7 martie 2010

Înţelegerea realităţii şi mintea umană



Ce este real?

În căutarea răspunsului la această întrebare i-am făcut o scurtă vizită lui Eminescu, iar acuma revenim.

Mai documentându-mă despre subiect, am descoperit că genul ăsta de întrebare ţine de domeniul epistemologiei( teoria cunoaşterii cică ). Mă rog, cum zic ei, asta oricum nu contează.

Pe wiki, am dat şi de o clarificare interesantă:
"Credinţa este baza subiectivă pentru comportamentul individual, în timp ce adevărul este starea obiectivă, independentă de individ".
Deci adevăr = ce este real = realitatea obiectivă independentă de individ.

Se vehiculează prin diverse filosofii ideea că singurul adevăr este: Exist!
Orice altceva poate fi pus la îndoială. Orice altceva poate fi o iluzie..

Acest adevăr pare destul de palpabil, pentru că orice aspect al vieţii implică un "ceva" în tine care experimentează/simte tot ce ţi se întâmplă.

Următoarea întrebare care s-ar putea pune este: Ce este acest "ceva" care există şi simte şi experimentează?

Se pare că şi Descartes s-a întrebat asta şi a ajuns la concluzia că singurul lucru de care nu se poate îndoi este propria minte, afirmând: "Cuget deci exist!". Ne spune însă această afirmaţie cu adevărat ceva despre esenţa existenţei? Nu foarte multe, însă nici el n-a mai venit cu clarificări. Oare de ce?

Să zicem că accept faptul că "ceva" din mine există, este adevărat, real.

Întrebarea "Ce este real?" ar reprezenta o încercare de a explica/înţelege acest adevăr.

Înainte însă de a porni la un astfel de drum, ar fi înţelept să răspundem la întrebarea: Poate fi explicat acest "ceva" care există?

Asta ne duce cu gândul direct la modalităţile prin care noi explicăm lucruri.

De departe unealta pe care omul o foloseşte cel mai des pentru a explica ceva este limbajul.

Ce este limbajul?

Un set de simboluri, etichete, concepte, abstractizări, care se explică unele pe altele.
Însă tocmai pentru că limbajul se explică prin sine, este limitat, circular.

Pentru a explica conceptul A, sunt necesare conceptele B şi C, care la rândul lor sunt explicate de conceptele D şi E, respectiv F şi G, şi tot aşa..
Se pare că asta în epistemologie a fost denumită problema regresului( the regress problem ).

Este o problemă, pentru că asta ar presupune ori un număr infinit de concepte, ori o circularitate, ori acceptarea faptului că anumite concepte nu pot fi definite şi trebuiesc luate ca atare. Cam pe-aici şi-au prins urechile oamenii de ştiinţă care vor să explice totul...

Unii au afirmat totuşi că singurul lucru de care poţi fi sigur este că nu poţi fi sigur de nimic..

De exemplu, dacă insişti suficient de mult cu întrebarea "Dar asta ce este?" aproapre orice va ajunge să fie explicat prin energie. (scaunul este energie, valul este energie, lumina este energie, gândul este energie, etc..)

Dar energia ce este? Definiţia energiei este "abilitatea de a efectua lucru mecanic". Buuuuun, prin urmare nu se spune nimic despre ce este energia în esenţă, se pune doar o etichetă, este o abilitate.

Feynman zicea că poţi să ştii cum i se spune unei raţe în toate limbile pamântului, în continuare nu vei şti nimic despre raţă în sine.

Încercarea de a înţelege adevărul folosind concepte, abstractizări te va împiedica să-l poţi înţelege în esenţă.

Aş spune că a încerca să înţelegi adevărul conceptualizându-l e ca şi cum ai încerca să înţelegi un obiect 3d în funcţie de umbra pe care o lasă pe un plan, întotdeauna îţi va lipsi cel puţin o dimensiune..

Prin urmare unealta cea mai de temut a raţiunii, limbajul, se dovedeşte grav limitat când vine vorba de a înţelege esenţa lucrurilor.

Limbajul e ok pentru a comunica, explica, lucrurile la un nivel superficial (A doua stradă la dreapta, mergi 50 de metri, pe stânga) dar cam atât.

Un alt tip de limbaj, şi mai abstract decât cel vorbit, matematica, este şi el în impas (Goedel a demonstrat că niciun sistem de axiome nu poate fi demonstrat ca fiind consistent).
Cu cât limbajul devine mai abstract cu atât se îndepărtează mai mult de esenţa lucrurilor aş zice eu.

Acum mintea mea, care de fapt scrie şi rândurile astea, mă anunţă că probabil tocmai am creat o disonanţă cognitivă. Foloseşti limbajul ca să explici că de fapt limbajul nu prea poate explica mare lucru. Mda, păi, îl poţi folosi pentru a explica anumite lucuri, dar nu şi pentru a înţelege lucrurile în esenţă, deci dacă vrei cu adevărat să înţelegi natura unui lucru, fă-o altfel.
E limitarea ta, rezolv-o.

Era vorba aia, "o poză face cât o mie de cuvinte". Hmm... într-adevăr când te uiţi la o poză înţelegi care-i treaba fără a verbaliza ce se întâmplă.
De asemenea, sentimentele, experienţele( datu' cu parapanta ) pot fi înţelese, însă nu în termeni de concepte. Pot însă fi înţelese în termeni de alte experienţe..

Se pare deci că există o înţelegere mai profunda, care apare atunci când realitatea este experimentată.
Este o înţelegere spontană, în ansamblu, care pur şi simplu apare şi care nu a fost trudită.

O extensie a acestui tip de înţelegere, ar putea fi considerată înţelegerea de tip intuiţie sau revelaţie, care apare de asemenea spontan, însă care nu are neapărat legătură cu contextul senzorial în care apare.
Acest gen de înţelegere mi se pare mult mai aproape de esenţa realităţii.

Faptul că modalitatea conştientă/analitică( prin concepte ) de a înţelege lucruri este secvenţială, greoaie şi foarte scumpă ca şi consum de resurse, poate fi uşor înţeles de fiecare, observându-şi mintea la lucru, deşi s-au făcut şi suficiente studii pe tema asta. În momentul în care te gândeşti la ceva, atenţia este într-un procent foarte mare ocupată cu asta, prin urmare destul de greu să mai conştientizezi şi altceva. Destul de ineficient.

Pe de altă parte subconştientul procesează informaţia în mod paralel( în ansamblu ), este foarte rapid şi are un debit enorm ( se pare că este vorba de miliarde de biţi pe secundă în comparaţie cu câteva mii, debitul conştientului ).

Acuma dacă ai vrea să înţelegi ceva, în care din cele două ai avea mai multă încredere?

După părerea mea conştientul a apărut ca o modalitate de administrare a subconştientului însă între timp a uitat asta şi s-a apucat să rezolve el problemele pentru care de fapt exista primul. E ca şi cum programatorul în loc să se ocupe de sistem, să facă optimizări, să repare bug-uri, se apucă să facă treaba programului.
(Ce-a vrut ăsta mă? Să-i calculez primele 500 de mii de zecimale ale lui pi? Aoleeeeeeeu!!)

Programatoru' ăsta e atât de zăpăcit, încât a uitat că totuşi o mare parte din date le ia tot de la sistem, care dacă n-a mai fost îngrijit de nu ştiu câţi ani, dă şi el ce poate. E plin de bug-uri, implementarea nu mai corespunde de mult cu specificaţiile care s-au tot schimbat, pe care evident că nu le-a actualizat nimeni, că programatoru' nostru era ocupat până peste cap încercând să rezolve problemele pe care le-a creat încercând să rezolve altele şi tot aşa.
Noroc că rutinele de bază sunt hardcodate că altfel, nebunu' ăsta de programator le-ar fi şters ca să-şi instaleze nu ştiu ce joc sau mai ştiu eu ce. Mai ales când se-mbată nu te mai înţelegi cu el.. după câteva păhărele zice că domne nu se mai poate aşa, e un haos şi-o dezordine, că toată lumea vrea ceva de la el, că e şi el om, toţi vor da' nimeni nu dă, nu mai există pic de respect, mulţi ar trebui împuşcaţi. Alteori, când e în toane mai bune, i se face milă de toţi clienţii ăia nemulţumiţi şi se hotărăşte că de mâine o să lucreze el la un plan, ca să facă lumea mai bună, şi iar s-apucă să rezolve probleme pe care tot el le-a creat..

Iată de ce îmi pare mie că reducţionismul( încercarea de a înţelege totul ca suma părţilor, folosind conceptele ) este opera conştientului care de unul singur îşi face viaţa amară înhămându-se la o căruţă prea mare pentru el, iar holismul( ideea că sistemele complexe, precum cel în care trăim, nu pot fi înţelese prin prisma părţilor ci doar ca un tot ) este restabilirea ordinii fireşti de a lăsa subconştientul să înţeleagă ce e de înţeles iar conştientul să monitorizeze, să depaneze şi să aplice.

Ca o concluzie, oricât vei încerca să înţelegi realitatea, aceasta te va eluda ( ca şi cu libertatea ), iar în momentul în care vei renunţa să mai înţelegi orice şi te vei rezuma doar la a fi în prezent şi a observa, adevărul se va revela.

8 comentarii:

Gab spunea...

Da. E un articol cu care pot spune ca nu gasesc nici o problema la prima vedere. Pare a fi destul de aproape de perspectiva mea :)

Flavian spunea...

Am eu o problema. Cu numele blogului. E pacat pentru niste articole asa bune sa sugerezi ca ar avea vreo legatura cu politica... :)

Si mai aveam o curiozitate. Din cate stiu Gab e in IT pe zona web. Acum vad ca si tu cochetezi cu programarea. Claudiu la fel. Eu sunt mai tare spre hardware, dar tot pe acolo.

Do you see a pattern here, and does it worry you, and what can we do about it? :)

Gab spunea...

LOL... Flavian, tu vb... cu dilemele tale existentiale :)

Pattern-ul pe care eu il vad e unul destul de simplu... Cei care pierd mai mult timp vremea pe net tind sa fie persoane tehnice. Cred ca asta e tot.

individul_x spunea...

Flavian, eu specificasem încă din capul locului că în opinia mea, guvernarea n-are nicio legătură cu politica. Mai târziu mi-am dat seama că de fapt n-are legătură nici cu controlul, fiind mai mult o autoguvernare. De ceva timp cochetez cu ideea că de fapt este mai mult vorba despre "a fi" decât despre "a face", adică despre autocunoaştere.
Deci ce să zic, pentru mine "Guvernare liberă" încă are relevanţă, şi deşi iniţial am pornit acest blog ca o încercare de a convinge oamenii că "trebuie făcut ceva", adică eram orientat către exterior, nu după mult timp mi-am dat seama că de fapt asta este modalitatea mea de a mă înţelege, deci n-ar avea niciun rost să modific ceva atâta timp cât eu mă regăsesc aici. Evident mă bucură faptul că au mai apărut oameni cu care să dezbat ideile prezente aici, comunicarea fiind un catalizator pentru înţelegere, iar asta e tot ce contează, ideile nu forma şi nici persoana.

Legat de întrebarea ta, tind să fiu de acord cu Gab, s-ar putea să fie o chestie de conjunctură. Creierul este celebru că găseşte paternuri acolo unde nu-s, căutând relevanţa şi extrăgând ce este mai comun. Aşa reuşesc ăştia de la NASA să vadă feţe în nişte mormane de pietre :)
Nu este exclus să existe o corelaţie mai profundă însă chiar şi aşa, mi-ar fi frică să vad o lume numai de IT-işti :) poate de-aia m-am şi depărtat puţin de zona asta. Faptul că suntem diferiţi s-ar putea să aibă legătură cu faptul că realitatea o cere, sau a cerut-o.
Când nu mai corespundem schimbarea va veni de la sine.
Legat de ce putem face, cum ziceam şi mai sus, nu mare lucru, doar să fim, fără să controlăm lucrurile. În felul ăsta un cod comun cred că va evolua, întocmai precum ADN-ul..

Flavian spunea...

Gab - eu zic ca sub umbrela dilemelor existentiale incape o paleta mult mai larga de subiecte... :)

individul_x - eu incercam doar sa sugerez ca poate IT-istii sunt mai deschisi la nou decat altii... ;)

individul_x spunea...

Cu riscul de a fi neamuzant aş prefera să ne considerăm cu toţii oameni şi să încercăm să vedem asemănările nu deosebirile.

Flavian spunea...

Ai dreptate.. eram rautacios.. e o boala de care ma vindec greu din cate se pare... :-)

individul_x spunea...

Ajutându-ne unii pe alţii cred că ne putem vindeca mai uşor..
Compasiunea e de bază..