Mea culpa

Am ajuns pe-aici după ce cineva a comentat la un articol mai vechi. Mi-am dat seama că în dreptul anului 2014 nu figura nicio postare. Nu e bai. Nu m-a mișcat în niciun fel. 2014 a fost și încă este un an greu. Mă simt gârbovit, obosit și depășit. Și de situație și de vremuri. Dacă am învățat ceva în toată această perioadă este că idealismul este apanajul oamenilor fără probleme reale. Oamenii care trebuie să muncească zi de zi nu își permit luxul idealismului. Să dai din mâini zi de zi, de dimineața până seara te abrutizează sau în orice caz, nu te lasă să te dezvolți mental sau spiritual dincolo de statutul de muncitor care își face bine treaba. Nu este cazul meu, nu cred că aș putea rezista prea mult în astfel de condiții, sau poate aș putea dar ar fi un chin. Odată ce ai ajuns să cunoști o viață cât de cât lipsită de griji este distrugător să fii privat de vechile luxuri, gen să reflectezi la diverse în tihnă ,la căldurică și cu frigiderul plin. De la adăpostul căminului poți fi cu ușurință judecător și călău, arhitect și salvator. Și dimpăcate poți uita ușor că luxul tău reprezintă jertfa altcuiva, poate chiar acel cineva pe care tu îl judeci.

Oamenii sunt diferiți, extrem de diferiți, până la punctul de a se segrega în specii psiho-emoționale diferite. Iar factorul decisiv este reprezentat de diversitatea experiențelor prin care trec. Este extrem de greu dacă nu imposibil să empatizezi cu un om cu care nu ai experiențe în comun.

Această inegalitate este inevitabilă, este în fond o proprietate a vieții unde diverse categorii de creaturi se hrănesc direct sau indirect din energia altor categorii de creaturi.

Și-atunci fericirea reprezintă, așa cu remarca Huxley în "Minunata lume nouă" să accepți și să te identifici cu categoria din care faci parte. Experiențele nu au completă putere asupra noastră, există și factorul genetic care setează uneori niște limite ce nu pot fi depășite și trebuie să acceptăm asta.


Ce poate face un om în fond este să încerce să se înțeleagă cât mai bine și apoi să se accepte așa cum e.

Iată că și această scriere,  ca majoritatea celor găsite aici încearcă să găsească o soluție la frustrarea pe care continui să o experimentez. Eu nu îmi găsesc încă locul, sau poate nu vreau să-l accept. Acceptarea înseamnă în fond renunțarea la accesarea libertății totale și acceptarea propriilor limite ca niște lanțuri de aur ce ți-au fost hărăzite. Trebuie să înveți să îți placă ceea ce ești și să te detașezi de ceea ce ai fi vrut tu să fii.

Dar asta uneori poate fi extrem de greu. Poate însemna să renunți la tot ceea ce ai construit până în prezent și să te lași pe mâinile ființei lăuntrice care vrea să trăiască așa cum vrea ea, uneori poate total iresponsabil sau stupid conform vechilor standarde.

Poate că ce vrea aceasta ființă lăuntrica nu este nimic extraordinar ci dimpotrivă, pot fi lucruri simple, comune, întâlnite la majoritatea oamenilor și care sunt total contra idealurilor mărețe cu care se identifica ființa închipuită. Simplitatea este de multe ori asociată cu fericirea și poate nu întâmplător.

Când te întrebi "Cine sunt eu?" trebuie avută mare grijă deoarece e foarte posibil ca ființa închipuită să răspundă cu "ce ar vrea ea să fie", ori nu e deloc acelasi lucru. E nevoie de o sinceritate radicală să poți recepta răspunsul corect, "cine SUNT eu de fapt":

sunt o ființă tristă
nemulțumită
slabă fizic și energetic
neatentă la lumea din jur

( subtil mă detașez de ceea ce scriu schimbând persoana la a 3-a singular, evident fără să îmi dau seama )

concentrată pe câteva idei utopice pe care nu le poate pune în practică și cu care nici nu mai știe dacă se identifică

închisă la ideile și nevoile celor din jur

puternic obsedată de a face singură ceea ce își propune fără a cere ajutorul altcuiva și fără a se informa în prealabil cum au făcut alții treaba respectivă

se amăgește în schimb cu scuza că dacă ar face cum au făcut alții ar fi plictisitor și că abilitatea de a redescoperi adevărul sau ceea ce funcționează este apanajul geniului

alteori se imagineaza artist deși nu a creat niciodată ceva apreciat de ceilalți
nici consecvența si efortul de a duce lucrurile până la capăt nu-i sunt simpatice consolându-se cu ideea că odată ce-ai dus lucrurile până la 80% sunt ca și făcute și de cele mai multe ori efortul de a le duce până la capăt ar duce la ineficiență

(îmi dau seama c-am schimbat persoana și îmi asum cele scrise trecând la persoana întâi )

sunt desigur un mare fan al principilui lui Pareto (80/20) pe care îl folosesc ca argument de fiecare dată când fac o treaba suficient dar nu excelent

iubesc confortul, liniștea și să am cantități mari de timp la dispoziția mea. Justific asta spunând că mie îmi place să reflectez la adevăruri fundamentale ale existenței și am nevoie de o izolare temporal-spațială pentru a putea intra în starea necesară

Reprezintă întotdeauna o luptă să fac lucruri practice din lumea reală, atâta timp cât nu implică o "meștereală" unde egoul meu de inginer-inventator-artist poate fi excitat și exersat indiferent de utilitatea rezultatului.

Îmi lipsește aproape cu desăvârșire abilitatea de a comunica și de a procesa în timp real ce îmi spun ceilalti oameni. Întotdeauna am nevoie de timp și de un nivel de concentrare mărit pentru a mă gândi la ce a spus/scris altcineva.

Și abilitatea de a memora și de a corela informații curente cu amintiri îmi este din ce în ce mai străină.
Să nu mai menționez de a îmi aminti drumul pe care trebuie să o iau pentru a ajunge într-un loc fie că am mai fost de câteva ori acolo fie că trebuie să mă orientez conform unei hărți mentale pe care am construit-o în timp ( aceasta este extrem de sumară și se deteriorează cu o viteză uimitoare )

Urăsc să mi se spună ce să fac și devin agresiv în momentul în care cineva are cutezanța să mă sfătuiască cum sa fac un lucru
Eu știu în sinea mea că dacă îmi pun în minte să fac ceva îl pot face fără niciun ajutor
Simt așa o forță care zace în mine deși de foarte puține ori s-a arătat cu adevărat

Justificare este că această forță se activează doar în situații limită când nimeni altcineva nu își asumă o treabă pe care eu o consider importantă

În momentul în care cineva și-a asumat-o în schimb, eu o ignor total

De foarte puține ori verbalizez ce gândesc și deși sunt și situații când eu găsesc o explicație plauzibilă la ce se întâmplă nu o comunic altcuiva indiferent că persoana respectivă își face probleme

Îmi place să mă gândesc la o problemă complexă care a ajuns în conștiința mea, mai cu seamă dacă eu am scornit-o
De foarte puține ori chiar găsesc o soluție și de și mai puține ori, spre deloc, solutia respectiva chiar este implementată și folosită

De ceva timp îmi place să produc sunete la chitară sau la pian
Nu prea pot spune că și cânt
Refuz bineînțeles să studiez tehnicile împământenite de a cânta la un instrument și mă încăpățânez să descopăr eu o tehnică personală justificând că în vremurile timpurii oamenii cântau pur și simplu după ureche iar muzica poate fi făcută și fără cunoașterea teoriei atâta timp cât folosești partea corectă din creier

Am asimilat inevitabil niște cunoștițe dar reneg modul în care am făcut-o. Consider școala o instituție care amputează creativitatea dar sunt de acord și cu faptul că fără educație omul este în fond o fiară.

Așa cum eu urăsc să mi se spună ce să fac încerc să nu fiu ipocrit și nici eu la rândul meu nu-i spun altcuiva ce să facă, de fapt nici nu prea sunt atent la ce fac ceilalți, nu mă interesează

Dacă cineva mă întreabă ceva, sunt extrem de lapidar în explicații și încerc mai mult sau mai puțin conștient să închei convorbirea cât mai repede
De foarte puține ori întreb eu pe cineva ceva

Dacă trebuie să discut, prefer discuțiile despre diverse probleme legate de lume, de societate, de serviciu de ce-o fi
Nu vorbesc niciodată despre ce îmi place, de fapt nici nu prea știu ce îmi place, asta e PROBLEMA ( iată că am transformat și asta într-o problemă )

Se pare că la ce sunt destul de bun este să încerc foarte tare să fiu mai bun făra a și FI efectiv ( pe-asta trebuie s-o rețin, cred că sumarizează tot ce sunt, eventual mă și pot umfla in pene c-am găsit o frază care să-mi descrie impotența pe deplin )

Am senzația că sunt un ipocrit prin tot ce am scris pe acest blog și chiar mai sus în acest articol.