Jocul

Acum ceva timp scriam în articolul "Eliberarea minții" despre faptul că în esență nu trebuie nimic. Acum încă mai cred asta dar mi-am dat seama că e doar o jumătate de adevăr. Eliberarea de condiționările sistemului este primul pas, unul dificil, însă e doar începutul unei lungi călătorii, iar următorii pași nu-s deloc mai ușori. (Recitind articolul am descoperit că "știam" de când l-am scris că este "primul pas" deși nu-mi era foarte clar care erau următorii). Acum cred că știu: După ce-l renegi pe "trebuie" TREBUIE să-l accepți pe "trebuie".

Este important să accepți schimbarea, să nu lași ca idei de genul "nu trebuie nimic" sau "trebuie aia" să devină credințe. Credințele sunt ca niște pietre de moară. E adevărat, îți oferă o stabilitate, o identitate, lucru deloc neglijabil, dar în același timp te și blochează în încercarea ta de a descoperi cine ești, pentru că, nu-i așa?, în fond despre asta e vorba. Cea mai profundă întrebarea, cea care levitează în capatele tuturor asta e. Era să spun că și în inimi dar ar fi fost probabil greșit. Inima nu se întreabă. Ea doar își urmează cursul. Și probabil că realizarea asta este capătul dar și începtul călătoriei. După ce mintea se luptă cu toate condiționările și problemele pe care ea însăși le creează, în special cu faptul că omul este în fond un animal guvernat de instincte, simțuri, plăceri și frici, în cele din urmă acceptă toate astea și se supune, se predă și spune "E ok. Toate astea sunt ok. Ăsta este cadrul, arena, iar eu sunt jucătorul și spectatorul. Tot ce rămâne este să joc jocul fără atașament și să urmăresc filmul.".

Va fi ăsta sfârșitul anxietăților și suferințelor? Deloc. Sunt momente în care futilitatea întregului experiment te aduce aproape de Cioran. Singura scăpare este să privești zădărnicia proiectului ca pe o mare oportunitate. Singura utilitate a unui scop este că mijlocește experiențe. Experiența este singura care te mai poate face să continui fraza în loc să pui punctul final. Fie că alegi să fii copilul cu creta în mână și cu un petec de asfalt în față sau un călău cu barda care de-abia așteaptă să distrugă ce-i stă în cale, totul este permis. Sclav sau tiran, șoarece de bibliotecă sau dependent de adrenalină și toate celelalte categorii aparent antagonice, toate pot și ar merita să fie încercate. Sigur, acceptarea faptului că experiența, orice haină ar îmbrăca ea, este singura justificare a acestei existențe și că "binele" și "răul" sunt deopotrivă acceptabile este greu de atins. Dar cu această acceptare vine și marea eliberare și oportunitate. Abia acum poți alege cu adevărat. De ce asta? Pentru că atunci când ești condiționat să funcționezi într-un anumit cadru mental în realitate nu poți alege. După ce scapi de toate condiționările și vezi că de fapt orice-ai alege este ok, ești cu adevărat în măsură să alegi ceva.

Să fii total conștient de mecanismele jocului face cu adevărat jocul interesant. Să-i faci pe cât mai mulți conștienți de asta cred că ar face jocul și mai interesant. Momentan mi se pare că jocul a ajuns într-un punct limitat și predictibil. Trebuie făcut ceva. Niște jucători au căpătat un avantaj mult prea mare și au creat un joc în joc pe care toți noii jucători sunt obligați să-l joace, fără ca măcar să-și dea seama ce se întâmplă de fapt. Cred că este necesar un reset. Hai să mai încercăm și altceva. Jocul economico-politico-social actual ne-a cam arătat ce poate. A fost distractiv pentru o perioadă, și ne-a adus ceva drăguț, tehnologie, dar acum e momentul să schimbăm puțin paradigma ca să putem folosi tehnologia în moduri mai haioase.

Direcția ce mă atrage, care deja a luat amploare în anumite zone este crowdsourcing-ul. Hai să începem să luăm deciziile ad-hoc și energia creativă sau distructivă a fiecăruia să fie moneda de schimb. Hai în loc sa votăm politicieni să votăm idei si proiecte care aduc cu adevărat o schimbare în viețile noastre. Hai în loc să ne ducem la muncă și să ne consumăm energiile pentru a produce în mare parte gunoi sau inutilitate, să le folosim pentru a implementa proiectele cu care noi rezonăm, și care ne schimbă viața într-un mod palpabil pe termne scurt dar cu viziune pe termen lung. La dracu, chiar nu suntem în stare de altceva? Dacă viața înseamnă experiență atunci este stupid să faci zi de zi același lucru care te transformă într-un zombie. Nu contează rezultatul. Nu contează! Contează cum te simți. Nu contează nici dacă mori, ceea ce conteaza este seninătatea cu care o faci. Despre asta e vorba. Despre asta a fost vorba tot timpul. Să-ți manifești voința neîngrădit și să te bucuri de fiecare clipă. Conteaza suma clipelor care te-au făcut să simți că trăiești într-un fel sau altul. Durere, plăcere, extaz, suferință, grație, compasiune, toate astea înseamna mult mai mult decât să îți trăiești viața ca un mort ambulant. În fond în fiecare clipă alegi între două lucruri, viața adică să faci exact ce simți în momentul ăla sau moartea, să ratezi să dai curs impulsului. În timp ce te lupți cu condiționarea durerile și suferințele vor predomina, dar sunt necesare, sunt parte din proces. Ulterior îți dai seama ca suferința nu este altceva decât o expresie a rezistenței vechii condiționări.
Fiecare depresie îți dă o informație despre o chingă cu care mintea este legată. După ce o înțelegi suferința dispare. Când nu mai sunt chingi nu mai sunt nici suferințe. Ești în sfârșit liber. Cele mai grozave chingi te țin captiv în timp, în viitor și trecut, în sisteme de valori, bine și rău, într-o neputință învățată. Cu fiecare cataramă desfăcută realizezi unde ești, unde ai fost tot timpul, unde se petrece totul, în prezent și că totul este permis, cu un cost. Iar costul se măsoară în posibilități. Cu cât vei alege să limitezi posibilitățile altora cu atât ți le vei limita și pe ale tale. Cu cât le vei permite altora mai multe posibilități cu atât îți vei permite și ție.

E simplu atunci când înțelegi că nu contează unde ajungi ci unde te afli și ce simți în clipa prezentă. Asta e tot. Asta e marea alegere, singura alegere: Să experimentezi ceea ce clipa îți oferă, sau să refuzi.

Toate aceste clipe sunt de fapt cadre din filmul vieții fiecăruia. Atunci când alegi să trăiești clipa exact așa cum e și exprimi exact ceea ce simți în momentul ăla ai creat un cadru, iar când reacționezi conform codiționării sau fricii, creezi un cadru negru, o amintire a unei ratări. Se spune că omul când moare își poate vedea filmul întregii vieți. Cel care alege să-și creeze fiecare cadru din film câștigă constant, o dată cu fiecare experiență iar apoi la final când își vede filmul, în timp ce cel care ratează fiecare frame, ratează constant, iar la final se uită la o peliculă neagră, un nimic lung.

Răspunsul la întrebarea "Cine sunt" ni se dezvăluie câte puțin de fiecare dată când suntem autentici. Dacă adunăm suficiente clipe de acest fel, ne vom da seama cine suntem relativ repede, s-ar putea chiar să și intuim și cum va arăta restul filmului dar banuiesc că asta va face fiecare cadru și mai interesant și mai viu. Asta este împăcarea totală. Prezența în fiecare clipă se va dilata într-o nouă dimensiune, ca și cum ai ieși în afara timpului fiind și spectator și actor. Trebuie să fie un sentiment sublim. Dacă devii conștient și de ceilalți actori și cum cadrele filmului fiecăruia le influențează pe ale celorlalți, și cum de fapt toate se contopesc într-un film al tuturor și că totul este o explorare a experiențelor posibile cred că deja ai înțeles cine ești.