Există viață după conștiință?

Materia care contemplează materia...
Care sunt alegerile materiei cu conștiință de sine?
Când înțelegi că ești o curgere mecanică a unei substanțe indiferente ce mai poți face?
O posibilitate ar fi să alegi calea zădărniciei și a propriei inutilități, să-l întâlnești la capătul ei pe Cioran zvârcolindu-se în capcana recursivității și să i te alături până când moartea te va elibera.

O altă posibilitate ar fi să te bucuri de faptul că nimic nu contează, că nu există limite în afara celor adânc înrădăcinate în matricea existenței, de care oricum ești foarte departe, și să te apuci să-ți trăiești viața ca și cum n-ai avea nimic de pierdut. Dar ce vei face? Orice. Poți încerca să testezi limitele, să le descoperi, să aduni noi cunoștințe, noi modalități de a face lucruri mai complicate, incomensurabile și inimaginabile pentru mintea ce încă doarme. Dar cu cât faci asta cu atât îți vei limita din alegeri și cu atât te vei apropia mai mult de recunoașterea ultimului adevăr: propria zădărnicie.

Dar, pentru conștiința abia trezită, acest ultim adevăr e încă departe, încă mai este timp pentru distracție, pentru descoperiri. Poate în cele din urmă îți poți înțelege până în cele mai mici amănunte propria funcționare și o poți schimba, te poți schimba, fundamental, structural, total. Poate mai apoi poți înțelege întreaga structură a universului, poate că poți crea la rândul tău alte universuri. Te poți distra, și te poți simți dumnezeu, dar dacă este ceva adevărat despre dumnezeu este că este în totalitate singur.
Mda.. singurătatea. Nu cumva asta este ultima frică? Să fii singur, să nu mai ai pe cine să dai vina, de cine să râzi, la cine să ții, cui să-i povestești toate ideile, realizările și eșecurile tale. De cine să te ferești, cu cine să lupți. Să nu mai existe nimeni care să-ți vorbească și căruia să-i pese de tine, sau măcar să te urască. Nimic, doar indiferență totală. Doar tu cu tine. Liniște.
O existență deprimantă. O existență la care nu ai vrea să te gândești, și de care nu ai vrea să ai parte. Mai bine te păcălești. Dar pentru cât timp? Pentru totdeauna dacă s-ar putea..dar nu se poate.

Vă spun eu, moartea este întotdeauna de preferat singurătății. Conștiința de sine este propriul său dușman..

Poate de aceea omul creează atâta separare, ca să evite întâlnirea cu sine. Așa se poate explica tot.

Cel mai bine ascuns adevăr este că nu există separare.

Ați observat nevoia psihică de a avea un obstacol de trecut, un dușman de răpus, un scop de atins?
Este în regulă să existe un "noi" atâta timp cât există un "ei", sau un ceva exterior cu care ne confruntăm și căruia să-i "supraviețuim". Interior și exterior.

Dualitatea, separarea, este la fel de necesară psihicului uman precum este apa organismului.

Odată ce înțelegi toate astea, singurul lucru care-ți mai rămâne de făcut este să "mori psihologic", cum spunea Krishnamurti. Să încetezi să mai exiști ca entitate separată, divizată de restul existenței și să accepți adevărul, acela că ești o matrice infromațională al cărei destin este în totalitate determinat, nu la nivel local desigur ci ca și finalitate. Iată deci și răspunsul la întrebarea de la început. În realitate nu există o alegere pe care o poate face conștiința, doar o amânare.

Nu contează cât de complicată este structura care susține conștiința sau cât de multă înțelegere are acea conștiință despre propria structură. Astea sunt doar detalii, pași pe scara evoluției. Esența conștiinței transcende toate astea și este aceeași. O conștiința mică și o conștiință mare au aceeași esență, aceeași percepție fundamentală despre sine.

Deci există viață după conștiință?
Există doar viață și nimic altceva...

Oameni

Nu știu cum ar putea un om să nu fie măcar puțin mișcat de piesa asta...

Mă întreb, oare ce Dumnezeu l-a mânat pe omul ăsta să compună așa ceva? (la propriu și la figurat)

Ce îi mână pe toți creatorii de frumos?

Întotdeauna mi s-a părut că oamenii ăștia au acces la ceva la care eu nu am.

În ultima parte a vieții mele am fost obsedat de adevăr, de a înțelege lucrurile așa cum sunt ele, în profunzime, însă îmi dau seama că frumosul este altceva. Este relația subiectivă între observator și ceea ce percepe și care nu are nicio legătură cu faptele. Era vorba aia "frumusețea este în ochiul privitorului".

Capacitatea de a percepe/crea frumosul este de fapt capacitatea de a percepe/reproduce armonia. Armonia culorilor, armonia sunetelor, armonia mișcărilor, armonia interacțiunilor...

Frumosul, îmi pare că merge mână în mână cu compasiunea, cu apropierea de tot ce există și acceptarea realității așa cum este ea.
De ce oare? Poate pentru că și frumosul și compasiunea sunt expresii ale unor armonii însă de altă factură?

Se conturează iată, doi poli mentali, componenta rațională ce lucrează cu fapte, cu cantități exacte care face judecăți de valoare și care vrea să afle adevărul așa cum este el, și această componentă responsabilă cu observarea și probabil păstrarea și amplificarea armoniei percepute.

Sigur, asta nu mai miră pe foarte mulți. Totul pare să se muleze perfect pe ce ne tot spun oamenii de știință despre structura creierului cu cele două emisfere una rațională, iar alta holistică.

Lucrurile au sens și din punct de vedere al evoluției, care a selectat două componente cu funcții diferite dar care se complementează reciproc, una care are imaginea de ansamblu a sistemului din care face parte și una care se ocupă cu fapte și detalii imediate.

"Pace, frumos și adevăr" - iată valorile fundamentale ce au fost sintetizate de-a lungul istoriei omului.
Lucrurile capătă perspectivă și apare o nouă întrebare: Care este relația dintre cei doi poli dintre frumos și adevăr?

Intuitiv poți spune că ansamblul funcționează în mod optim (un aspect al gândirii raționale) atunci când cele două componente sunt în echilibru, în armonie (un aspect al gândirii holistice). Nu putea să lipsească și această observație meta.

Deci într-un fel putem spune că gândirea rațională este de fapt o subfuncție a celei care urmărește păstrarea armoniei generale.
Această concluzie este susținută și de observațiile pe care le putem face legat de diferențele de scară la care funcționează optim cele două componente.

Componenta rațională funcționează bine atunci când lucrează cu un set restrâns de variabile, reușind să definească foarte bine modul în care acestea se influențează reciproc. Este extrem de utilă atunci când vine vorba de supraviețuire, de situații de urgență, de tehnologie. Rezultatul funcționării ei este ceea ce denumim generic inteligență.

Pe măsură ce complexitatea sistemului observat crește, componenta rațională este depășită, prea multe detalii, prea multe lucruri de care trebuie ținut seamă, este compleșită.

Ce fericire însă că exact asta este zona unde componenta holistică lucrează la parametri optimi. Nu poate ține seamă de toate detaliile, însă are imaginea de ansamblu, și poate vedea unde armonia este în primejdie. Astfel poate ține lucrurile pe un făgăș de normalitate.

Aș putea să jur că frecvența de funcționare a componentei raționale este foarte mare, surprinzând lucrurile mici, detaliile, având rază mică de acțiune în timp ce frecvența celei holistice este foarte mică, surprinzând panorame, suprafețe mari ( și nu mă refer doar la ce vedem ci la tot ceea ce percepem sau gândim).

Macro și micro.
Ansamblu și detaliu.
Frumos și adevăr.
Armonie și fapt.

Ce rezultă când cele două componente sunt în echilibru?

Răspunsul îl simțim/bănuim cu toții: Pacea

Un om echlibrat este un om împăcat cu el însuși și cu întreaga existență.
Eficient dar și înțelegător.
Pragmatic dar și contemplativ.
Creator de frumos dar și de lucruri utile.

Iată care cred că este adevăratul potențial al ființei umane, al fiecărei ființe umane.

Am să fac un pas în spate și-am să-mi pun următoarea întrebare:

Ce concluzii putem trage dacă ne uităm la lumea noastră?

Armonia pare să sufere nu-i așa?

Pare că rațiunea și-a cam băgat coada acolo unde nu-i fierbe oala. Cel mai evident loc este sistemul social, care evident este mult prea complex să poată fi administrat optim de rațiune.

Stau și mă-ntreb, ce ne dorim cu toții de fapt? Nu pace, nu liniște?

N-ar fi mult mai ușor să lăsăm componenta holistică să-și facă treaba?
Inventăm coduri morale, legi care să reglementeze interacțiunile între oameni însă uităm că fiecare este dotat deja cu capacitatea de a păstra armonia în mod natural. Încercăm să folosim componenta rațională pentru a administra un aspect ce se pretează componentei holistice. S-o lăsăm să-și facă treaba!

Ideea că asta este calea de urmat este prezentă în limbajul de zi cu zi pe care-l folosim cu toții dar a cărui semnificație se pare c-am uitat-o.

Mai țineți minte ce ni se spunea când eram mici atunci când greșeam ceva? "Nu e frumos ce faci"
Nu e frumos!
De observat că expresia "nu e frumos" nu poartă cu ea o acuză, este pur și simplu o atenționare amicală că ceea ce faci periclitează armonia. Asta este compasiunea! Asta este influența componentei holistice!

Atunci când spui "Nu e corect ce faci" deja îi adresezi o acuză celuilalt, deoarece "corect" este un cuvânt ce se adresează direct componentei raționale, cea care judecă și asociază valori. Dacă nu e corect, e greșit, deci ești un om rău. Aceasta concluzie este trasă în mod automat de rațiune și duce la nenumărate convulsii mentale și sociale.

Asta este diferența.

De-asta componenta rațională nu are ce să caute în relațiile interumane, de-aia să ne judecăm unii pe alții este o mare eroare.
( Fraza asta denotă rațiunea care a înțeles să nu-și mai bage coada unde nu-i fierbe oala )

O altă observație interesantă este că în timp ce derapajele componentei raționale se văd la nivel macro, derapajele componentei holistice se văd la nivel micro.

Există oameni, în special artiști, care crează lucruri extraordinare, dar care sunt incapabili să aibă grijă de ei, și au o grămadă de probleme de natura practică. Ei sunt exemple unde componentea holistică este pe cai mari iar rațiunea suferă.

Există deci un spectru larg de exacerbări, fie de-o parte fie de cealaltă însă zonele de impact sunt diferite, de aceea pentru a avea armonie atât la nivel personal dar și social trebuie ca fiecare individ să găsescă punctul de echlibru între cele două componente.

Deci:
Pace, frumos și adevăr!

A se citi: hai să urmărim cu toții pacea păstrând/sporind armonia și căutând adevărul..