Un orăşean la ţară. Poveste de tranziţie.

Cam de un an de zile am tot cochetat, cu ideea şi practica de a sta la ţară, cu întreruperi ce-i drept, însă în ultimele două luni, întreruperile s-au împuţinat, şi am ajuns să-mi petrec întrega săptămână "de lucru" acolo, cu ceva evadări la sfârşit de săptâmână către mediul urban.
Există o diferenţă majoră între a merge în vizită la ţară şi a merge să stai acolo pe o perioadă nedeterminată. Mulţi oameni se bucură, dacă este vorba să meargă în vizită la ţară, aer curat, verdeaţă, relaxare, o pauză de la nebunia şi toxicitatea oraşului.
Dacă însă vizita se prelungeşte prea mult, neajunsurile statului la ţară încep să-i sâcâie. N-ai ce face, ajungi să te plictiseşti, iar condiţiile mult sub nivelul de confort decent încep sa devină din ce în ce mai evidente şi deranjante.
Pe de o parte, liniştea de acolo începe să-ţi încetinească sinapsele până la punctul în care intri într-o stare de letargie blegoasă, simţi cum te dizolvi în spaţiul mult prea larg, nu mai poţi să-ţi ţii gândurile laolaltă, presiunea e prea joasă, nu te mai regăseşti, pe de altă parte, zgomotul de fundal, în special dimineaţa, generat de onomatopeele diverselor animale din zonă, te zgârie pe toţii neuronii din sistemul auditiv. Iar viaţa socială, e practic zero. Niciun mijloc de divertisment modern, iar oamenii? ţărani bătrâni,de peste 55 de ani, cu gândiri "învechite", complet derutaţi de schimbările petrecute în ultimele două decenii. Probabil că starea asta de derută or s-o ia cu ei în mormânt. Schimbarea probabil a fost mult prea bruscă pentru ca o minte trecută de o anumită vârstă, deja formată într-un sistem, să poată să se adapteze acestei noi realităţi. Ăsta cred că este un subiect în sine, n-am să insist acum.
Ei bine, foarte mulţi dintre oamenii ăştia de s-ar bucura de o vizită scurtă la ţară, din motivele descrise mai sus şi cu siguranţă şi din altele, n-ar putea concepe să se "mute" la ţară, să-şi petreacă restul vieţii acolo. Probabil că asta are de-a face tot cu faptul că schimbarea ar fi prea bruscă, sunt prea multe diferenţele pentru a putea fi digerate uşor, în special de cineva care nu are nicio motivaţie pentru acest lucru. Sunt două lumi diferite ce există în paralel dar influenţându-se reciproc. Poate două specii diferite, ce coexistă la următorul nivel al evoluţiei.

Oare ce-a fost asta? O introducere de clasa a 4-a? Nu ştiu, eu doar scriu.

Ce pot să spun, este că deşi un an poate părea o perioadă scurtă, schimbările de atitudine pe care le-am suferit au fost destul de profunde, inclusiv legat de această chestiune a trecerii de la modul "oraş" la modul "ţară".
Dacă iniţial am mers acolo pentru a induce o schimbare, a construi o alternativă pe care o consideram "mai naturală" ( termen dealtfel foarte ambiguu) faţă de ceea ce viaţa la oraş, cu toate influenţele sistemului politico-economico-social actual, de care nu poate fi disociată, îmi "oferea". Eram sătul de rutina zilnică, de faptul că singurele alegeri pe care le puteam face erau legate de "cum" puteam să fac nişte lucruri deja prestabilite. Simţeam nevoia de un "ce". Simţeam nevoia să pot alege "ce" să fac, prin urmare am trecut de la o existenţă pasivă, la una activă, în care începi să exerciţi şi tu un pic de presiune asupra sistemlui, nu doar să urmezi curentul pe care acesta ţi-l impune. În cele din urmă este de fapt vorba de exercitarea liberului arbitru, cel puţin asta credeam atunci, însă este o mică jmecherie, pe care atunci n-o realizasem.

Punctul unde sunt acum, este evident rezultatul unui proces de tranziţie din punctul unde mă aflam atunci. De fapt toată această tranziţie se reflectă şi în articolele de pe acest blog, dacă ar fi urmărite în ordine cronologică. Diferenţa majoră între cele două puncte constă în faptul că acum existenţa mea nu mai este dominată de nevoia de a induce o schimbare în ordinea socială, de nevoia de a "schimba lumea" cum s-ar spune. Ceea ce am înţeles, este că atunci când acţionezi pentru a schimba ceva de fapt încerci să controlezi acel lucru. Ori în momentul în care încerci să controlezi ceva, practic într-un mod subtil tu eşti la rândul tău controlat de acel lucru, pentru că acţiunile tale sunt condiţionate de el.

Liberul arbitru înseamnă a-ţi exprima voinţa. Jmecheria constă în faptul că a-ţi exprima voinţa nu înseamnă a-ţi impune voinţa, nu înseamnă a controla lucrurile. Exprimarea voinţei nu presupune nici agresivitate şi nici rezistenţă, ci mai degrabă, la modul posibil incomplet în care înţeleg eu lucrurile, ţine de metode ceva mai subtile, ce se bazează pe sinteză, integrare, creativitate şi nu în ultimul rând compasiune. Este o stare non-conflictuală. Este cumva vorba de căutarea optimului, în care toţi cei implicaţi au maxim de câştigat.
O altă chestiune interesantă este că deşi punctul prezent există datorită punctului în care mă aflam acum un an, care evident există punctului în care mă aflam acum doi ani, şi aşa mai departe, acest punct prezent nu datorează nimic acelor puncte din trecut, este liber să-şi manifeste voinţa, neştirbită de ce a fost. Cu alte cuvinte prezentul nu datorează nimic trecutului. Deşi există datorită acestuia nu este condiţionat de el. Asta mi se pare o realizare extrem de importantă pentru că toate stările de "rău" precum anxietatea, frustrarea, suferinţa, îşi au rădăcina în discrepanţa între ce am vrea să fie şi ce este. Cu alte cuvinte în datoria pe care, ipotetic, prezentul o are către trecut. Dar această ipoteză este falsă, şi în momentul în care realizezi asta o nouă lume se deschide, cea în care devii voinţă pură, nealterată şi nestăvilită de false condiţionari.

Ok acuma cineva ar putea întreba, dar dacă eu l-am împrumutat pe Y acum două luni cu nişte bani, el mai are acum vre-o datorie la mine?
Haha, na că m-am pus niţel în dificultate. Cum aş putea oare explica asta? La ce fel de datorie mă refer când spun "prezentul nu-i datorează nimic trecutului"? Cu siguranţă nu mă refer la chestiuni materiale, bazate pe diverse convenţii interumane, ci mai degrabă la idei, la proiecţii mentale, pe care le transformăm în dorinţe. O altă chestiune aici este că probabil voinţa nu este nici dorinţă. Dorinţa este tot legată de ideea de control, de a încerca să schimbi realitatea astfel încât acea dorinţă să fie îndeplinită.

Dar dacă spun, "Acum cinci ani mi-am promis că o să am o casă a mea, sau că o să fiu un om mai bun"? Cu cât aş încerca să explic asta, mai mult mă complic şi am sentimentul că de fapt lucrurile sunt simple. Cred că de fiecare dată când dai peste un cârlig de-ăsta mental şi descoperi că este generat de nevoia de a face o schimbare, de a deveni, sau de a acumula, de a încerca să te întregeşti modificând realitatea, în mod sigur nu e vorba de voinţă ci de dorinţă. Voinţa e mai degrabă o chestiune care se cere singură, a cărei sursă este în exterior nu în interior, sau în interacţiunea dintre cele două. Paradoxal! În mod evident nu reuşesc să prind esenţa voinţei, şi asta probabil pentru că nu înţeleg cu adevărat despre ce e vorba. Ceea ce mă duce la problema care mă zgândăre acum, anume că de cele mai multe ori "datoria" prezentului către trecut îţi dă un sens al direcţiei de urmat, o motivaţie să acţionezi, ori în momentul în care elimini această datorie, practic şi motivaţia şi direcţia dispar. Te găseşti scufundat într-o lume de posibilităţi însa nu ştii încotro s-o apuci. E o senzaţie destul de ciudată, pentru că întregul construct mental pe care în mod uzual un om îl are, depinde de un scop, de nevoia de a acţiona într-o anumită direcţie pe care o consideră "de dorit", însă acum?
Probabil răspunsul ţine cumva de a-ţi dezvolta capacitatea de a discerne cu o acuitate cât mai mare voinţa şi de a te identifica cu ea. Prin urmare scopul existenţei nu mai este de a acţiona pentru a te întregi, pentru a satisface dorinţă după dorinţă ci de a deveni cumva acţiune pură ( choiceless action cum spunea Krishnamurti ), pentru că de fapt voinţa nu se poate manifesta decât în acţiune. Cum spuneam.. încă nu înţeleg lucrurile astea în profunzime, dar am voinţă. :)

Pornisem să vorbesc despre viaţa la ţară, sau tranziţia de la urbe la ţară, dar am dat-o din nou în.. filosofie, deh ce să-i faci, nu cred că ai cum să nu te gândeşti la ce faci şi de ce, şi la cum gândurile influenţează acţiunile şi invers.

Ce am învăţat în perioada cât am stat la ţară?

Păi, pentru a trăi acolo trebuie să înveţi să te scufunzi în mediu, să faci parte din el şi el din tine. Ca o chestie mai concretă, trebuie să înveţi să te murdăreşti şi nu numai să nu te deranjeze dar să îţi placă. Cât eşti acolo nu ai cum să nu  pui mâna să faci ceva, iar dacă pui mâna cu siguranţă te murdăreşti. Prima senzaţie a cuiva care nu este obişnuit cu asta, în speţă a cuiva de la oraş, este să-i fie silă, să facă lucrurile cu frica să nu se murdărească şi din cauza asta nu se poate implica total, se blochează la un nivel superficial. E ca şi cum ai fi handicapat. Asta a fost prima chestie pe care am învăţat-o. După ce te murdăreşti de două trei ori şi deja îţi dai seama că nu prea mai ai ce să protejezi, pentru că oricum te-ai murdărit, îţi dai drumul şi nu mai ţii cont de haine, în definitiv sunt doar nişte haine, nu mai sunt o parte din tine. Dacă înainte poate nu puteai să concepi să ieşi în lume cu hainele murdare, ei bine chestia asta ajunge să nu mai conteze, mai ales dacă ieşi "cu treabă". Acelaşi lucru şi cu mâinile, îţi dai seama că mâinile sunt nişte scule multifuncţionale, pe care le poţi folosi fără frică în tot felul de activităţi murdare, cu un mare grad de succes, fără să păţeşti nimic. Deci în primul rând a trăi la ţară, înseamnă cumva să treci peste imaginea cu care la oraş te identifici, peste autoprotecţia exagerată, şi peste frica de "ce-o să zică lumea?". Există deci aspectul ăsta ar interacţiunii fizice cu mediul de care la oraş nu prea ai parte. La oraş trăieşti preponderent "în cap". Ori eu cred că lipsa acestei interacţiuni directe cu mediul, ajunge să truncheze acea parte din tine care nu se poate exprima decât aşa. În lumea asta ultraraţională munca fizică este considerată o corvoadă, o activitate "pentru proşti", ( oamenii inteligenţi fac, fitness, jogging nu? ) ceva ce trebuie înlăturat, dar eu spun că nu e aşa, e o componentă extrem de importantă din ceea ce înseamnă să fii om. Este modalitatea cea mai naturală şi simplă de a acţiona. În momentul în care acţionezi şi vezi efectele imediat, simţi un soi de putere, aceea de a face voinţa ta realitate. E o chestiune extrem de simplă dar care îţi dă încredere în propriile forţe. Şi mai e o chestie, munca asta simplă nu este lipsită de inteligenţă, acţiunile antrenează gândurile şi invers, abia în momentul în care se pune o stavilă între cele două apar probleme.

Când încerci să faci ceva nu ai cum să nu te gândeşti cum ai putea sa faci mai bine, ori asta implică, creativitate, inovaţie, logică şi tot soiul de funcţii mentale înalte. De fapt, toate conceptele abstracte au fost inventate pornindu-se de la o aplicaţie reală nu? S-a pornit de la concret/material către abstract, nu invers. Dar în zilele noastre, învăţăm chestiuni abstracte, pe dinafară însă de multe ori nu ni se spune cum s-a ajuns la acele lucruri, cum se aplică ele în practică. Genial!

Citisem pe undeva că nu există decât două mari erori, sau păcate:
1. A acţiona fără a gândi
2. A gândi fără a acţiona

Acum mi-a venit ideea că poate toată avalanşa asta informaţională în care ne scăldăm are ca şi cauză faptul că oamenii gândesc/vorbesc prea mult şi acţionează prea puţin, iar campionii acestui sport sunt fără doar şi poate orăşenii, oamenii care s-au decuplat sau au fost decuplaţi fără ştirea lor de la mediu, de la interacţiunea directă cu acesta. Putem spune că au fost înjumătăţiţi?

Ziceam de faptul că văzând că poţi realiza lucruri poate simple dar prin propriile forţe îţi dă un soi de încredere că de fapt nimic nu este imposibil şi că tot ce este necesar este să ai voinţă şi curajul de a acţiona. Aceste "succese" se cumulează şi uşor uşor simţi că ai puterea să-ţi iei viaţa în propriile mâini şi nu numai asta dar că aşa trebuie să fie, că nu poate fi altfel şi că acest fapt nu poate fi schimbat pe niciun altul.