O fi adevărat?

Poţi demonstra că tot ceea ce experimentezi nu este o iluzie, că toată realitatea percepută nu este o proiecţie, o invenţie, o creaţie a ta? O modalitate de a te experimenta pe tine însuţi?

Ideea Universului Holografic nu este nouă, însă următorul aspect nu este prea adesea adus în discuţie:

Dacă tot ce percep este propria mea proiecţie, asta nu înseamnă că eu sunt singurul care există?

În cazul în care răspunsul este "Ba da!" apar câteva implicaţii interesante:

1) A încerca să schimbi realitatea încercând să-i faci pe "ceilalţi" să se comporte într-un anumite fel, sau să-i faci să realizeze anumite lucruri, este aberantă şi inutilă, din moment ce "ei" sunt reflexia ta. De fapt a încerca să faci orice, pentru a schimba realitatea este inutil.

2) A încerca să înţelegi sau să explici realitatea percepută, prin ea însăşi este o amăgire. Este aşa deoarece a căuta explicaţii în afara ta, în exterior, înseamnă a încerca să explici proiecţia prin ea însăşi. Asta încearcă să facă ştiinţa şi am ajuns la nişte enormităţi. Dacă ar fi să mă uit din punctul meu de vedere, povestea este următoarea:
Sunt un individ dintr-o specie mai răsărită, printre multe alte specii, pe o planetă mică, într-un sistem solar mic, într-o galaxie mică, printre jdemii de alte galaxii într-un Univers imens. Aceste Univers este presărat cu tot felul de ciudăţenii greu spre imposibil de înţeles: nove, super nove, pitice albe, roştii, maro, crem, violet, găuri negre, pulsari, quassari, etc..
Incredibil!!
De asemenea, tot ce exsită este de fapt format din particule minuscule, care dansează unele în jurul altora, pe o muzică nevăzută, sub voinţa unor forţe, de asemenea nevăzute si inexplicabile. Mai nou se pare că dacă te uiţi suficient de atent la particulele astea infime îţi dai seama că de fapt nu e nimic acolo. Uimitor!
E o poveste pe cinste, e-adevărat, în special dacă nu eşti prea cârcotaş şi nu te uiţi la micile chichiţe care nu se prea potrivesc. Totuşi, poţi şti că asta e mai mult decât o poveste? Nu cumva a încerca să afli mai mult despre povestea asta, doar creează alte minipoveşti în aceeaşi poveste? Doar faptul c-au apărut nişte concepte interesante precum "evoluţie" şi "emergenţă" este suficient să demonstreze că nu este de fapt o poveste? Calitatea unei poveşti este că are o coerenţă. Oare această coerenţă nu este suficientă pentru a crea iluzia evoluţiei şi a emergenţei? Dacă fiecare nouă secvenţă creată are legătură cu secvenţa anterioară, nu devine cu adevărat credibil? Ceva de genul, toate posibilităţile sunt în prezent..

Încercând să explici lucrurile uitându-te în exterior, nu face decât să le adâncească şi mai mult fără a explica de fapt nimic.
Cam aşa se ajunge la încercările de a explica Universul folosind mai multe dimensiuni.
Dar dacă încercăm să înţelegem realitatea uitându-ne în interior?
Dacă eu sunt tot ce există, câte dimensiuni sunt? Una nu?
Dacă eu sunt tot ce există s-ar putea totuşi să mă plictisesc, prin urmare mă apuc să mă joc.
Să zicem că folosesc o parte din mine pentru a crea un "non eu", să-i spunem spaţiu sau vid. Asta înseamnă c-am creat o a doua dimensiune. Acuma mă pot simţi pe mine în această nouă dimensiune. Este ceva mai interesant dar parcă tot nu-i prea multă distracţie. Să zicem că mai folosesc o parte din mine pentru a mă observa pe mine însumi proiectându-mă în a doua dimensiune. Asta ar fi o a treia dimensiune. Să zicem că a treia dimensiune uită de prima. Deja jocul devine mai captivant, pentru o vreme cel puţin, dar totuşi mă plictisesc să mă tot uit la poze cu mine, şi mai creez o dimensiune. Asta îmi dă posibilitatea să mă uit la un film cu mine. E din ce în ce mai amuzant, şi mai distractiv, mai ales că am uitat că eu sunt tot ce există. Pot continua să adaug dimensiuni, şi fiecare va face experienţa şi mai complexă şi mai intensă.

De ce n-ar putea deci fi plauzibil ca realitatea să se explice prin mai puţine dimensiuni, nu prin mai multe?
De ce  a te uita în exterior n-ar putea înseamna, expansiune, adăugare de dimensiuni, aprofundarea iluziei, şi a te uita în interior, n-ar înseamna a reduce dimensiunile şi a te apropia de adevăr, deşi poate plictisitor?

Quite a dilemma!

3) Pot apărea o droaie de întrebări:

Dacă tot ce văd e propria mea creaţie de ce n-o pot schimba după bunul meu plac?
Poate poţi dar te-ai convins că nu poţi. Poate nu e nevoie decât de un gând, însă de asemenea e nevoie să crezi.

Poate se aplică scena lingurii din Matrix:

Spoon boy: Do not try and bend the spoon. That's impossible. Instead... only try to realize the truth.
Neo: What truth?
Spoon boy: There is no spoon.
Neo: There is no spoon?
Spoon boy: Then you'll see, that it is not the spoon that bends, it is only yourself.

Cum te simţi când realizezi că eşti total singur?

Cum te simţi când realizezi că tot conflictul pe care îl experimentezi este cu tine însuţi?

Cum este să realizezi că toate dorinţele, prejudecăţile, fricile, nevoile sunt doar modalităţi de a te ascunde de tine însuţi?

Cum te simţi când realizezi că încercările de a asculta de diverse autorităţi pentru a ajunge undeva, te opresc de la a te uita în tine şi de la a înţelege ce eşti cu adevărat?

Cum este să realizezi că totul este doar o amăgire?

4) Toată această perspectivă mă transformă într-un credincios?

Poate, dar nu în sensul clasic, religios, ci într-un credincios care nu are nevoie să convingă pe nimeni de nimic. Pe fondul celor spuse mai sus, ar însemna să mă autoconving, pe mine că exist, ceea ce e total absurd.
Poate totuşi mai nimerit ar fi să spun că mă transformă cu siguranţă dintr-un ateu în agnostic, admiţând că dacă toată experienţa asta e o poveste, ea nu se poate explica prin ea însăşi. Prin urmare adevărul nu poate fi probat, înţeles, explicat, ci simţit, iar acest lucru nu se poate întâmpla decât uitându-te în tine.

În final, m-aş putea întreba de ce mai scriu acest articol. Pentru cine mai scriu?
Evident, pentru mine. Şi aştept comentarii tot de la mine sub o altă formă. Probabil..