O lume fara conflict?

De ce o lume fără conflict?

Conflictul este generatorul de probleme false.
Conflictul disipă energii inutil.
Conflictul îşi are rădăcinile în separarea dintre noi şi ceilalţi, între mine şi tine, în incapacitatea de a vedea existenţa noastră în ansamblul ei.
Conflictul, atât interior cât şi exteriorizat generează toate suferinţele noastre. Da, toate!

Cum apare conflictul?

Exista mai multe planuri in existenta unui conflict:
1)Realizarea discrepanţei dintre un ideal si ceea ce percepem a fi de fapt.
Idealul reprezentând suma dorinţelor noastre. Modelul mental al lumii, aşa cum trebuie să fie.
2)Dezacordul cu "ceea ce este", precum si reacţia de a corecta această abatere. Cu alte cuvinte exprimarea conflictului.

Existenţa în plan fizic a conflictului este generată de existenţa sa în plan mental.
Altfel spus conflictul între oameni este de fapt un conflict între idei.

În natură nu există aşa ceva. Nu putem spune că apa este în conflict cu malurile erodându-le, sau că leul este în conflict cu căprioara şi de-aia o manâncă. Este pur şi simplu "întâmplarea vieţii", ceea ce este. Putem găsi explicaţii, de ce se întâmplă asta, putem încerca să asociem un scop, dar toate astea sunt lipsite de sens. Realitatea este că natura este acţiune pură.
Doar este, fără sens, fără scop..
Meduza nu s-a întrebat ce pot sa fac sa devin mai buna?, sa devin om? ..doar a fost.

Suportul pe care acest conflict apare este suportul ce crează toate ideile, mintea umană.
Compararea între "ceea ce este" şi "ceea ce ar trebui sa fie" sau "ceea ce ar putea sa fie" sau "ceea ce a fost" este generatoare de conflict. Însăşi diviziunea între "ceea ce este" si cel care face compararea este cea care aduce conflictul în existenta...

Semnificaţiile pe care le asociem cu "ceea ce este" şi toate judecăţile pe care le facem sunt creaţiile proprie minţi. Ăsta este un fapt.
Pe baza cunoştinţelor pe care le-am acumulat de-a lungul existentei noastre construim un ideal, pe care îl proiectăm în viitor.
Dorinţe, frici, ce imi face placere, ce nu imi face placere, ce e bine, ce e rău, toate iau parte în crearea acestui ideal, totul pus in practica de identitatea noastra, de ego-ul nostru, de raspunsul la intrebarea: Cine sunt eu? Cel ce a facut, cel ce stie, cel ce nu vrea, cel ce va fi.. suma tuturor gandurilor, a tuturor mai puţin a unuia: cel ce este.
Pentru ca, nu-i asa? asta este singurul adevar: ca suntem. Restul, toate credinţele, ideile, prejudecatile, opiniile, memoriile, sunt doar o acumulare de experiente pe parcursul vieţii noastre. Întâmplări, fapte de viaţă, nimic mai mult.
Acceptarea acestui fapt este însă înfricoşătoare. Adică "Eu" dacă nu sunt 'Eu' atunci cine sunt?
Însă exact această separare, această scindare între "Eu" şi restul este generatoare de conflict..

Din moment ce toate semnificaţiile asociate cu ceea ce percepem sunt creaţiile propriei minţi, se poate pune întrebarea,
în momentul în care suntem în conflict cu ceea ce percepem, nu cumva suntem de fapt în conflict cu noi înşine?
Aceasta întrebare poate părea aberantă la o primă vedere, şi la o a doua vedere, însă asta doar dacă o privim din perspectiva, individului separat de toate fiinţele vii, din perspectiva acelui "Eu", din perspectiva celui ce vrea să controleze totul.

Ar mai fi ceva de realizat. Cum "Eu" nu sunt decât o acumulare de experienţe, asta presupune existenţa timpului. Dacă nu ar exista timp, nu ar exista nici "Eu". Timp = Memorie = "Eu". Dar un alt fapt de necontestat este acela că viaţa se întâmplă în prezent. Întotdeauna în prezent. A ne identifica cu "Eu", adica cu trecutul, înseamnă a refuza prezentul, înseamnă a-l face sclavul trecutului.

Asta nu înseamnă că memoria este ceva rău. Dimpotrivă. Cu ajutorul ei putem învaţa lucruri practice, putem crea, putem supravieţui mai eficient. Problema apare în momentul în care ne identificăm cu suma experienţelor pe care le avem. Identitatea nostră nu poate veni din trecut, ci numai din momentul prezent. Este suficient să fim.

Mintea este o unealta extraordinara. Ne dă posibilitatea să fim observatori şi creatori desavârşiţi, însă nu dumnezei.
În momentul în care încercăm să o folosim să controlăm lumea, deja îi dăm o sarcină mai mare decât poate duce. Asta se poate observa foarte bine dacă ne uităm la lumea pe care am creat-o. Şi fiecare dintre noi în momentul în care generează un conflict, interior sau nu, participă la perpetuarea acestui mod de a trăi.

Dar ce e de făcut? în mod sigur nu putem încerca să îndreptăm ce este deja, pentru că asta ar însemna să creem un conflict nu?
Atunci? Doar să fim, fără conflict, şi problemele se vor rezolva de la sine...