Strategia sistemelor inteligente

Pornesc de la premiza că se poate defini o strategie universală de funcţionare care este optimă pentru toate sistemele inteligente. Evident pentru a fi optimă va trebui să se poată îmbunătăţi pe sine.

Încerc aici să găsesc şi să definesc caracteristicile generale ale unei astfel de strategii.

Am să pornesc printr-o definire a termenilor.

Sistem - Ansamblu complex de componente interdependente care acţionează ca un tot. Aceste componente pot fi la rândul lor sisteme.
Un sistem presupune trei lucruri: o complexitate internă, o complexitate externă şi interacţiunea dintre cele două.
Singura excepţie este probabil Universul luat în întregime, care s-ar presupune că nu mai are un exterior cu care interacţionează, deoarece el conţine deja tot. Dar aici nu vreau să fac speculaţii.

Strategie - Totalitatea scopurilor autoimpuse şi mecanismelor de selectare şi implementare a acestora.
În fond, strategia nu este altceva decât o funcţie a inteligenţei care se ocupă cu selectarea şi definirea scopurilor optime pe care un sistem ar trebui să le urmărească în contextul în care funcţionează.

Inteligenţă - Pentru a vorbi de inteligenţă în primul rând trebuie să avem două condiţii îndeplinite:

    1) Autopercepţia - capacitatea unui sistem de a se simţi/conştientiza pe sine.
    2) Autocontrolul - capacitatea unui sistem de a îşi modifica propriul comportament.
   
Aceste două calităţi nu pot exista decât printr-o buclă de reacţie, modalitatea prin care un sistem percepe rezultatele propriilor acţiuni ca efecte care apoi pot fi analizate şi folosite pentru a ajusta structura decizională, cea care generează acţiunile şi stabileşte strategia.

Fenomenul emergent al acestei bucle de reacţie este învăţarea. Există două tipuri de învăţare, învăţarea condiţionată, cea care nu presupune un scop ci este în principiu doar o adaptare la un set de condiţii impuse din exterior(nu este specifică doar sistemelor inteligente) şi învăţarea volitivă, cea care urmăreşte un scop impus din interior(este specifică sistemelor inteligente).

Mecanismul fundamental asupra căruia trebuie să ne oprim dacă suntem serioşi în a defini inteligenţa, este această structură decizioinală cu funcţia ei primordială aceea de generare de scopuri.
Ei bine da, iată că o spun, funcţia cea mai importantă a inteligenţei este generarea şi urmărirea scopurilor, iar în opinia mea, cel mai înalt nivel de inteligenţă se poate atinge doar în condiţiile în care această structură decizională începe să-şi atribuie sieşi scopuri.

Ţinând cont că această structură decizională este la rândul său un sistem, iată că am ajuns la următoarea idee:

Un sistem cu adevărat inteligent este acela care are ca prim scop definirea şi implementarea unei strategii optime de funcţionare a sa. Într-un cuvânt autooptimizarea.

Am să încerc mai departe să definesc aspectele esenţiale ale acestei strategii de funcţionare a unui sistem inteligent.

Ţinând cont că este vorba de un sistem, că este inteligent, şi de cum am definit termenii avem aşa:

1)Optimizarea propriei funcţionări
2)Optimizarea interacţiunilor cu exteriorul
3)Gestionarea necunoscutului
4)Un scop universal

Am să elaborez pe rând.


1)Optimizarea propriei funcţionări

Un prim aspect esenţial al unui sistem inteligent este felul cum gestionează propria funcţionare. În mod evident un sistem nu poate fi inteligent decât dacă este complex, ceea ce implică faptul că este rezultatul interacţiunii dintre mai multe subsisteme, care foarte probabil la rândul lor sunt rezultatul interacţiunii dintre alte subsisteme şi aşa mai departe.
Pentru a putea optimiza orice, respectivul sistem trebuie în primul rând să înţeleagă cât mai mult din propria funcţionare şi să-şi ajusteze structura pentru a fi cât mai eficient în urmărirea strategiei. De asemenea având în vedere că scopul primar este acela de a găsi o strategie optimă de funcţionare, ideal ar fi ca şi subsistemele din care este compus să devină inteligente, prin urmare să urmărească aceeaşi strategie, sau acelaşi scop universal.

2)Optimizarea interacţiunilor cu exteriorul

Cealaltă faţă a monedei o reprezintă gestionarea interacţiunilor cu exteriorul, reprezentat de un alt sistem mai mare. În realitate de fapt interacţiunile se petrec între sistemul nostru referinţă şi alte sisteme aflate la acelaşi nivel de complexitate.

Luând în considerare dinamica interacţiunilor între sistemul referinţă şi exterior am găsit următoarele posibile strategii:

În funcţie de predispoziţia spre autooptimizare şi capacitatea de a influenţa sistemul extern am definit două categorii:

a) sisteme dinamice, aflate în partea de sus a schemei, care conţin o buclă de reacţie internă ce le permite să se autooptimizeze atât pe sine cât şi interacţiunile cu mediul
b) sisteme statice, care nu se bazează pe o buclă internă de reacţie şi care doar lasă să treacă sau doar blochează influenţele venite de la sistemul exterior

Pornind de sus în jos şi de la stânga la dreapta, am să trec în revistă fiecare tip de sistem. Cifrele evidenţiază care sunt fazele ce ghidează/generează interacţiunile.

1) Sistemul reactiv

Este tipul de sistem care analizează influenţele din exterior comparându-le cu propriul model şi le adoptă sau le respinge. În anumite cazuri îşi ajustează propria funcţionare ţinând cont de aceste influenţe. Sistemul este reactiv, deoarece, aşa cum o ilustrează şi cifrele din diagramă, acesta se pune în mişcare ca o reacţie la ceea ce vine din exterior.

2) Sistemul proactiv

Spre deosebire de sitemul reactiv, sistemul proactiv, se bazează pe o altă dinamică a interacţiunilor, în sensul că acesta, bazându-se pe modelul propriu de înţelegere, proiectează în exterior un anumit tip de comportament. În timp ce la sistemul reactiv direcţia de ajustare era preponderent dinspre exterior spre interior, la sistemul proactiv este dinspre interior spre exterior, el este iniţiatorul.
Bucla de reacţie este ceva mai largă în acest caz, ciclul fiind următorul:
Conform modelului intern acesta proiectează către sistemul extern un anumit tip de comportament, apoi aşteapă să vadă reacţia sistemului extern, după care îşi reajustează modelul/strategia şi ciclul se reia. Acest tip te sistem acţionează pentru a îndeplini un scop intern bine definit.

3) Sistemul pasiv

Sistemul pasiv este genul de sistem care proiectează înapoi în sistemul extern influenţele venite tot de acolo, fără a încerca să îmbunătăţeasc nimic, nici pe sine nici sistemul exterior în care este angrenat. Este un gen de încremenire în proiect unde nimic nu este ajustat şi se repetă la infinit aceleaşi tipare. Dacă ar fi să ies puţin din generalizare şi aş încerca o analogie cu un comportament uman, aş spune că acest gen de sistem descrie destul de bine genul de cetăţean care execută ceea ce i se spune pentru a atinge un scop promis, o proiecţie, fără însă a evalua dacă şi rezultatele se potrivesc cu promisiunile, şi a-şi ajusta comportamentul.

4) Sistemul opac

Acesta este celălalt tip de sistem blocant, pe lângă cel pasiv. În acest caz însă, atenţia este direcţionată strict către ceea ce primeşte din exterior fără însă a încerca să ajusteze nici sistemul exterior nici pe sine. Este un soi de sistem frustrat aş zice care se concentrează strict pe discrepanţa dintre ceea ce observă şi ceea ce doreşte dar care nu ia măsuri, nu trece la acţiune pentru a diminua această discrepanţă, fie prin modificare sitemului exterior fie prin modificare propriului model de percepţie.


Aceste patru tipuri de strategii de gestionare a interacţiunilor cu exteriorul sunt extreme şi probabil ele pot coexista în diferite grade, însă este cumva clar că genul de sistem care are ca şi scop optimizarea, atât a propriei funcţionări cât şi a suprasistemului din care face parte, este nevoit să adopte strategiile dinamice. Motivul este unul lesne de înţeles, strategiile statice creează blocaje, fie în propria funcţionare fie la nivelul suprasistemului şi de aceea nu sunt optime. Capacitatea unui sistem de autooptimizare este cu atât mai mare cu cât numărul subsistemelor care adoptă o strategie dinamică de funcţionare este mai mare.

De fapt, dacă examinăm mai atent cele două sisteme dinamice, reactiv şi proactiv, vedem că ele îndeplinesc cumva funcţiile fundamentale ale unui sistem autosustenabil: autoconservare şi evoluţie. Prin urmare un sistem inteligent va trebui să fie atât reactiv cât şi proactiv. Rămâne de descoperit care ar fi ponderea optimă a fiecărei abordări în strategia finală a sistemului.

3)Gestionarea necunoscutului

Este vital ca orice sistem inteligent să-şi cunoască şi recunoască limitele. Acceptarea faptului că există elemente pe care nu le cunoaşte este motorul autooptimizării. Există pe de o parte, aspecte necunoscute legate de propria funcţionare şi de cea a sistemului exterior în care este angrenat, pe care le poate explora, înţelege şi asimila în cele din urmă. Şi ar fi bine să o facă. Însă consider, că un sistem cu adevărat inteligent trebuie să admită că pot exista şi aspecte necunoscute pe care nu le poate afla niciodată, dar pe care poate tinde să le afle. Această incertitudine a propriei cunoaşteri cred că este cheia autosustenabilităţii. Un sistem care presupune că a descoperit tot şi a înţeles tot va sfârşi prin degradare din cauza autosuficienţei şi ignoranţei.

Un sistem inteligent trebuie să înveţe să coexiste cu necunoscutul, să-i ofere spaţiul pentru a se exprima şi să încerce să-l înţelegă şi întotdeauna să-l accepte. De altfel necunoscutul este o sursă nesecată de posibilităţi care se pot dovedi utile şi care trebuiesc lăsate să se manifeste. Creativitatea în fond nu este altceva decât o modalitate necondiţionată de explorare şi manifestare a necunoscutului. Un sistem inteligent va da creativităţii libertatea să facă ce ştie ea mai bine, evident în doze ce vor fi optimizate continuu.

4)Un scop universal

Spuneam că una dintre caracteristicile esenţiale ale unui sistem inteligent este generarea şi urmărirea de scopuri, însă punctul de cotitură în evoluţia unui astfel de sistem este acela când adoptă ca scop primordial definirea şi urmărirea unei strategii de funcţionare care se îmbunătăţeşte pe sine. Iar această strategie trebuie să ţină cont de cele patru puncte prezentate mai sus, dintre care unul este chiar acesta.

O strategie însă trebuie să existe prin prisma unui scop universal din care să decurgă toate scopurile ulterioare.
Se poate observa deci că o strategie inteligentă este una care defineşte scopul universal din care decurge chiar ea.
Este o reacţie de recurenţa infinită.

Revenind însă, mă întrebam care ar fi scopul universal iniţial pe care o strategie a sistemelor inteligente ar trebui să-l urmărească.

Iniţial mă gândisem la optimizarea existenţei însă s-ar putea să fie cam vag.

Uitându-mă din nou la cele patru aspecte pe care le-am găsit esenţiale aş formula scopul universal al unui sistem inteligent în felul următor:

Definirea şi urmărirea unei strategii de funcţionare care va permite ca sistemul şi suprasistemul din care face parte, inclusiv necunoscutul să devină un singur sistem inteligent.


Având în vedere că, în opinia mea, mintea umană are capacitatea să devină un sistem inteligent în sensul pe care l-am descris până acum, aş îndrăzni să cred că dacă fiecare minte ar adopta o astfel de strategie o nouă revoluţie în istoria evoluţiei, ca să zic aşa, se va produce, probabil de aceeaşi anvergură ca apariţia organismelor multicelulare şi a conştiinţei.

Ştiu însă prea bine că singura modalitate de a vedea dacă aşa ceva funcţionează este s-o încerc pe mine însumi...