Reflecţii asupra existenţei

Plutesc într-un ocean de posibilităţi. Sunt un instrument de exprimare a posibilităţilor.
Un actor şi un spectator. Uneori îmi joc rolul în faţa mea în timp ce mă uit la mine.
Da, sunt atât de multe posibilităţi ce pot fi exprimate, dar eu nu înţeleg căreia din ele să-i dau viaţă.
Nu ştiu cu ce să-mi ocup existenţa. Am eliminat majoritatea posibilităţilor ca fiind inutile, dar probabil jocul nu presupune ca ceva să fie util pentru a-l aduce în realitate. Uneori îmi ocup existenţa încercând să înţeleg propria existenţă. Exist pentru a înţelege cum exist, sau măcar ce sunt eu ăsta de există şi se întreabă despre propria existenţă. Destul de plictisitor poate. Pe lângă asta poate şi imposibil. Poate nu de-aia exist, ci pentru a exprima ceva, orice. A crea, a experimenta, a înţelege( mai puţin mecanismul intrinsec al existenţei ), a simţi. Unii trăiesc doar pentru plăcerea simţurilor. Alţii pentru plăcerea pe care o simt, când înţeleg ceva, sau când creează ceva. "The pleasure of finding things out" zicea Richard Feynman.

Oare ce se întâmplă cu un om care nu poate experimenta plăcerea, sau care o descalifică, care nu se poate bucura de ea? Mai putem vorbi în continuare de "un om" sau e altceva?

Ce anume ne motivează în ceea ce facem? Ce anume mă motivează să fac ceva?
Evident nevoile fizice ar fi printre primele răspunsuri. Dar în scurtele momente în care toate nevoile fizice sunt satisfăcute?
Poate atunci intervin nevoile mentale. Unii fumează. Fumatul este o nevoie agregat, fizico-mentală, o dependenţă. Nu ştiu cum e, eu n-am fumat, doar îmi dau cu presupusul. Alţii se gândesc la cum să-şi satisfacă nevoile viitoare. Mâncăm pentru a putea mânca şi data viitoare. Unii, se pare nu foarte mulţi, merg puţin mai departe, şi devin atât de prinşi în preocupările mentale (studiu, cercetare, creaţie) încât ajung să neglijeze nevoile bazice. Tesla cică lucra de la 10 dimineaţa până la 5 dimineaţa următoarea zi. Mânca foarte rar şi puţin. Poate fi şi mâncatul în mare parte până la urmă doar o dependenţă ca oricare alta?

Ce mă interesează de fapt este în ce măsură poţi cu adevărat alege ce faci. Mă gândesc că dacă poţi alege, atunci această alegere nu se poate manifesta decât în ferestrele pe care condiţionarea fiziologică ţi le permite. În rest eşti doar un animal care doarme, mănâncă, se reproduce şi celelalte chestii necesare supravieţuirii. Ba aş adăuga, că atâta timp cât acţionezi sub bagheta unei dependenţe dobândite, sau pentru plăcerea simţurilor rămâi în continuare la statutul de animal.
Liberul arbitru. Dacă există acesta se manifestă după ce transcenzi starea de animal.
Dar până la urmă cât de liber e şi arbitrul ăsta? Cineva ar putea spune: "Pot alege să fac ce vreau". Ok. Dar cât de lipsit de constrângeri este acest "vreau"? Poţi să vrei ceva ce nu ştii că există? Nu. Deci libertatea asta este îngrădită de propria cunoaştere.
Cu cât ştii mai puţin cu atât eşti constâns să "vrei" mai puţin, prin urmare şi la a "face" mai puţin.
Mai departe. În ce măsură propria cunoaştere este la latitudinea noastră? Intrăm în posesia anumitor cunoştinţe accidental, prin intermediul mediului şi al interacţiunilor sociale. Pe altele le căutăm activ, fie că ştim ce căutăm sau nu.
Dar şi cunoaşterea, are o expansiune liniară. Nu poţi cunoşte ceva ce nu are nicio legătură cu ceva ce deja există. Toate invenţiile au pornit de la ceva existent. A cunoaşte ceva complet nou este ca şi cum ai încerca să ridici castele în aer. Pentru a ajunge să ridici turla este nevoie să porneşti de la bază, să ridici strat cu strat, să pui cărămidă cu cărămidă.
Deci liberul arbitru nu-i complet liber, dar teoretic îţi dă posibilitatea ca într-un cadru, cei drept restrâns, să alegi ce să faci la un moment dat. Dar cine este acest ceva care alege?

Există ideea că acest ceva de fapt este rezultatul unei agitaţii complexe de chestii mici şi multe care respectă nişte reguli simple. Dacă la o anumită viteză aceasta pare doar o agitaţie fără noimă, la o altă viteză şi altă scară se pot distinge anumite tipare, care se influenţează unele pe altele. Nişte bucle de reacţie încâlcite. Întrebarea este, în acest caz mai există măcar o urmă de libertate în orice alegere? Sau "alegerea" este de fapt o funcţie dependendentă de starea acestui sistem?
Desigur întrebarea care rămâne deschisă este cum anume au ajuns chestiile mici şi multe să existe şi să respecte setul ăla de reguli simple.

Mai există şi varianta că ceva-ul care alege este de o cu totul altă natură decât maşinăria biologică, o altă substanţă, poate o altă dimensiune, care posedă şi conduce maşina dar doar în măsura în care limitările acesteia din urmă i-o permit. Dar dacă-i aşa de ce în unele cazuri ajunge să se complacă într-o stare de profundă mediocritate? Nu ştie mai bine? Şi această entitate este supusă unui proces de învăţare similar celui necesar unei reţele neuronale? Sau poate de fapt etitatea asta nu este cea care conduce şi e precum bateria de la maşină nu precum şoferul? Dar dacă-i aşa, atunci n-am răspuns la întrebarea "cine alege?".

E totul foarte confuz..

Iar eu în continuare n-am un răspuns. Cum aş putea alege orice când nu ştiu cine alege?
Dacă totuşi sunt o buclă ciudată, conştientă de sine, cum anume să ies din aceast tipar de profundă confuzie?

Nu este vorba de o totală lipsă de acţiune, ci de inabilitatea de a alege o direcţie în care să-mi investesc energiile. Poate eroarea este că încerc să găsesc o direcţie, să ajung undeva. Am mai concluzionat cândva că a încerca să ajungi undeva este o negare a prezentului,  dar de data asta nu-i aşa, nu-i o negare ci o încercare de utilizare/trăire a prezentului, ca un vid care se cere umplut. Pe lângă asta simt că e ceva care încearcă să se exprime şi nu poate, pentru că nu ştie cum.
O fi oare un caz pentru spitalu' de nebuni?