O fi adevărat?

Biologie, Tehnologie, Amnezie

God's thoughts

Am dat pe undeva de un citat din Einstein ( Albert Einstein ) :

"I want to know God's thoughts... the rest are details."
în treducere liberă,
"Eu vreau să ştiu gândurile lui Dumnezeu... restul sunt detalii."

Deşi ştiam de acest citat de mai multă vreme, nu l-am luat foarte în serios.
Dar niciodată nu-i prea târziu.

Deci ce-ar putea să însemne?

Întâi de toate să vedem care sunt protagoniştii.

În primul rând se presupune existenţa unui "Eu",adică a lui Einstein, cel care gândeşte că vrea să ştie.
Apoi se presupune existenţa unui Dumnezeu. Fair enough.

Bun, acuma să vedem ce fac ei, adică protagoniştii, adică Einstein şi Dumnezeu.

Se presupune, că dincolo de faptul că Dumnezeu există mai şi gândeşte. S-ar putea ca faptul că există şi că gândeşte să fie unul şi acelaşi lucru dar n-avem cum să ştim asta nu?

Deja se observă o similitudine între cei doi, amândoi gândesc, iar Einstein vrea să ştie gândurile lui Dumnezeu.
Aici s-ar putea să apară o problemă. A şti nu însemnă neapărat a înţelege. Eu cred totuşi că Einstein vroia să le înţeleagă nu numai să le ştie. Ori a le înţelege presupune ca acestea să existe sau să fie transpuse într-o formă comprehensibilă pentru gândirea umană.
Prin urmare înţelegerea depinde mult şi de cum gândeşte Dumnezeu nu numai de ce gândeşte.
Deşi amândoi gândesc presupunerea că gândesc în acelaşi format s-ar putea să fie o presupunere eronată şi periculoasă în acelaşi timp.

Acuma ajungem la o concluzie izbitoare: "restul sunt detalii".

Asta presupune că există nişte ceva-uri, nişte detalii care există în afara gândurilor lui Dumnezeu?
Oare unde se opresc gândurile şi unde încep detaliile?
Să însemne oare că Dumnezeu nu se gândeşte la detalii? Asta ar putea explica nebunia actuală, însă probabil că nu la asta se referea Einstein.
Prin "gândurile lui Dumnezeu" probabil că se referea la regulile care guvernează Universul, totuşi doar la asta se gândeşte Dumnezeu în cazul în care există şi gândeşte?
Nu s-ar putea ca tot ceea ce există să fie gândurile lui Dumnezeu?
Nu s-ar putea ca însuşi Einstein şî gândul lui să fie tot un gând al lui Dumnezeu?
Nu s-ar putea ca tot ce există să fie şi Dumnezeu şi gândurile lui în acelaşi timp?

Deja orice încercare de înţelegere a realităţii, de ce? şi cum? pare-mi-se că mă pierde..

Totuşi eu aş reformula astfel:
"Tot ceea ce există acum este Dumnezeu sau/şi gândurile sale... restul este istorie."

Dacă mă gândesc la istorie, o aduc în prezent, totuşi acum ea nu mai există aşa cum s-a întâmplat atunci ci doar sub formă de gând, doar sub formă de proiecţie.

Prin urmare dacă entitatea x există în n dimensiuni, ceea ce gândeşte entitatea x va exista în n-1 dimensiuni (poate chiar mai puţine), va fi o proiecţie a realităţii celor n dimensiuni.

Ar putea de asemenea să fie şi invers, tot ce există să existe într-un spaţiu adimensional, şi fiecare nou nivel să mai adauge o dimensiune. Adică dacă entitatea x există în n dimensiuni ceea ce gândeşte entitatea x să existe în n+1 dimensiuni. Asta ar putea explica spaţiul şi timpul..

Anyway this is all sooooo mind boggling. I should probably stop!

Informaţia care ne subjugă şi găsirea echilibrului

Tema articolului: Oamenii îngrijoraţi de tot şi toate care uită să mai trăiască

Mai întâi un filmuleţ:




Că suntem în era informaţională nu mai e o noutate.
Reacţia la cantitatea de informaţie care curge pe toate canalele, în special pe ceea ce numim World Wide Web sau mai scurt Internet, ar putea însă fi o noutate sau o provocare cel puţin.
Ca probabil mai toate invenţiile, Internetul vine şi el cu bunele şi cu relele sale.

Unul dintre marile avantaje din punctul de vedere al înţelegerii lumii este că accesul facil la orice tip de informaţie poate oferi posibilitatea unei priviri de ansamblu asupra problemelor globale, înţelegerii mai profunde a condiţiei umane pe acestă planetă, în acest sistem solar sau poate chiar în Univers. Îndemnul "Think global, act local" ar putea fi implementat cu mult mai mult succes.
Există o problemă însă, cantitatea acestei informaţii. Se ştie, cantitatea nu slujeşte şi calitatea.
Descoperirea relevanţei şi adevărului în această cantitate enormă nu este un lucru simplu.
Dacă pe vremuri accesul la informaţie era un factor pentru înţelegere, astăzi lucrurile nu mai stau nici pe departe aşa.
Se pare că noul factor care favorizează înţelegerea este capacitatea de sinteză. Însă nici asta nu e totul, aşa cum ziceam mai sus, la fel de importantă este şi relevanţa şi cât de multă legătură are cu realitatea informaţia prelucrată.
Degeaba sintetizezi nişte date, care nu au nicio relevanţă pentru starea actuală a lucrurilor sau care sunt complet false.

O specie aparte de informaţii care fac furori pe internet o constituie teoriile conspiraţioniste, fataliste, alarmiste şi alte -iste.
Există deja un public larg care consumă astfel de materiale mai ceva decât pâinea caldă( simţeam nevoia să echilibrez puţin comparaţia printr-un termen mai vechi ).

Dacă la început, oamenii au fost puţin sceptici, după ceva timp s-au obişnuit cu ideea şi orice "informaţie" nouă este adăugată fără prea multă reflecţie la colecţia de motive fataliste, pentru că deja ştiu că oricum ne ducem toţi dracului.

Acuma, că unele dintre informaţiile care circulă par să aibă uluitor de multă legătură cu realitatea şi explică destul de bine unele întâmplări, poate genera unele îngrijorări. Dacă lucrurile s-ar opri aici.., însă nu. Unii, mai săritori, şi mai responsabili din fire, se simt datori să preia întreaga presiune generată de toate problemele lumii, pe proprii umeri şi să înceapă să caute modalităţi de a o salva.
Această îngrijorare excesivă îi determină pe oameni să treacă la acţiuni de genul ăsta.

Tot internetul generează şi atitudini de la celălalt capăt al scalei îngrijorării. Nepăsarea excesivă.
În pânza internetului se prind mulţi care descoperă posibilitatea pentru o a doua viaţă, virtuală, unde se pot reinventă şi pot fi tot ce n-au reuşit să fie în cea reală, sau posibilitatea unei extensii pentru cea reală. Ce să mai un adevărat Wonder Land ( jocuri, filme, muzici, discuţii interminabile pe teme obscure, tehnologii, câte şi mai câte ).
Toate acestea pot distrage atenţia de la viaţa reală şi de la ce se întâmplă în ea, ajungând uneori să o uiţi aprope total.

Ca majoritatea dualităţilor din viaţa noastră şi acestea două, îngrijorarea excesivă şi nepăsarea excesivă par să se echilibreze. Dacă ar fi să se facă o medie, probabil aceasta nu ar fi cu mult diferită de o medie făcută acum câteva zeci de ani. Abaterea de la această medie, cred însă că a crescut simţitor. Oamenii sunt mult mai nepăsători şi mult îngrijoraţi decât erau în trecut.
În aceeaşi idee şi spaţiul şi timpul au suferit expansiuni. Dacă în trecut extremele erau milimetrii şi zecile de kilometri, secundele şi anii, acum vorbim de nanometri şi ani lumină respectiv de nanosecunde şi miliarde de ani.

Toate dimensiunile mentale, par să fi explodat. Proiecţiile în trecut şi în viitor ajung până la începutul Universului şi până la sfârşitul lui, zoom-ând puţin, de la apariţia omului la extincţia sa.
Punctul de echilibru între aceste extreme este prezentul. Aici şi acum, realitatea imediată.
De aceea toată această expansiune a dimensiunilor aş privi-o ca pe o explozie a prezentului, sau mai degrabă ca pe o dezintegrare a sa.

Făcând media stărilor tuturor oamenilor, rezultatul poate s-ar apropia de acest punct de echilibru, însă luând fiecare individ în parte, probabilitatea de a se găsi aproape de acest punct este foarte mică. Mulţi sunt prinşi ori în trecut, rememorând sau retrăind experinţe trecute, bune sau rele, ori prinşi în viitor îngrijoraţi sau visători legat de ceea ce va veni, ori nepăsători într-o altă lume, cea virtuală. Fugar mai trecem şi prin prezent. Pare-se că ne-am creat aceste lumi iluzorii pentru minte, care nu prea mai au multe în comun cu realitatea în care corpul nostru trăieşte. Vorbim de o disociere între minte şi trup între realitatea minţii şi realitatea trupului?

Iata deci, de ce şi această îngrijorare excesivă este periculoasă, pentru că-l proiectează pe subiect într-un viitor deşi posibil, foarte incert şi deocamdată inexistent. A încerca să acţionezi în prezent prin prisma viitorului este o acţiune ce se bazează pe nişte fundamente volatile care te privează de savurarea prezentului, care există şi este real.
Până una alta viaţa se întâmplă în prezent şi numai în prezent poate fi trăită. Orice altceva este o iluzie.

Prin urmare, un alt criteriu de care ar fi sănătos să ţinem cont în evaluarea informaţiilor ce ne pot afecta acţiunile,
alături de celelalte trei, relevanţa, adevărul şi sinteza, este legătura cu prezentul şi realitatea imediată.
De asemenea, reunificarea dintre minte şi trup tot aici şi acum poate fi înfăptuită.

Status quo-ul şi delegitimizarea întrebărilor existenţiale

Mi s-a tot spus în ultimul timp "Dom'ne prea filosofezi" sau "Întrebarea este prea filosofică".
Acest "prea" mă loveşte direct în moalele capului.
Nu numai că întrebarea este etichetată drept "filosofie" (despre boala etichetărilor şi aici) şi nici nu este băgată în seamă, dar mi se transmite că deja am şi întrecut măsura. Adică, filosofarea este aşa.. o extravaganţă pe care o poţi practica dar numai în anumite limite.
Nu mai contează că întrebările catalogate drept "filosofie" ţin de înţelegerea propriei existenţe, că "doar n-o să schimbăm noi lumea". Nu, nu schimbăm lumea, dar putem măcar înţelege de ce facem ceea ce facem şi în ce măsură are asta legătură cu realitatea?

Mi-aduc aminte de o replică din "Cel mai iubit dintre pământeni" : "Filosof..! O meserie n-aveţi, da' pretenţii cu caru'!"
E adevărat, întrebările existenţiale nu ţin de foame, dar îţi pot da informaţii folositoare legate de optimizarea propriei existenţe şi nu numai.

De fapt, delegitimizarea întrebărilor existenţiale începe chiar din şcoală, unde copilul învaţă că genul ăsta de întrebări ţin de condiţia de geniu, nu de omul normal, prin urmare n-ar trebui să-şi bată capul cu ele.( Despre asta în a doua parte a articolului de aici )

Problema devine cu atât mai gravă, după părerea mea, observând că jurnalişti respectabili, adoptă aceeaşi atitudine( cel puţin public ):

"E prea filozifica problema, dar corecta. Cand si pentru ce traim. :-)
Nu ma simt in stare sa raspund decat pentru mine."

Cu alte cuvinte, ne simţim în stare să umplem pagini întregi dezbătând problemele complexe cu care ne confruntăm azi, căutând de asemenea soluţii complexe, însă ne este greu să observăm cauzele simple care au dus la crearea acelor probleme.
Jocul probabil este prea interesant pentru a lua lucrurile cu adevărat în serios...

Nu pretind că ştiu eu mai bine, însă este cât se poate de evident că majoritatea problemelor grave cu care se confruntă populaţiile în ziua de azi sunt probleme create tot de oameni, în timp ce încercau să rezolve alte probleme la fel de artificiale.

De ce nu recunoaşte nimeni cauzele reale?
De ce nu recunoaşte nimeni limitările minţii umane şi incapacitatea acesteia de a controla sisteme complexe precum cel creat de propria noastră existenţă pe această planetă?

Oamenii ăştia care încearcă să ne controleze nu-şi dau seama că şi ei sunt la fel de captivi ca şi noi în acest sistem?

Bogaţii sunt la fel de nefericiţi ca şi săracii..

În momentul în care încerci să-l controlezi pe altul renunţi la tine..

De fapt nimeni nu controlează nimic, există doar iluzia controlului, care apare din cauza faptului că refuzăm să observăm realitatea. Micimea noastră, perisabilitatea noastră, de ce nu le acceptăm?

Mintea umană nu poate controla viaţa, o poate doar experimenta.

Faptul că omul a inventat apa caldă nu înseamnă că poate controla viaţa ci doar că o poate optimiza. Este o diferenţă majoră!

Optimizarea este o componentă a evoluţiei, controlul nu!

Înţelegerea realităţii şi mintea umană

Ce este real?

În căutarea răspunsului la această întrebare i-am făcut o scurtă vizită lui Eminescu, iar acuma revenim.

Mai documentându-mă despre subiect, am descoperit că genul ăsta de întrebare ţine de domeniul epistemologiei( teoria cunoaşterii cică ). Mă rog, cum zic ei, asta oricum nu contează.

Pe wiki, am dat şi de o clarificare interesantă:
"Credinţa este baza subiectivă pentru comportamentul individual, în timp ce adevărul este starea obiectivă, independentă de individ".
Deci adevăr = ce este real = realitatea obiectivă independentă de individ.

Se vehiculează prin diverse filosofii ideea că singurul adevăr este: Exist!
Orice altceva poate fi pus la îndoială. Orice altceva poate fi o iluzie..

Acest adevăr pare destul de palpabil, pentru că orice aspect al vieţii implică un "ceva" în tine care experimentează/simte tot ce ţi se întâmplă.

Următoarea întrebare care s-ar putea pune este: Ce este acest "ceva" care există şi simte şi experimentează?

Se pare că şi Descartes s-a întrebat asta şi a ajuns la concluzia că singurul lucru de care nu se poate îndoi este propria minte, afirmând: "Cuget deci exist!". Ne spune însă această afirmaţie cu adevărat ceva despre esenţa existenţei? Nu foarte multe, însă nici el n-a mai venit cu clarificări. Oare de ce?

Să zicem că accept faptul că "ceva" din mine există, este adevărat, real.

Întrebarea "Ce este real?" ar reprezenta o încercare de a explica/înţelege acest adevăr.

Înainte însă de a porni la un astfel de drum, ar fi înţelept să răspundem la întrebarea: Poate fi explicat acest "ceva" care există?

Asta ne duce cu gândul direct la modalităţile prin care noi explicăm lucruri.

De departe unealta pe care omul o foloseşte cel mai des pentru a explica ceva este limbajul.

Ce este limbajul?

Un set de simboluri, etichete, concepte, abstractizări, care se explică unele pe altele.
Însă tocmai pentru că limbajul se explică prin sine, este limitat, circular.

Pentru a explica conceptul A, sunt necesare conceptele B şi C, care la rândul lor sunt explicate de conceptele D şi E, respectiv F şi G, şi tot aşa..
Se pare că asta în epistemologie a fost denumită problema regresului( the regress problem ).

Este o problemă, pentru că asta ar presupune ori un număr infinit de concepte, ori o circularitate, ori acceptarea faptului că anumite concepte nu pot fi definite şi trebuiesc luate ca atare. Cam pe-aici şi-au prins urechile oamenii de ştiinţă care vor să explice totul...

Unii au afirmat totuşi că singurul lucru de care poţi fi sigur este că nu poţi fi sigur de nimic..

De exemplu, dacă insişti suficient de mult cu întrebarea "Dar asta ce este?" aproapre orice va ajunge să fie explicat prin energie. (scaunul este energie, valul este energie, lumina este energie, gândul este energie, etc..)

Dar energia ce este? Definiţia energiei este "abilitatea de a efectua lucru mecanic". Buuuuun, prin urmare nu se spune nimic despre ce este energia în esenţă, se pune doar o etichetă, este o abilitate.

Feynman zicea că poţi să ştii cum i se spune unei raţe în toate limbile pamântului, în continuare nu vei şti nimic despre raţă în sine.

Încercarea de a înţelege adevărul folosind concepte, abstractizări te va împiedica să-l poţi înţelege în esenţă.

Aş spune că a încerca să înţelegi adevărul conceptualizându-l e ca şi cum ai încerca să înţelegi un obiect 3d în funcţie de umbra pe care o lasă pe un plan, întotdeauna îţi va lipsi cel puţin o dimensiune..

Prin urmare unealta cea mai de temut a raţiunii, limbajul, se dovedeşte grav limitat când vine vorba de a înţelege esenţa lucrurilor.

Limbajul e ok pentru a comunica, explica, lucrurile la un nivel superficial (A doua stradă la dreapta, mergi 50 de metri, pe stânga) dar cam atât.

Un alt tip de limbaj, şi mai abstract decât cel vorbit, matematica, este şi el în impas (Goedel a demonstrat că niciun sistem de axiome nu poate fi demonstrat ca fiind consistent).
Cu cât limbajul devine mai abstract cu atât se îndepărtează mai mult de esenţa lucrurilor aş zice eu.

Acum mintea mea, care de fapt scrie şi rândurile astea, mă anunţă că probabil tocmai am creat o disonanţă cognitivă. Foloseşti limbajul ca să explici că de fapt limbajul nu prea poate explica mare lucru. Mda, păi, îl poţi folosi pentru a explica anumite lucuri, dar nu şi pentru a înţelege lucrurile în esenţă, deci dacă vrei cu adevărat să înţelegi natura unui lucru, fă-o altfel.
E limitarea ta, rezolv-o.

Era vorba aia, "o poză face cât o mie de cuvinte". Hmm... într-adevăr când te uiţi la o poză înţelegi care-i treaba fără a verbaliza ce se întâmplă.
De asemenea, sentimentele, experienţele( datu' cu parapanta ) pot fi înţelese, însă nu în termeni de concepte. Pot însă fi înţelese în termeni de alte experienţe..

Se pare deci că există o înţelegere mai profunda, care apare atunci când realitatea este experimentată.
Este o înţelegere spontană, în ansamblu, care pur şi simplu apare şi care nu a fost trudită.

O extensie a acestui tip de înţelegere, ar putea fi considerată înţelegerea de tip intuiţie sau revelaţie, care apare de asemenea spontan, însă care nu are neapărat legătură cu contextul senzorial în care apare.
Acest gen de înţelegere mi se pare mult mai aproape de esenţa realităţii.

Faptul că modalitatea conştientă/analitică( prin concepte ) de a înţelege lucruri este secvenţială, greoaie şi foarte scumpă ca şi consum de resurse, poate fi uşor înţeles de fiecare, observându-şi mintea la lucru, deşi s-au făcut şi suficiente studii pe tema asta. În momentul în care te gândeşti la ceva, atenţia este într-un procent foarte mare ocupată cu asta, prin urmare destul de greu să mai conştientizezi şi altceva. Destul de ineficient.

Pe de altă parte subconştientul procesează informaţia în mod paralel( în ansamblu ), este foarte rapid şi are un debit enorm ( se pare că este vorba de miliarde de biţi pe secundă în comparaţie cu câteva mii, debitul conştientului ).

Acuma dacă ai vrea să înţelegi ceva, în care din cele două ai avea mai multă încredere?

După părerea mea conştientul a apărut ca o modalitate de administrare a subconştientului însă între timp a uitat asta şi s-a apucat să rezolve el problemele pentru care de fapt exista primul. E ca şi cum programatorul în loc să se ocupe de sistem, să facă optimizări, să repare bug-uri, se apucă să facă treaba programului.
(Ce-a vrut ăsta mă? Să-i calculez primele 500 de mii de zecimale ale lui pi? Aoleeeeeeeu!!)

Programatoru' ăsta e atât de zăpăcit, încât a uitat că totuşi o mare parte din date le ia tot de la sistem, care dacă n-a mai fost îngrijit de nu ştiu câţi ani, dă şi el ce poate. E plin de bug-uri, implementarea nu mai corespunde de mult cu specificaţiile care s-au tot schimbat, pe care evident că nu le-a actualizat nimeni, că programatoru' nostru era ocupat până peste cap încercând să rezolve problemele pe care le-a creat încercând să rezolve altele şi tot aşa.
Noroc că rutinele de bază sunt hardcodate că altfel, nebunu' ăsta de programator le-ar fi şters ca să-şi instaleze nu ştiu ce joc sau mai ştiu eu ce. Mai ales când se-mbată nu te mai înţelegi cu el.. după câteva păhărele zice că domne nu se mai poate aşa, e un haos şi-o dezordine, că toată lumea vrea ceva de la el, că e şi el om, toţi vor da' nimeni nu dă, nu mai există pic de respect, mulţi ar trebui împuşcaţi. Alteori, când e în toane mai bune, i se face milă de toţi clienţii ăia nemulţumiţi şi se hotărăşte că de mâine o să lucreze el la un plan, ca să facă lumea mai bună, şi iar s-apucă să rezolve probleme pe care tot el le-a creat..

Iată de ce îmi pare mie că reducţionismul( încercarea de a înţelege totul ca suma părţilor, folosind conceptele ) este opera conştientului care de unul singur îşi face viaţa amară înhămându-se la o căruţă prea mare pentru el, iar holismul( ideea că sistemele complexe, precum cel în care trăim, nu pot fi înţelese prin prisma părţilor ci doar ca un tot ) este restabilirea ordinii fireşti de a lăsa subconştientul să înţeleagă ce e de înţeles iar conştientul să monitorizeze, să depaneze şi să aplice.

Ca o concluzie, oricât vei încerca să înţelegi realitatea, aceasta te va eluda ( ca şi cu libertatea ), iar în momentul în care vei renunţa să mai înţelegi orice şi te vei rezuma doar la a fi în prezent şi a observa, adevărul se va revela.

Descoperindu-l pe Eminescu

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă facând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovăraş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seama,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în lături,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.



Mi-am amintit de "Glossă" când m-am trezit cu versurile

"Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece."

în minte în timp ce mă întrebam ce este cu adevărat real?

Privind poezia cu alţi ochi, abia acum îmi dau seama cât de mult rezonez cu ce a scris Eminescu acum mai bine de 100 de ani în 1883.
Nu am cum să nu observ şi cât de vechi sunt ideile astea şi totuşi cât de actuale şi în acelaşi timp evidente, dacă stai să te gândeşti. Mai mult ca sigur însă acum sunt mult mai evidente decât atunci...

Deci de ce zice Eminescu "Tu rămâi la toate rece" ?
Pentru că de fapt toate experienţele lumii nu sunt altceva decât un vârtej de forme false, ce se repetă la infinit ca esenţă, în care dacă te laşi prins nu vei afla niciodată adevărul.

"Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?..."

Atâta timp cât vei rămâne prins în acest vârtej nu-ţi vei aparţine, nu te vei asculta, nu vei fi decât un actor, o piesă într-un joc perfid.

"Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;"

Singura modalitate către adevăr este autocunoaşterea:

"Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,"

Autocunoaşterea îţi dă puterea să vezi iluzia, iluzia timpului care susţine toate celelalte iluzii, căci ce altceva spune Eminescu cu versurile:

"Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;"

şi

"Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,"

decât că timpul este o iluzie?

"Vede-n capăt începutul" duce cu gândul la ideea că sfârşitul este începutul cu alte cuvinte nu există un început şi un sfârşit ci o ciclicitate infinită.

la fel şi

"Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,"

idee pe care eu am asimilat-o la modul că totul este energie care se transformă şi toate transformările trecute au creat prezentul iar toate posibilele transformări se află tot în prezent. Articolul aici.
Este posibil ca Eminescu să se fi referit doar la ciclicitatea acestor forme false însă eu înclin să cred că e mai mult decât atât.

Odată iluzia descoperită, poţi ieşi din joc şi poţi evolua asumându-ţi rolul de observator, reflectând la ceea ce se întâmplă:

"Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine."

Sigur, rău şi bine sunt concepte relative, însă poate întotdeauna a fost vorba despre a descoperi răul şi binele tău, pentru că făcând asta în realitate te descoperi pe tine însuţi. Eu aş înclina totuşi să atribui lui "rău şi bine", în acest context, sensul de "fals şi adevărat", pentru că mai nou pentru mine asta este întrebarea, Ce este adevărat, real?

Odată ieşit din joc, concepte precum "speranţă", "teamă", "veselie", "tristeţe" îşi pierd sensul, pentru că ele ţin de domeniul jocului, nu pot exista în afara lui. Este o eliberare de nişte restricţii pe care nu ştiai că ţi le impui singur în timp ce inconştient îţi jucai rolul..

"Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă."

Renunţarea la rol înseamnă şi asumarea faptului că devii o entitate liberă care conştientizează că jocul nu este decât o deturnare de la propria cale spre aflarea adevărului..

Evident compararea şi interacţiunea cu "mişeii" şi "nătărăii" ar fi o eroare, pentru că asta ar presupune să intri în joc..

S-ar putea pune întrebarea, dar dacă ieşi din joc, te izolezi, ce rezolvi cu asta? Te rezumi doar la a observa şi la a scrie ce observi?
Well, who the fuck knows? Poate că de fapt şi ăsta este tot un joc, sau face parte din acelaşi joc, poate că de fapt şi asta e tot o altă formă de amăgire, sau poate că "viaţa" asta este doar un nivel dintr-un joc mai mare pe care la un moment dat va trebui să-l "completezi"..
Oricum n-ai cum să afli dacă nu te întrebi..

Poate d-asta şi Eminescu zice:

"Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate."

____________________________________________________________________________________________________________________


Bun, acuma c-am terminat cu ce aveam de spus despre poezie, aş mai observa un lucru:

Căutând versurile pe net, am dat şi peste câteva site-uri de referate, unde era, chipurile, comentată poezia.
Citind câteva dintre ele m-a frapat faptul că încă din capul locului se face disocierea între omul normal, comun şi ăla de geniu, omul superior, care domne, ca să fie geniu, trebuie el să se disocieze de planul ăsta banal, pentru c-aşa e el, cârcotaş.
Cu alte cuvinte poezia, este un act artistic, o filosofare nebunească, o mică răutate, pe care ăsta de pe urmă, geniul, simte nevoia s-o exprime ca să fie el special, şi în niciun caz nu trebuie luată, ca atare. Adică omu' comun să-şi vadă de rolul lui, că nebunu' e ocupat cu filosofarea, autocunoaşterea, chestii de-astea inutile şi scrie verzi şi uscate, dar el aşa în sine e o mare valoare şi de-aia îl studiem în şcoală...
Mă rog, poate interpretez eu prea mult, dar asta cu disociatu', sigur nu e o interpretare pentru că este evidentă şi sincer mi se pare o mare eroare, pentru că săracu' Eminescu nu cred c-a scris ca să fie geniu ci pentru că aşa simţea, iar cititorul (elevul) ar trebui să se uite la esenţa a ceea ce a scris nu la toate informaţiile inutile asociate sau distorsiunile programate.

Iată un citat:

"Reprezinta o meditatie asupra vanitatii lumii, de care omul de geniu, asa cum propune poetul, trebuie sa se detaseze. Asadar tema se constituie intr-un cod etic al omului superior, care, prin auto cunoastere si experienta filosofica, trebuie sa renunte la viata oamenilor comuni."

În rest, printre toate detaliile tehnice, legate de stil, formă şi nişte motive principale bine alese, toate evident însoţite de informaţia că omul de geniu spune asta, greu se poate distinge cu adevărat esenţa poeziei, care culmea este scrisă cu expresii comune, pe care oricine le poate înţelege, dar care nu trebuie în niciun caz luată ad literam..

Nici nu mai menţionez de faptul că toata treaba asta cu "a explica" cuiva ce "trebuie să înţeleagă" şi a nu lăsă persoana să înţeleagă singură ce are de înţeles, mi se pare un adevărat viol intelectual..


În concluzie, consider că poezia nu este pentru "omul superior" ci pentru orice om care vrea să înceteze să mai trăiască în minciună..


P.S.
Când eram la şcoală, îmi era imposibil să fac orice comentariu la nu ştiu ce operă literară. Nu vedeam rostul, nu înţelegeam ce vroiau de la mine.
Comparând cu cât de natural a venit acum acest articol nu pot să nu mă întreb ce dracului înseamnă şi şcoala asta? E doar aceeaşi temă a adultului care încearcă să controleze copilul? Au vre-un rost toate Încercările de a-i face pe copii să se conformeze unor standarde imbecile? E doar o ocupare inutilă a timpului? O amputare a sinelui? ( Sunt retorice toate întrebările )