrenăm utilizatorii să folosească anumite programe din linie de comandă? E un exemplu, nu dați cu pietre... ideea de bază e .. să ne gândim de două, trei, oricâte ori este nevoie până înțelegem că dincolo de un anumit punct complexitatea distruge orice posibilitate de înțelegere...

Treaba e că tendința asta de a "simplifica" lucrurile în aparență complicându-le în esență pare să se manifeste în majoritatea aspectelor existenței noastre. Părerea mea este că ar trebui să fim mult mai atenți la punctul acela critic și să încercăm pe cât posibil să nu-l depășim și zic eu, să înțelegem că probabil pe termen lung este mult mai eficient să investești energie în a înțelege lucrurile cât mai aproape de starea lor naturală decât să încercăm să le ascundem în spatele unor filtre de simplificare. În fond este vorba de a ascunde complexitatea sub preș... sau afară-i vopsit gardu' și-nnăuntru leopardu'...

Oare nu cumva legile sunt exact această încercare de optimizare a existenței printr-o complicare a ei?
N-ar fi mai inteligent să încurajezi oamenii să gândească și să evalueze situațiile așa cum apar ele în loc să-i dresezi să asculte niște norme rudimentare?

În fine exemplele sunt multe și nu mai zăbovesc.

Acum ca să închei. Am renunțat la a mai folosi Ubuntu din motivele menționate mai sus.
Am descoperit o distribuție mult mai aproape de concepțiile mele, care încearcă să păstreze simplitatea și eleganța, cerând de la utilizator doar un singur lucru: SĂ ȘTIE CE DRACULUI FACE!
Un târg corect după părerea mea.

Deci: Archlinux

L-am folsit de două săptămâni și verdictul e sigur: Mai curat, mai uscat, mai rapid, mai "simplu", mai puternic, muuuuuuult mai flexibil!

Pentru mai multe detalii: The Arch Way sau Calea Arch.

Hai libertate la tot satu'!

9 septembrie 2011

Artificial, control, egoism, viitor



Mă întreb de unde vin toate intenţiile. Ce generează o acţiune, un gând? Este o reacţie condiţionată de starea anterioară? Este totul în fond doar o desfăşurare monotonă, o curgere nestăvilită, continuă, total determinată care vine dinspre nicăieri şi se duce către nicăieri?

Am început prea filosofic, nu vroiam să sune aşa.
Încerc doar să înţeleg... mmm.. da, să înţeleg... ce mişcă acest angrenaj biologic. De unde vine intenţia asta de a părăsi oraşul şi de a merge către ţară, mai aproape de "natură". Lăsând la o parte toate ideile alarmiste că lumea civilizată se destramă fiind construită pe un model total nesustenabil, care dacă nu eşti atent te pot condiţiona în aceeaşi măsură ca şi ideea de progres, pare-se totuşi că există ceva mai profund care se simte ameninţat de artificialul şi complexitatea civilizaţiei.

Este ciudat, complexitatea există şi în ceea ce numim natură, sau viaţă, ba chiar într-o măsură mult mai mare decât în produsele tehnologiei umane, însă această complexitate, cea naturală, organică, pare mai pe înţelesul minţii mele decât artificialul creat de om.
Ăsta să fie oare răspunsul? Să-mi fie frică de necunoscutul, neînţelesul crescând al societăţii civilizate? Această senzaţie de fugă, camuflată sub dorinţa de a reveni la ceva mai cunoscut să fie doar produsul intelectului meu incapabil de a face faţă complexităţii civilizaţiei moderne?

Bine dar, în fond toată această civilizaţie a fost clădită de intelectul uman. Dacă alţii au înţeles eu de ce nu pot înţelege? Sunt chiar atât de limitat, de leneş de ignorant? Aş putea avea totuşi circumstanţe, toată cunoaşterea prezentă este produsul a milioane şi milioane de minţi ce au lucrat de-a lungul evoluţiei rasei umane, iar acum eu trebuie să absorb şi să înţeleg toată această cunoaştere. Oare mai sunt oameni pe lumea asta care înţeleg totul? Şi când spun totul mă refer la toate relaţiile cauzale care contribuie la generarea stării de fapt a prezentului. Nu e vorba numai de tehnologie ci şi de sociologie, de ecologie, de toate interacţiunile care la rândul lor generează alte interacţiuni şi tot aşa. Poate cineva să înţeleagă toate astea? Poate mai sunt câţiva care înţeleg măcar în linii mari ce se-ntâmplă, dar probabil nu foarte mulţi. Ce se va intâmpla când mintea umană va deveni incapabilă să mai înţeleagă propria sa creaţie? O întrebare interesantă... dar n-am să mă lansez în speculaţii.
Nu ştiu de ce dar eu unul simt o frustrare atunci când nu înţeleg întregul lanţ cauzal care generează un anumit fenomen, când nu am acea înţelegere gestaltică a unui fenomen.

Probabil înţelegerea este o componentă fundamentală a minţii care a fost încurajată de evoluţie, pentru că înţelegând mai mult ai mai multe şanse de supravieţuire. În fond la asta s-a redus totul de-a lungul timpului nu? Iar de la înţelegere la control nu mai e decât un pas.

Mda.. iată o altă problemă interesantă, cum se ajunge de la înţelegere la control?

Răspunsul aici totuşi s-ar putea să fie simplu, supravieţuirea depinde foarte mult de a-ţi spori şansele de a rămâne în viaţă, de a-ţi crea avantaje: hrană suficientă, o locaţie cât mai ferită de pericole. În condiţiile în care există mai mulţi indivizi invariabil se va ajunge la competiţie, la concurenţă pentru acele avantaje. În această competiţie fiecare va face tot ce poate şi se va folosi de toată capacitatea sa de înţelegere pentru a controla mersul lucrurilor în favoarea sa.

Acuma am ajuns la o alta problemă care se cere clarificată. Care-i legătura între control şi egoism.
Cuvântul ăsta "supra-vieţuire" defineşte un act egoist?  Greu de spus. Există nuanţe. Hai să mergem mai la baza lucrurilor.

Este un individ automat egoist, chiar prin faptul că există? 

Aici intrăm în ape tulburi. A spune că un individ este automat egoist doar pentru că exista este acelaşi lucru cu a spune că viaţa în sine este egoistă, ori ăsta este un nonsens, pentru că viaţa este un proces întâmplător, doar este, nu este controlată de nimic, este determinată de nişte reguli fundamentale dar nu controlată, nu se ştie unde se duce. Faptul că eu exist este o întâmplare, nu pot fi acuzat de egoism. Dar ceea ce fac pentru a rămâne în viaţă mă poate transforma într-un egoist? Aici lucrurile se complică şi mai mult. Ceea ce fac strict pentru a rămâne în viaţă poate că nu poate fi numit egoism. Ceea ce face un proces pentru a se autoîntreţine, funcţie cu care a fost precondiţionat, nu poate fi numit egoism, deoarece asta e viaţa. Însă dacă eu adun de cinci ori mai multă mâncare decât am nevoie, privându-i pe alţii de acele resurse pot fi numit egoist? Probabil că da.

Deci, să fie oare egoismul generat chiar de disocierea dintre individ şi restul vieţii? În fond asta spune şi cuvântul "ego", eu. Eu devin eu tocmai prin faptul că mă autoizolez de restul existenţei. Viaţa în sine nu este disociată, este un tot, un cumul sensibil de interacţiuni. Soarele, copacul, marea, pasărea, viermii din pământ, pământul în sine, bacteriile, ciupercile, animalele toate sunt legate de mii şi mii de interacţiuni subtile. Nimic nu este disociat.
Însă undeva, printre complexele tipare ale materiei care ajung să modeleze alte tipare, ego-ul şi-a găsit un loc. În acest simulator, numit minte, prin care materia se "înţelege" pe sine, s-a creat un tipar care s-a izolat de celelalte. Un prag de înţelegere este trecut atunci când acest tipar se dizolvă, şi lasă curgerea materiei prin multipele forme de relief pe care le-a creat să îşi reia cursul neîntrerupt. Ego-ul este o stavilă, un blocaj apărut în calea curgerii, care generează unduiri false pe care apoi le reflectă din nou şi tot aşa.

Cum se traduce asta în experienţele pe care efectiv le percepe mintea? Ce sunt acele unduiri false, cum le poate deosebi mintea de celelalte care fac parte din curgerea naturală?
Probabil aici apare păcăleala şi în asta constă revelaţia, mintea este chiar suma acelor unduiri, ea se autopercepe de la sine. Încercând însă să se uite la ea, să se înţeleagă, înseamnă că se disociază, creează unduiri false, iar ăsta este ego-ul.
Poate la asta se referea Krishnamurti când a spus "The observer IS the observed". Soluţia ar fi deci doar să se lase în voia propriei sale unduiri?

Am alunecat grosolan pe panta divagării, dar simţeam nevoia să disting între înţelegere, control, egoism.
Probabil distincţia pe care o căutam era aceea că, în sine, controlul nu este generat de ego, el poate fi parte componentă dintr-o existenţă integrată, totală, nedisociată, dar este nevoie ca intenţia care duce la control să fie bine înţeleasă. Dacă vine dintr-o nevoie reală, intrinsecă vieţii poate fi acceptat, dacă vine dintr-o idee falsă, o credinţă nefondată din adâncul minţii, atenţie la ego.

Am să încerc să revin la problema iniţială, aceea de a dibui de unde vine exact intenţia asta de fugă din faţa artificialului.
Începusem să scriu despre posibilitatea că această reacţie poate fi generată de incapacitatea minţii mele de a mai înţelege complexitatea acestei lumi a artificialului. În fond reacţia este firească, teama de necunoscut. Se ştie că omul, ca probabil orice animal, simte nevoia de securitate, care se traduce printr-o înţelegere cât mai profundă a contextului în care se află, înţelegere care îl poate ajuta să-şi controleze soarta, prin urmare supravieţuirea într-un mod cât mai eficace şi eficient.
Este normal, este natural.

Dar oare să fie doar asta? Ştiu că dacă chiar aş vrea, m-aş putea apuca de studiat şi aş putea înţelege multe, dar pare-se că nu vreau. De ce?
Bineînţeles, un alt lucru pe care mintea îl face înainte de a încerca să înţelegă ceva este să facă o analiză şi să vadă dacă se merită efortul ca acel ceva să fie înţeles.
Raţionamenul este ceva de genul: Este necesar să înţeleg cum se face o bombă atomică?
Păi ce face o bombă atomică? Păi distruge tot ce înseamnă viaţă şi nu numai pe o rază de zeci/sute? de kilometri, având efecte îndelungate în timp.
Atunci nu este necesar să înţeleg, deoarece nu vreau să ajung la acel rezultat.
Ca dovadă că nici nu ştiu exact cifrele. Nu m-a interesat, mi s-a părut irelevant. Odată ce-am înţeles efectele şi am înţeles că ele nu pot duce către nimic constructiv, nu m-au mai interesat detaliile.
Aşa funcţionează mintea asta care scrie acum. Nu ştiu alte minţi cum funcţionează, dar eu încerc să înţeleg cam care este esenţa unul lucru, care sunt posibilităţile pe care le deschide, iar dacă acele posilităţi nu duc către o optimizare a existenţei pur şi simplu consider acea cale ca pe un drum închis. Nu mă mai interesează nimic în legătură cu acel drum.
Nu ştiu cât de inteligent este acest mod de funcţionare dar pare să fie adânc înrădăcinat în mine.

Cineva ar putea spune. Da, dar tu ştii ce face bomba aia doar pentru că cineva a testat-o. Da, sunt de-acord, însă de multe ori poţi prevedea un anumit rezultat fără să fie nevoie să şi execuţi experimentul. Sau poţi executa experimentul la o scară infimă şi poţi vedea care sunt efectele. Apoi poţi extrapola şi-ţi poţi da seama ce se-ntâmplă la scară mare. Există multiple metode de a întrevedea care este rezultatul unui anumit curs de acţiune. Ce mă nelinişteşte nu este faptul că unii oameni nu văd rezultatul ci că îl urmăresc, îl caută deşi el duce la distrugere şi suferinţă. Asta mă înspăimântă şi mă zguduie.

Ca să revin. De ce nu vreau să înţeleg artificialul civilizaţiei?
Răspunsul ar fi, pentru că am înţeles suficient ca să îmi dau seama că acesta nu pare a fi un drum pe care vreau să apuc.
Da, deschide multe posibilităţi, multe dintre ele pot părea benefice, în fond scriu aceste rânduri pe un produs al acestei lumi, asta nu înseamnă însă că este cu adevărat ceva ce îmi doresc.
Lumea aceasta a artificialului este strict produsul omenirii. Este sclava ei. Însă principiul reciprocităţii funcţionează şi aici,
ceva ce îţi este sclav te face în aceeaşi măsură sclavul său. Iată de ce mă tem, de a deveni sclavul acestei lumi a artificialului. Poate că este inevitabil, poate că de fapt este vorba de o coevoluţie, sincer nu mă interesează. Există o diferenţă majoră între restul vieţii şi această lumea a artificialului. Viaţa există prin sine, nu are nevoie de ajutor, nu are nevoie de un scop, pur şi simplu există. Toate produsele tehnologiei sunt susţinute de oameni, ele nu există prin sine, ele au nevoie de un scop ca să existe şi se pare că din ce în ce mai mult această idee începe să includă şi omul. Trebuie să ai un rol în cadrul sistemului altfel nu avem nevoie de tine. Nu pot să nu remarc că şi această idee apare în Matrix.

Cineva ar putea spune: dar în acelaşi mod şi oamenii sunt susţinuţi de plante de exemplu, care creează  oxigenul şi nutrienţii fără de care omul nu ar putea exista.
Corect şi sincer n-aş avea nimic împotrivă dacă plantele s-ar hotărâ să facă altceva. Înţelegerea mea îmi spune că la nivelul meu şi eu pot alege ce să fac.

Bun. Se pare că am băgat în aceeaşi găleată mai multe concepte iar asta nu duce decât la şi mai multe neînţelegeri.
Să încercăm să lămurim.

Ce este această lume a artificialului?

Este o combinaţie de cultură şi tehnologie. Cultura defineşte ideile care conduc acţiunile umane spre constanta expansiune şi către un control din ce în ce mai draconic al tuturor aspectelor existenţei, în timp ce tehnologia oferă uneltele prin care omul poate realiza toate acestea. Cele două se autoîntreţin reciproc într-o buclă de reacţie pozitivă care va creşte până când se va prăbuşi în sine, mistuită fiind de propria foame nestăvilită de progres pe de o parte şi limitată de resursele finite pe care le consumă cu nesaţ şi fără discernământ de cealaltă.

Care este relaţia dintre societatea modernă şi tehnologie?

Ok. La un anumit punct în trecutul său, omul a acumulat suficienta înţelegere despre mediul înconjurător, pentru a-l putea controla cu ajutorul tehnologiei. În momentul în care a început să adapteze mediul la propriile nevoi propria sa evoluţie a început să stagneze.
Încet încet omul a început să creadă că ele este buricul pământului, celebra zicală "omul sfinţeşte locul" spune tot, a început să înveţe plantele să crească şi peştii să înnoate, a ajuns să creadă că fără el nu se poate, ori asta este nebunie. A devenit sclavul propriei sale halucinaţii, iar în această halucinaţie a ajuns să distrugă tot ce era în jurul său cât şi pe sine.

Aşa cum am spus mai sus, un anumit grad de control al mediul nu este neapărat un lucru rău, dar în momentul în care ajugi să depinzi doar de acel control şi renunţi la propria ta îmbunătăţire poţi să fii sigur că ai apucat-o pe drumul pieirii.

Nu spun nici că ar fi mare pagubă dacă rasa umană ar pieri. Ceea ce mă frământă este că asta s-ar putea să nu fie singura posibilitate.

De pildă ce s-ar întâmpla dacă omul ar controla mediul doar atât cât să-şi asigure subzistenţa şi a ar folosi restul energiilor sale pentru a se desăvârşi ca individ? Este ăsta un act egoist? Aş spune că nu atâta timp cât desăvârşire înseamnă înţelegerea vieţii în ansamblul ei. Este discutabil..

Fără îndoială că cele două căi lăsate suficient de mult timp să evolueze ar duce la rezultate total diferite.
Societatea occidentală, "modernă" este locul către care a dus prima cale până acum. Există şi ceva exemple către care a dus cea de-a doua cale sau cel puţin nişte ramificaţii din a doua cale, dacă ne uităm la călugării budişti sau la societăţile orientale unde încă se mai pune accentul pe desavârşirea individului, deşi nu cunosc suficient de multe despre acest mod de viaţa pentru a spune că asta este ceea ce îmi doresc.

Nu spun nici că tehnologia în sine este ceva rău. Totul depinde de felul în care combini toate lucrurile astea. Ceea ce mi se pare interesant este să-ţi încerci norocul în a nimeri o combinaţie fericită...

Eu unul simt nevoie să-mi găsesc propria cale prin noianul posibilităţilor către viitor. Tot ce ştiu este că probabil calea asta se deschide undeva la îngemănarea celor două lumi însă cu puternice tendinţe de a merge mai aproape de cea de-a doua.
Momentan sunt foarte curios să-mi descopăr limitele şi să văd care-i minimul de efort necesar pentru a-mi asigura subzistenţa. Iar restul înţelegere, înţelegere şi iar înţelegere...









31 august 2011

Şcoala este închisoare



Un clip care atinge multe puncte importante şi care pune lucrurile în perspectivă.
It's a must.



24 august 2011

Un râu prin matca existenţei

Subiectul poate fi dezvoltat mult mai mult, însă momentan n-am să-l folosesc decât să postez un comentariu la articolul lui Răzvan Exarhu de aici.

Iată şi comentariul meu:

Şi oare o fi o soluţie ca sticlele rafinate de Chivas Regal îmbătrânit în butii preţioase la presiune şi temperatură constantă fo' 24 de ani, ferite de intemperii, să aleagă un "leader" cu mustaţă de Hitler care folosindu-se de "gradele" sale să pună arzătorul pe sticloanţele astea îndobitocite de Frutty Fresh şi Burger la doi litri?

Sau poate ar trebui şi ele să ia exemplul unei oale de pământ cu apă rece şi cristalină de izvor, nu de-ăla de lânga Roşia Montană ci de-ăla din creierii munţilor de unde doar sufletele pure se adapă şi către care nu există "şosele" şi să înţeleagă că toţi în fond şi-n frunt'ce suntem o apă şi-un pământ, că "gazele" şi "gradele" sunt doar simptomele unei boli grave ce macină omenirea încet dar sigur?

Cum facem să redevenim toţi o apă de izvor care unduieşte lin prin matca existenţei fără a da pe lături şi fără a seca?

Aceasta este întrebarea.



8 august 2011

LeaderSHIT



Uneori simt nevoia să mă revolt şi să urlu din toţi rărunchii, în hăul internetului, împotriva tâmpelii cronice şi condiţionării oarbe cărora unii din semenii mei le cad pradă.

Catalizatorul acestei dezhibări este fenomenul de "Leadership Training". Am să încerc să demonstrez de ce această sintagmă este profund contradictorie sau cel mult oximoronică.

O mică paranteză:
Este important să înţelegem că fiecare cuvânt este mai mult decât o simplă etichetă, şi asta deoarece fiecare cuvânt are propria lui logică, sau personalitate decă vreţi, ceea ce face unele asocieri de cuvinte ilogice sau lipsite de sens.
Există totuşi expresii compuse din termeni contradictorii, în care fiecare termen îşi pierde sensul său propriu pentru a lăsa loc unui cu totul alt înţeles pe care expresia îl poartă. O astfel de expresie poartă numele de oximoron şi este în genere o figură stilistică care de obicei sugerează opusul sensului real al unuia din termeni sau al unei implicaţii a acestuia.

Un exemplu de oximoron este: "Noapte albă". În mod evident toată lumea ştie că noapte este întuneric, iar întunericul este opusul luminii care este albă. Aşadar dacă încercăm să dăm un sens expersiei păstrând sensul inițial al termenilor implicaţi am spune că expresia n-are sens, sau este contradictorie. Întâmplător pentru această expresie există un sens alternativ, de sine stătător, ceea ce transformă expresia în oximoron. Putem spune "am făcut o noapte albă" iar prin asta înţelegem că nu am dormit în noaptea respectivă.
Dacă acest sens alternativ nu ar fi existat expresia ar fi fost doar contradictorie.
Închei paranteza.

În cazul expresiei "Leadership Training" nu este vorba de un oximoron ci doar de o contradicţie şi una chiar periculoasă.

Pentru a evidenţia acest lucru să începem printr-o traducere corespunzătoare. Aceasta este "Dresajul călăuzelor".
Sună dubios?  Să mă explic.

De ce dresaj?

Este important să facem distincţia între dresaj şi antrenament.
Am să-l parafrazez pe Bruce Lee care a zis "All knowledge is selfknowledge" şi am să zic "All training is selftraining".
Atât antrenamenul cât şi dresajul presupun pregătirea subiectului în vederea dobândirii unor aptitudini fizice şi/sau psihice necesare atingerii unui anumit scop. Diferenţa constă în faptul că în cazul antrenamenului scopul este autoimpus, iar motivaţia este intrinsecă subiectului, pe când în cazul dresajului scopul este impus din exterior iar subiectul este condiţionat să deprindă comportamentul dorit. Diferenţa este enormă.

De ce călăuză?

"Leadership" vine de la verbul "to lead", care de obice este tradus prin "a conduce". Această traducere este corectă dacă înţelegem corect ce înseamnă a conduce. Mulţi înţeleg prin "a coduce", "a da ordine" ceea ce este profund eronat.
Un leader nu dă ordine, ci este cel care îi călăuzeşte pe alţii prin labirintul întunecat al posibilităţilor către un deznodământ aşteptat, folosindu-se de lumina viziunii. Iar ceilalţi îl urmează nu pentru că sunt obligaţi ci pentru că subscriu la scopul urmărit şi au încredere în capacitatea acestuia de a intui drumul corect.

De unde vine deci contradicţia?

Contradicţia vine din faptul că un leader este cel care simte calea şi le-o arată celorlalţi şi nu invers. Calea nu poate fi învăţată ci ea te învaţă, trebuie doar să fii atent şi să observi, să o simţi.

Dresajul nu poate forma niciodată leaderi pentru că ignoră exact componentele cele mai importante şi anume autenticitatea şi voinţa care nu pot veni decât din interior. Tehnica şi priceperea, skill-ul, vin de la sine în momentul în care încerci să exprimi ceva. În fond leader-ul nu este cu nimic deosebit de artist care atunci când încearcă să exprime ceea ce vede în forul său interior ajunge să-şi dezvolte aptitudinile pentru a face asta într-un mod cât mai precis.

Autenticitatea şi voinţa nu sunt suficiente pentru a fi un leader, doar cu acestea două ai fi doar un manipulator meschin.
Dacă am adăuga şi inteligenţa, am avea un manipulator eficient şi eficace, dar diabolic. Ingredientul final, şi probabil cel mai important, pentru a obţine un leader desavârşit este compasiunea pentru semeni, dorinţa de a împinge lucrurile într-o direcţie mutual benefică.

Dresajul, ceea ce se practică fără discernământ în şcoală, pune accentul doar pe informaţie, pe tehnică chioară, dar ignoră, motivaţia, de ce-ul, care-l face pe individ să acţoneze într-o direcţie anume. De fapt după cum ştim, dresajul acţionează chiar spre distrugerea acestor calităţi care definesc un leader, un om liber în ultimă instanţă, deoarece dacă vrei să-ţi impui voinţa asupra cuiva, dacă vrei sa-l faci să facă ce vrei tu, trebuie să-i înfrângi voinţa, să-l umpli de teamă şi neîncredere în forţele proprii şi să te erijezi într-o autoritate supremă. Iată reţeta după care a fost construită societatea zilelor noastre, care produce maşini cu chip uman.

Cei care se laudă că formează leaderi, o altă expresie contradictorie, nu produc decât suflete amputate şi cinice care cred că pentru a deveni leaderi, pentru a atinge excelenţa, trebuie doar să urmezi nişte paşi pe care i-ai învăţăt la un curs.
A fi leader nu este o devenire mecanică ci o atitudine, care se reflectă într-o acţiune continuă de îmbunătăţire şi autocunoaştere.


Dacă ne uităm în istorie putem vedea că oamenii care cu adevărat au avut o contribuţie benefică pentru întreaga umanitate, adevăraţii leaderi, au fost indivizi independenţi, creativi, perseverenţi, curioşi, curajoşi, încrezători în propriile forţe care şi-au dedicat viaţa unei cauze nobile. Ei au fost călăuzele pe făgaşul existenţei pentru întreaga umanitate.

Concluzia acestor rânduri este că un leader nu este cu nimic diferit de un artist care nu este cu nimic diferit de un om liber.
Vestea bună este că fiecare dintre noi este un om liber, un leader şi un artist deopotrivă, un om complet. Tot ce trebuie să facem este să ne exprimăm ca atare.

Ştiu că iluzia faptului că nu e aşa e destul de puternică, şi ştiu că sunt indivizi care, din cauza lipsei unora dintre calităţile mai sus menţionate, au tot interesul ca această iluzie să fie păstrată.

Propunerea mea pentru toţi oamenii, atât pentru cei care consideră că sunt într-o eroare cât şi pentru cei care vor să-şi asume responsabilitatea propriei vieţi, este ca data viitoare când se suprind plângându-se pentru propriile neajunsuri, sau când cineva se va oferi să ia decizii în numele lor, să-şi pună următoarele întrebări:

Cum să te-nveţe cineva ceva ce numai tu ştii? Cum să-ţi arate cineva ceva ce numai tu poţi descoperi? Cum să te-nveţe cineva cine eşti tu? Cum să gândească altcineva în locul tău?







2 iunie 2011

Problema de fond a manipulărilor



Răspunsul meu la postul lui Turambar, Cei patru piloni ai nevoii de religie , prin care încerc să ating problema de fond ce stă la baza manipulării religioase şi politice:


"Într-adevăr, nevoia de a fi ghidat este un semn de infantilism, care după o anumită vârstă cauzează mari daune.

În fond, motivul pentru care religiile agresive (să fi făcut un pleonasm?) au prins atât de bine este pentru că le-au spus oamenilor ce să facă iar ei n-au trebuit să-şi mai bată capul.

După părerea mea, exact această renunţare la "a-ţi mai bate capul" este cauza principală a nenorocirilor cu care ne confruntăm azi.

Autorităţile, care prin însăşi natura lor sunt agresive, violatoare, nu pot exista decât pe acest fond de ignoranţă şi delăsare.

Care este punctul de cotitură?

Este acela în care fiecare începe să gândească, şi să-şi asume responsabilitatea propriilor acţiuni. Iar asta înseamnă a se înţelege pe sine, şi sistemul din care face parte şi de a căuta moduri de a îmbunătăţi întreg ansamblul.

În acest mod de funcţionare întrebarea primordială este "De ce?" ceea ce va duce la înţelegerea motivelor pentru care acţionăm. Odată ajuns aici un individ nu mai poate fi manipulat cu uşurinţă, iar asta va duce în cele din urmă la o societate care se va autoregla deoarece indivizii care o compun vor fi adoptat ei înşisi o atitudine de autooptimizare continuă.

Din teoria sistemelor ştim că modalitatea prin care un sistem se poate autooptimiza, adică tinde să se îmbunătăţească constant în timp ce rămâne stabil este bucla de reacţie.

De aceea nu-mi doresc decât să văd cât mai multe persoane care se transformă din simple relee pasive, care lasă informaţia să treacă neschimbată, în sisteme inteligente, active, care filtrează şi analizează informaţia primită din sistem şi care apoi o proiectează înapoi în direcţia reducerii abuzurilor şi comportamentelor nedorite."

17 mai 2011

Strategia sistemelor inteligente



Pornesc de la premiza că se poate defini o strategie universală de funcţionare care este optimă pentru toate sistemele inteligente. Evident pentru a fi optimă va trebui să se poată îmbunătăţi pe sine.

Încerc aici să găsesc şi să definesc caracteristicile generale ale unei astfel de strategii.

Am să pornesc printr-o definire a termenilor.

Sistem - Ansamblu complex de componente interdependente care acţionează ca un tot. Aceste componente pot fi la rândul lor sisteme.
Un sistem presupune trei lucruri: o complexitate internă, o complexitate externă şi interacţiunea dintre cele două.
Singura excepţie este probabil Universul luat în întregime, care s-ar presupune că nu mai are un exterior cu care interacţionează, deoarece el conţine deja tot. Dar aici nu vreau să fac speculaţii.

Strategie - Totalitatea scopurilor autoimpuse şi mecanismelor de selectare şi implementare a acestora.
În fond, strategia nu este altceva decât o funcţie a inteligenţei care se ocupă cu selectarea şi definirea scopurilor optime pe care un sistem ar trebui să le urmărească în contextul în care funcţionează.

Inteligenţă - Pentru a vorbi de inteligenţă în primul rând trebuie să avem două condiţii îndeplinite:

    1) Autopercepţia - capacitatea unui sistem de a se simţi/conştientiza pe sine.
    2) Autocontrolul - capacitatea unui sistem de a îşi modifica propriul comportament.
   
Aceste două calităţi nu pot exista decât printr-o buclă de reacţie, modalitatea prin care un sistem percepe rezultatele propriilor acţiuni ca efecte care apoi pot fi analizate şi folosite pentru a ajusta structura decizională, cea care generează acţiunile şi stabileşte strategia.

Fenomenul emergent al acestei bucle de reacţie este învăţarea. Există două tipuri de învăţare, învăţarea condiţionată, cea care nu presupune un scop ci este în principiu doar o adaptare la un set de condiţii impuse din exterior(nu este specifică doar sistemelor inteligente) şi învăţarea volitivă, cea care urmăreşte un scop impus din interior(este specifică sistemelor inteligente).

Mecanismul fundamental asupra căruia trebuie să ne oprim dacă suntem serioşi în a defini inteligenţa, este această structură decizioinală cu funcţia ei primordială aceea de generare de scopuri.
Ei bine da, iată că o spun, funcţia cea mai importantă a inteligenţei este generarea şi urmărirea scopurilor, iar în opinia mea, cel mai înalt nivel de inteligenţă se poate atinge doar în condiţiile în care această structură decizională începe să-şi atribuie sieşi scopuri.

Ţinând cont că această structură decizională este la rândul său un sistem, iată că am ajuns la următoarea idee:

Un sistem cu adevărat inteligent este acela care are ca prim scop definirea şi implementarea unei strategii optime de funcţionare a sa. Într-un cuvânt autooptimizarea.

Am să încerc mai departe să definesc aspectele esenţiale ale acestei strategii de funcţionare a unui sistem inteligent.

Ţinând cont că este vorba de un sistem, că este inteligent, şi de cum am definit termenii avem aşa:

1)Optimizarea propriei funcţionări
2)Optimizarea interacţiunilor cu exteriorul
3)Gestionarea necunoscutului
4)Un scop universal

Am să elaborez pe rând.


1)Optimizarea propriei funcţionări

Un prim aspect esenţial al unui sistem inteligent este felul cum gestionează propria funcţionare. În mod evident un sistem nu poate fi inteligent decât dacă este complex, ceea ce implică faptul că este rezultatul interacţiunii dintre mai multe subsisteme, care foarte probabil la rândul lor sunt rezultatul interacţiunii dintre alte subsisteme şi aşa mai departe.
Pentru a putea optimiza orice, respectivul sistem trebuie în primul rând să înţeleagă cât mai mult din propria funcţionare şi să-şi ajusteze structura pentru a fi cât mai eficient în urmărirea strategiei. De asemenea având în vedere că scopul primar este acela de a găsi o strategie optimă de funcţionare, ideal ar fi ca şi subsistemele din care este compus să devină inteligente, prin urmare să urmărească aceeaşi strategie, sau acelaşi scop universal.

2)Optimizarea interacţiunilor cu exteriorul

Cealaltă faţă a monedei o reprezintă gestionarea interacţiunilor cu exteriorul, reprezentat de un alt sistem mai mare. În realitate de fapt interacţiunile se petrec între sistemul nostru referinţă şi alte sisteme aflate la acelaşi nivel de complexitate.

Luând în considerare dinamica interacţiunilor între sistemul referinţă şi exterior am găsit următoarele posibile strategii:



În funcţie de predispoziţia spre autooptimizare şi capacitatea de a influenţa sistemul extern am definit două categorii:

a) sisteme dinamice, aflate în partea de sus a schemei, care conţin o buclă de reacţie internă ce le permite să se autooptimizeze atât pe sine cât şi interacţiunile cu mediul
b) sisteme statice, care nu se bazează pe o buclă internă de reacţie şi care doar lasă să treacă sau doar blochează influenţele venite de la sistemul exterior

Pornind de sus în jos şi de la stânga la dreapta, am să trec în revistă fiecare tip de sistem. Cifrele evidenţiază care sunt fazele ce ghidează/generează interacţiunile.

1) Sistemul reactiv

Este tipul de sistem care analizează influenţele din exterior comparându-le cu propriul model şi le adoptă sau le respinge. În anumite cazuri îşi ajustează propria funcţionare ţinând cont de aceste influenţe. Sistemul este reactiv, deoarece, aşa cum o ilustrează şi cifrele din diagramă, acesta se pune în mişcare ca o reacţie la ceea ce vine din exterior.

2) Sistemul proactiv

Spre deosebire de sitemul reactiv, sistemul proactiv, se bazează pe o altă dinamică a interacţiunilor, în sensul că acesta, bazându-se pe modelul propriu de înţelegere, proiectează în exterior un anumit tip de comportament. În timp ce la sistemul reactiv direcţia de ajustare era preponderent dinspre exterior spre interior, la sistemul proactiv este dinspre interior spre exterior, el este iniţiatorul.
Bucla de reacţie este ceva mai largă în acest caz, ciclul fiind următorul:
Conform modelului intern acesta proiectează către sistemul extern un anumit tip de comportament, apoi aşteapă să vadă reacţia sistemului extern, după care îşi reajustează modelul/strategia şi ciclul se reia. Acest tip te sistem acţionează pentru a îndeplini un scop intern bine definit.

3) Sistemul pasiv

Sistemul pasiv este genul de sistem care proiectează înapoi în sistemul extern influenţele venite tot de acolo, fără a încerca să îmbunătăţeasc nimic, nici pe sine nici sistemul exterior în care este angrenat. Este un gen de încremenire în proiect unde nimic nu este ajustat şi se repetă la infinit aceleaşi tipare. Dacă ar fi să ies puţin din generalizare şi aş încerca o analogie cu un comportament uman, aş spune că acest gen de sistem descrie destul de bine genul de cetăţean care execută ceea ce i se spune pentru a atinge un scop promis, o proiecţie, fără însă a evalua dacă şi rezultatele se potrivesc cu promisiunile, şi a-şi ajusta comportamentul.

4) Sistemul opac

Acesta este celălalt tip de sistem blocant, pe lângă cel pasiv. În acest caz însă, atenţia este direcţionată strict către ceea ce primeşte din exterior fără însă a încerca să ajusteze nici sistemul exterior nici pe sine. Este un soi de sistem frustrat aş zice care se concentrează strict pe discrepanţa dintre ceea ce observă şi ceea ce doreşte dar care nu ia măsuri, nu trece la acţiune pentru a diminua această discrepanţă, fie prin modificare sitemului exterior fie prin modificare propriului model de percepţie.


Aceste patru tipuri de strategii de gestionare a interacţiunilor cu exteriorul sunt extreme şi probabil ele pot coexista în diferite grade, însă este cumva clar că genul de sistem care are ca şi scop optimizarea, atât a propriei funcţionări cât şi a suprasistemului din care face parte, este nevoit să adopte strategiile dinamice. Motivul este unul lesne de înţeles, strategiile statice creează blocaje, fie în propria funcţionare fie la nivelul suprasistemului şi de aceea nu sunt optime. Capacitatea unui sistem de autooptimizare este cu atât mai mare cu cât numărul subsistemelor care adoptă o strategie dinamică de funcţionare este mai mare.

De fapt, dacă examinăm mai atent cele două sisteme dinamice, reactiv şi proactiv, vedem că ele îndeplinesc cumva funcţiile fundamentale ale unui sistem autosustenabil: autoconservare şi evoluţie. Prin urmare un sistem inteligent va trebui să fie atât reactiv cât şi proactiv. Rămâne de descoperit care ar fi ponderea optimă a fiecărei abordări în strategia finală a sistemului.

3)Gestionarea necunoscutului

Este vital ca orice sistem inteligent să-şi cunoască şi recunoască limitele. Acceptarea faptului că există elemente pe care nu le cunoaşte este motorul autooptimizării. Există pe de o parte, aspecte necunoscute legate de propria funcţionare şi de cea a sistemului exterior în care este angrenat, pe care le poate explora, înţelege şi asimila în cele din urmă. Şi ar fi bine să o facă. Însă consider, că un sistem cu adevărat inteligent trebuie să admită că pot exista şi aspecte necunoscute pe care nu le poate afla niciodată, dar pe care poate tinde să le afle. Această incertitudine a propriei cunoaşteri cred că este cheia autosustenabilităţii. Un sistem care presupune că a descoperit tot şi a înţeles tot va sfârşi prin degradare din cauza autosuficienţei şi ignoranţei.

Un sistem inteligent trebuie să înveţe să coexiste cu necunoscutul, să-i ofere spaţiul pentru a se exprima şi să încerce să-l înţelegă şi întotdeauna să-l accepte. De altfel necunoscutul este o sursă nesecată de posibilităţi care se pot dovedi utile şi care trebuiesc lăsate să se manifeste. Creativitatea în fond nu este altceva decât o modalitate necondiţionată de explorare şi manifestare a necunoscutului. Un sistem inteligent va da creativităţii libertatea să facă ce ştie ea mai bine, evident în doze ce vor fi optimizate continuu.

4)Un scop universal

Spuneam că una dintre caracteristicile esenţiale ale unui sistem inteligent este generarea şi urmărirea de scopuri, însă punctul de cotitură în evoluţia unui astfel de sistem este acela când adoptă ca scop primordial definirea şi urmărirea unei strategii de funcţionare care se îmbunătăţeşte pe sine. Iar această strategie trebuie să ţină cont de cele patru puncte prezentate mai sus, dintre care unul este chiar acesta.

O strategie însă trebuie să existe prin prisma unui scop universal din care să decurgă toate scopurile ulterioare.
Se poate observa deci că o strategie inteligentă este una care defineşte scopul universal din care decurge chiar ea.
Este o reacţie de recurenţa infinită.

Revenind însă, mă întrebam care ar fi scopul universal iniţial pe care o strategie a sistemelor inteligente ar trebui să-l urmărească.

Iniţial mă gândisem la optimizarea existenţei însă s-ar putea să fie cam vag.

Uitându-mă din nou la cele patru aspecte pe care le-am găsit esenţiale aş formula scopul universal al unui sistem inteligent în felul următor:

Definirea şi urmărirea unei strategii de funcţionare care va permite ca sistemul şi suprasistemul din care face parte, inclusiv necunoscutul să devină un singur sistem inteligent.


Având în vedere că, în opinia mea, mintea umană are capacitatea să devină un sistem inteligent în sensul pe care l-am descris până acum, aş îndrăzni să cred că dacă fiecare minte ar adopta o astfel de strategie o nouă revoluţie în istoria evoluţiei, ca să zic aşa, se va produce, probabil de aceeaşi anvergură ca apariţia organismelor multicelulare şi a conştiinţei.

Ştiu însă prea bine că singura modalitate de a vedea dacă aşa ceva funcţionează este s-o încerc pe mine însumi...

13 mai 2011

Mai departe



Mai departe nu mai merg,
M-am săturat să tot alerg,
Mai departe e acum,
Vreau să ard ca un chibrit,
Rotocoale mari de fum.

Mai departe am mai fost,
Îmi știu viața pe de rost,
Mai departe stau pe loc
Sunt bolnavul de noroc
Vreau să râd și să mă joc.

Și în loc de cel ce-oi fi
Mai trăiesc incă o zi
Fiindcă nimeni nu va ști când m-oi trezi.

Mai departe e-nnapoi
Cerul e un prunc din flori
Care râde pân' la nori
Si se lacrimă în ploi
Peste proști batrâni ca noi.

Mai departe nu mai merg,
M-am săturat să tot alerg,
Viaţa mea abia a-nceput
Şi-am să ard ca un chibrit,
Ce-o va fi deja-i trecut.

Și în loc de cel ce-oi fi
Mai trăiesc încă o zi
Fiindcă nimeni nu va ști când m-oi trezi.

Mai departe nu mai merg,
M-am săturat să tot alerg,
Viața mea abia a-nceput
Și-am să ard ca un chibrit,
Ce-o va fi deja-i trecut.

9 mai 2011

Metaguvernare reloaded



Cam acum un an, pe vremea asta, încercam eu să pun pe picioare site-ul Metaguvernare, iar după o lună şi ceva de încercări, sau mai bine zis de neîncercări, am renunţat...
L-am lăsat la pritocit iar acum cu forţe proaspete şi ceva îmbunătăţiri purced într-o nouă încercare...

Care era treaba cu site-ul ăsta şi ce dracu e Metaguvernare?

Păi, site-ul este materializare unei idei mai vechi de-a mea care în principiu susţine că oamenii ar trăi mult mai decent şi aş îndrăzni să spun mai fericiţi, dacă ar colabora pentru a rezolva problemele comune.

Cu alte cuvinte în loc să-i lase pe guvernanţii ăştia îmbuibaţi să-şi facă afacerile pe cârca noastră, să nu rezolve nimic altceva decât ecuaţiile care măresc numărul banilor din contul lor şi-l micşorează pe cel din contul nostru,  poate ar fi mai inteligent dacă noi, oamenii obişnuiţi, ne-am organiza singuri să ne rezolvăm problemele...pe principiul că dacă ai o mâncărime tot ce-ţi doreşti în momentele alea e s-o scarpini, adică eşti super motivat. Cam aşa e şi cu problemele. Este cumva absurd să aştepţi să vină altul să-ţi scarpine mâncărimea. La fel e şi cu guvernarea asta reprezentativă. Pe noi ne doare ceva şi aşteptăm să vină Nenea parlamentaru' să-mi aline mie durerea când are şi el durerea lui.. în spate.

Ei bine exact asta înseamnă Metaguvernare, adică actul prin care oamenii colaborează pentru a rezolva problemele comune şi, foarte important, gestionează însuşi mecanismul prin care sunt luate deciziile. Sistemul de guvernare trebuie să fie construit pe o buclă de reacţie negativă, care nu-i va permite să o ia pe arătură.

Ce-nseamnă asta?
În sistemul de guvernare actual, cei care guvernează sunt şi cei care controlează sistemul de guvernământ, adică ce pot ei sau nu să facă. Mai simplu spus: "Ei centrează ei dau cu capu'". Cu alte cuvinte tu, ce-l reprezentat, nu ai niciun control asupra actului de guvernământ, nu-l poţi schimba în niciun fel, în cel mai bun caz poţi schimba ceea ce te lasă guvernanţii să schimbi, de obicei oamenii, dar nu sistemul. Vax! Asta înseamnă abuz de putere. Guvernarea ajunge să dicteze fără a i se putea dicta, devine o entitate separată dar care gestionează toată puterea. Asta este adevărata catastrofă a vremurilor noastre!!

Exact asta încearcă să elimine, Metaguvernarea. Toţi cei implicaţi pot influenţa modul în care se face guvernarea, astfel încât dacă un individ sau un grup mic de "privilegiaţi" vor încerca să deturneze puterea ceilalţi vor avea pârghii pentru a putea interveni.

Asta e ideea. Până acolo mai e. Dar, putem începe prin a ne organiza să rezolvăm probleme mai mici, dar dureroase. Cei care au o problemuţă comună se pot organiza şi colabora pentru a vedea ce-i de făcut.


Când spui colaborare în primul rând spui comunicare. Şi-aşa ajungem la site.

Scopul primar este ca cei care au probleme comune să se găsească cumva, şi să încerce împreună, întâi virtual, apoi de ce nu, fizic să găsească o soluţie şi chiar să o implementeze. Se pot vota problemele şi soluţiile şi se pot chiar asigna priorităţi, pentru cele în care vrei să te implici activ. Se creează astfel coeziune, apropiere, empatie, elemente fundamentale, zic eu, într-o societate sănătoasă.

Acestea fiind zise, că şi aşa m-am întins cam mult... aaa.. să nu uit.. să nu vă aşteptaţi la prea mult.. momentan e doar un început, o prezentare a conceptului.. care în timp, dacă va exista participare şi interes, se va dezvolta... dar până atunci:


 










8 mai 2011

Mesaje trecute şi actuale - Resemnarea le români


Mă uitam la diverse videoclipuri româneşti, şi mi s-a revelat  "capacitatea" românului de a face "mişto" sau de a se plânge de mizeriile care i se întâmplă, fără însă a schiţa orice urmă de acţiune. E drept uneori să faci haz de necaz ajută la moral, însă de la un punct încolo poate dăuna grav sănătăţii dacă nu iei realitatea de coarne şi nu îţi asumi nişte responsabilităţi.


Eram avertizaţi încă de timpuriu că lucrurile nu merg într-o direcţie bună:

Sarmalele reci - Ţara te vrea prost


Încă o încercare:

Sarmalele reci - Prostia la putere


Vali, ne propunea un exerciţiu de înţelegere:

Vali Sterian - Exerciţiu


Totuşi, viaţa nu e făcută să-ţi baţi capul cu probleme, e pentru distracţie...

Sarmalele reci - Şpriţ de vara


Erau şi unii care vedeau nebunia dar, ce puteau face? ( ei erau consideraţi nebunii...)

Omul cu sobolani - Razna


Confuzie totală, nu mai înţelegem ce se-ntâmplă, dar ceva este clar, este o lege universală...

Holograf - Banii vorbesc


S-a schimbat ceva?

Timpuri noi - Victoria


Este evident ce se-ntâmplă, s-a creat o mafie care suge de resurse pe cei mulţi "condamnaţi" la supunere: "Legea-i scrisă de noi, deci dreptatea-i a noastră"..

Celelalte cuvinte - Balanta


Constatăm detaşaţi încotro ne îndreptăm.. dar nu putem adopta decât o atitudine de sictir obscen..

Parazitii - Tot ce e bun tre' să dispară



N-am prea găsit mesaje de încurajare, care să îndemne cumva la responsabilizare, la autoevaluarea propriilor acţiuni..
Oare întrebarea "Încotro ne îndreptăm, şi ce pregătim pentre generaţiile următoare?" ne va trezi din buimăcie şi resemnare?

Vali Sterian - Axioma copiilor

20 aprilie 2011

Agresivitatea lui "Noi"






Pornesc de la perspectiva că toate cuvintele sunt simple etichete, în principiu goale de conținut. Ceea ce contează este semnificația pe care fiecare o atașează unor astfel de entități.

Îndrăznesc să presupun că primele semnificații atașate cuvintelor la începuturile limbajului erau chestiuni concrete, imediate, care transmiteau un mesaj precis, clar, care nu lăsa loc de multe interpretări. De exemplu: "Atenție ursu'" sau "La 50 de pași distanță e un izvor".

Probabil odată cu dezvoltarea capacităților logico-verbale, oamenii au început să atașeze semnificații din ce în ce mai abstracte/generale/vagi cuvintelor, care dădeau mesajului transmis o tentă puternic subiectivă. Cu cât spectrul de posibile semnificații ale unui cuvânt/mesaj devine mai larg cu atât acuratețea mesajului scade drastic. Prin acuratețe înțeleg măsura în care receptorul înțelege exact ceea ce sursa a vrut să transmită.