Mea culpa

Am ajuns pe-aici după ce cineva a comentat la un articol mai vechi. Mi-am dat seama că în dreptul anului 2014 nu figura nicio postare. Nu e bai. Nu m-a mișcat în niciun fel. 2014 a fost și încă este un an greu. Mă simt gârbovit, obosit și depășit. Și de situație și de vremuri. Dacă am învățat ceva în toată această perioadă este că idealismul este apanajul oamenilor fără probleme reale. Oamenii care trebuie să muncească zi de zi nu își permit luxul idealismului. Să dai din mâini zi de zi, de dimineața până seara te abrutizează sau în orice caz, nu te lasă să te dezvolți mental sau spiritual dincolo de statutul de muncitor care își face bine treaba. Nu este cazul meu, nu cred că aș putea rezista prea mult în astfel de condiții, sau poate aș putea dar ar fi un chin. Odată ce ai ajuns să cunoști o viață cât de cât lipsită de griji este distrugător să fii privat de vechile luxuri, gen să reflectezi la diverse în tihnă ,la căldurică și cu frigiderul plin. De la adăpostul căminului poți fi cu ușurință judecător și călău, arhitect și salvator. Și dimpăcate poți uita ușor că luxul tău reprezintă jertfa altcuiva, poate chiar acel cineva pe care tu îl judeci.

Oamenii sunt diferiți, extrem de diferiți, până la punctul de a se segrega în specii psiho-emoționale diferite. Iar factorul decisiv este reprezentat de diversitatea experiențelor prin care trec. Este extrem de greu dacă nu imposibil să empatizezi cu un om cu care nu ai experiențe în comun.

Această inegalitate este inevitabilă, este în fond o proprietate a vieții unde diverse categorii de creaturi se hrănesc direct sau indirect din energia altor categorii de creaturi.

Și-atunci fericirea reprezintă, așa cu remarca Huxley în "Minunata lume nouă" să accepți și să te identifici cu categoria din care faci parte. Experiențele nu au completă putere asupra noastră, există și factorul genetic care setează uneori niște limite ce nu pot fi depășite și trebuie să acceptăm asta.


Ce poate face un om în fond este să încerce să se înțeleagă cât mai bine și apoi să se accepte așa cum e.

Iată că și această scriere,  ca majoritatea celor găsite aici încearcă să găsească o soluție la frustrarea pe care continui să o experimentez. Eu nu îmi găsesc încă locul, sau poate nu vreau să-l accept. Acceptarea înseamnă în fond renunțarea la accesarea libertății totale și acceptarea propriilor limite ca niște lanțuri de aur ce ți-au fost hărăzite. Trebuie să înveți să îți placă ceea ce ești și să te detașezi de ceea ce ai fi vrut tu să fii.

Dar asta uneori poate fi extrem de greu. Poate însemna să renunți la tot ceea ce ai construit până în prezent și să te lași pe mâinile ființei lăuntrice care vrea să trăiască așa cum vrea ea, uneori poate total iresponsabil sau stupid conform vechilor standarde.

Poate că ce vrea aceasta ființă lăuntrica nu este nimic extraordinar ci dimpotrivă, pot fi lucruri simple, comune, întâlnite la majoritatea oamenilor și care sunt total contra idealurilor mărețe cu care se identifica ființa închipuită. Simplitatea este de multe ori asociată cu fericirea și poate nu întâmplător.

Când te întrebi "Cine sunt eu?" trebuie avută mare grijă deoarece e foarte posibil ca ființa închipuită să răspundă cu "ce ar vrea ea să fie", ori nu e deloc acelasi lucru. E nevoie de o sinceritate radicală să poți recepta răspunsul corect, "cine SUNT eu de fapt":

sunt o ființă tristă
nemulțumită
slabă fizic și energetic
neatentă la lumea din jur

( subtil mă detașez de ceea ce scriu schimbând persoana la a 3-a singular, evident fără să îmi dau seama )

concentrată pe câteva idei utopice pe care nu le poate pune în practică și cu care nici nu mai știe dacă se identifică

închisă la ideile și nevoile celor din jur

puternic obsedată de a face singură ceea ce își propune fără a cere ajutorul altcuiva și fără a se informa în prealabil cum au făcut alții treaba respectivă

se amăgește în schimb cu scuza că dacă ar face cum au făcut alții ar fi plictisitor și că abilitatea de a redescoperi adevărul sau ceea ce funcționează este apanajul geniului

alteori se imagineaza artist deși nu a creat niciodată ceva apreciat de ceilalți
nici consecvența si efortul de a duce lucrurile până la capăt nu-i sunt simpatice consolându-se cu ideea că odată ce-ai dus lucrurile până la 80% sunt ca și făcute și de cele mai multe ori efortul de a le duce până la capăt ar duce la ineficiență

(îmi dau seama c-am schimbat persoana și îmi asum cele scrise trecând la persoana întâi )

sunt desigur un mare fan al principilui lui Pareto (80/20) pe care îl folosesc ca argument de fiecare dată când fac o treaba suficient dar nu excelent

iubesc confortul, liniștea și să am cantități mari de timp la dispoziția mea. Justific asta spunând că mie îmi place să reflectez la adevăruri fundamentale ale existenței și am nevoie de o izolare temporal-spațială pentru a putea intra în starea necesară

Reprezintă întotdeauna o luptă să fac lucruri practice din lumea reală, atâta timp cât nu implică o "meștereală" unde egoul meu de inginer-inventator-artist poate fi excitat și exersat indiferent de utilitatea rezultatului.

Îmi lipsește aproape cu desăvârșire abilitatea de a comunica și de a procesa în timp real ce îmi spun ceilalti oameni. Întotdeauna am nevoie de timp și de un nivel de concentrare mărit pentru a mă gândi la ce a spus/scris altcineva.

Și abilitatea de a memora și de a corela informații curente cu amintiri îmi este din ce în ce mai străină.
Să nu mai menționez de a îmi aminti drumul pe care trebuie să o iau pentru a ajunge într-un loc fie că am mai fost de câteva ori acolo fie că trebuie să mă orientez conform unei hărți mentale pe care am construit-o în timp ( aceasta este extrem de sumară și se deteriorează cu o viteză uimitoare )

Urăsc să mi se spună ce să fac și devin agresiv în momentul în care cineva are cutezanța să mă sfătuiască cum sa fac un lucru
Eu știu în sinea mea că dacă îmi pun în minte să fac ceva îl pot face fără niciun ajutor
Simt așa o forță care zace în mine deși de foarte puține ori s-a arătat cu adevărat

Justificare este că această forță se activează doar în situații limită când nimeni altcineva nu își asumă o treabă pe care eu o consider importantă

În momentul în care cineva și-a asumat-o în schimb, eu o ignor total

De foarte puține ori verbalizez ce gândesc și deși sunt și situații când eu găsesc o explicație plauzibilă la ce se întâmplă nu o comunic altcuiva indiferent că persoana respectivă își face probleme

Îmi place să mă gândesc la o problemă complexă care a ajuns în conștiința mea, mai cu seamă dacă eu am scornit-o
De foarte puține ori chiar găsesc o soluție și de și mai puține ori, spre deloc, solutia respectiva chiar este implementată și folosită

De ceva timp îmi place să produc sunete la chitară sau la pian
Nu prea pot spune că și cânt
Refuz bineînțeles să studiez tehnicile împământenite de a cânta la un instrument și mă încăpățânez să descopăr eu o tehnică personală justificând că în vremurile timpurii oamenii cântau pur și simplu după ureche iar muzica poate fi făcută și fără cunoașterea teoriei atâta timp cât folosești partea corectă din creier

Am asimilat inevitabil niște cunoștițe dar reneg modul în care am făcut-o. Consider școala o instituție care amputează creativitatea dar sunt de acord și cu faptul că fără educație omul este în fond o fiară.

Așa cum eu urăsc să mi se spună ce să fac încerc să nu fiu ipocrit și nici eu la rândul meu nu-i spun altcuiva ce să facă, de fapt nici nu prea sunt atent la ce fac ceilalți, nu mă interesează

Dacă cineva mă întreabă ceva, sunt extrem de lapidar în explicații și încerc mai mult sau mai puțin conștient să închei convorbirea cât mai repede
De foarte puține ori întreb eu pe cineva ceva

Dacă trebuie să discut, prefer discuțiile despre diverse probleme legate de lume, de societate, de serviciu de ce-o fi
Nu vorbesc niciodată despre ce îmi place, de fapt nici nu prea știu ce îmi place, asta e PROBLEMA ( iată că am transformat și asta într-o problemă )

Se pare că la ce sunt destul de bun este să încerc foarte tare să fiu mai bun făra a și FI efectiv ( pe-asta trebuie s-o rețin, cred că sumarizează tot ce sunt, eventual mă și pot umfla in pene c-am găsit o frază care să-mi descrie impotența pe deplin )

Am senzația că sunt un ipocrit prin tot ce am scris pe acest blog și chiar mai sus în acest articol.

The wealth of the commons

Am dat peste "The wealth of the commons", o carte ce compilează 73 de articole scrise de diverși oameni preocupați de o schimbare de paradigmă legată de organizarea societăților.

Se propun diverse modalități prin care se poate trece de la actualul sistem socio-politic-economic, bazat în special pe creștere continuă în pofida resurselor limitate, și pe transformarea acestora precum și a oamenilor în simple mijloace pentru generarea de profit, către un sistem al comunităților, care colaborează pentru rearmonizarea activităților omului cu ecosistemul planetar și cu el însuși.

Cartea se găsește aici.

Merită citită măcar introducerea.

Reinvenția ca mod natural de înțelegere

Richard Feynman a zis un lucru, foarte adevărat după părerea mea: "What I cannot create, I do not understand" ( Ceea ce nu pot să creez, nu înțeleg )

În ziua de azi se pune foarte mult accentul pe acumularea de cunoștințe, de obicei prin citit, însă nu înțelegi cu adevărat un lucru decât încercând să-l creezi. Cunoștințele sunt goale de conținut dacă nu sunt dobândite prin experiența proprie.
 Punându-te în pantofii celui care a creat ceva și gândind din perspectiva respectivului, vei ajunge să ai o înțelegere mult mai profundă despre acel ceva.

Trebuie să înțelegi în primul contextul în care se afla cel care a creat ceva.
Trebuie să înțelegi care a fost nevoia care a dus la invenția respectivă, pentru că dacă nu e vorba de artă, de obicei toate invențiile au ca și cauză o nevoie. 

Odată ce ai înțeles asta, lucrurile cumva vin de la sine. Dacă înțelegi problema(nevoia) înțelegi și motivația inventatorului și poți să-l substitui. De foarte multe ori, din această perspectivă, pașii care duc de la problemă la soluție sunt extrem de logici și naturali.

Dacă nu înțelegi motivația invetatorului nu poți înțelege pe deplin invenția.

Acest simplu exercițiu, pe lângă faptul că îți oferă o înțelegere mult mai profundă despre obiectul studiului, îți oferă și o satisfacție mult mai mare decât dacă citești despre asta. Satisfacția vine prin experiență, atunci când mintea urmărește un scop pe care îl înțelege.

Bineînțeles că pentru a recrea contextul inițial al unei invenții va fi de cele mai multe ori nevoie să acumulezi niște cunoștințe chioare, însă acestea nu sunt un scop în sine, ci doar un sprijin pentru a facilita experiența reinvenției dătătoare de înțelegere.
A considera cunoștințele un scop în sine este ca și cum ai pune căruța înaintea cailor. Scopul este experiența.

Acesta cred că este un mod mai sănătos de a ne înțelege lumea, studiind în primul rând cum s-a ajuns la ce avem azi. Nu credeam că am s-o spun, dar se pare că este foarte important să înțelegem istoria.

Hartă în timp real cu ultimele modificări ale articolelor de pe Wikipedia

Doi programatori au făcut un site care evidențiază in timp real titlurile  articolelor de wikipedia recent modificate, precum și locația celor care le-au modificat, obținută în funcție de ip.

Sursa: aici

Panouldebord.ro ca agregator de știri

De la 1 iulie Google a decis să închidă serviciul Reader folosit pentru agregarea știrilor prin RSS.

M-am gândit că e o ocazie bună să-mi fac propriul agregator de știri.

Dacă tot l-am făcut, mi-am zis că n-are cum să strice să integrez funcționalitatea pe site-ul panouldebord.ro că poate o va mai găsi și altcineva utilă.

Mai multe despre asta aici.

Câteva idei din spatele Wikileaks

Am dat peste transcrierea unei discuții dintre Julian Assange și Eric Schmidt. Având în vedere că este destul de lungă și greu de urmărit mi-am permis să extrag câteva idei și să le postez aici.
(link-ul către întreaga discuție la finalul postului)

Iată-le:

În sistemul actual, cei care aduc la lumina informații sensibile pentru rețelele de putere sunt persecutați, astfel efortul pentru a putea face față este foarte mare și foate mulți din cei care ar vrea să facă asta sunt descurajați, iar informațiile care ar putea duce la o schimbare a conștiinței oamenilor nu ajung niciodată la aceștia.

Sunt mai multe forme de cenzură:

- Cenzura propriuzisă, care încearcă să șteargă din istorie ceea ce este perceput ca periculos pentru cei ce au puterea, după modelul Orwelian. Cele câteva cazuri de hărțuire sau chiar ucidere a jurnaliștilor care fac publice informații legate de activitățile injuste ale guvernelor au un efect de domino făcându-i pe alții care au o informație relevantă să se autocenzureze de frica repercursiunilor care le-ar putea afecta securitatea personală.

- Cenzura prin complexitate. Înnecarea adevărului într-un ocean de complexitate inutilă. Legea este o formă de cenzură prin complexitate. Oamenii nu pot acționa asupra a ceea ce nu înțeleg.

Societătile curente descurajează comportamentul altruist și-l încurajează pe cel egoist. Cei care ajung in poziții privilegiate sunt cei care joacă necinstit în timp ce aceia care vor să evidențieze neregulile sunt persecutați.

Ceea ce a încercat Assange cu Wikileaks a fost să reducă riscul pentru cei care vor să publice informații secrete, oferindu-le anonimitate.
Comunicarea intr-un mod descentralizat, anonim și necenzurat ar putea duce la o schimbare calitativa a societătii.

Jurnalismul de investigație pare să fie pericolul numărul unu pe lista guvernelor.
Un fapt interesant este că în cultura guvernelor cenzurarea se produce în special în cazul informației care ajunge la "urechile" șefilor. În momentul în care aceasta este cenzurată astfel încât centrele de putere sa nu mai știe de ea, este mult mai ușor ca ea să ajungă la publicul larg.
Este o aplicare a principiului "out of sight out of mind". Wikileaks s-a folosit de acest avantaj pentru a crea "darknets" în care informația confidențială să poată fi diseminată către publicul larg fără știrea guvernelor.

Assange propune jurnalismul științific, unde sursele și datele pe baza cărora sunt făcute diverse afirmații trebuie să fie și ele făcute publice, astfel încât cititorul să poată testa validitatea concluziilor.

Majoritatea războaielor secolului 20 au fost create pe baza unor minciuni amplificate de media mainstream.
Assange vede aici o oportunitate: deoarece oamenii trebuie să fie mințiți pentru a justifica războaiele atunci acestea ar putea fi prevenite pur și simplu prin publicarea adevărului.

Operațiunile injuste, conduse de guverne, care afectează foarte mulți oameni, implică și un număr mare de complici, care au acces la anumite porțiuni de informație. Acest număr mare de complici face posibilă asigurarea unui grad mare de anonimitate celor care ajung să divulge aceste informații. Dacă acestea nu ar fi distribuite într-o formă scrisă și unui număr mare de indivizi participanți, operațiunea ar fi ineficientă. Aceasta face ca scurgerea de informații confidențiale să nu poată fi ocolită cu ușurință de către organizațiile de putere fără să aibă o penalizare în eficiența cu care își duc la îndeplinire planurile.

Guvernele și corporațiile mari sau mici reprezintă un continuum a cărui preocupare este de a acumula mai multă putere. Se crează rețele de influență care transcend mediul politic, economic, juridic și jurnalistic.

Justificări pentru publicarea cât mai multor informații:
- cu cât arhiva intelectuală a omenirii este mai mare, necenzurată, cu atât sunt mai multe șanse să progresăm ca specie
- publicarea informației este benefică pentru cei care se angajează în acte de interes public și dăunătoare pentru cei care se angajează în acte injuste.

Deci, pe cale logică, publicarea neîngrădită a informației va duce la schimbarea conștiinței oamenilor și la formarea unui alt sistem de valori care va promova comportamentul altruist fața de cel egoist, iar acesta va fi un lucru benefic pentru omenire și prin recul pentru fiecare individ în parte.


Assange nu promovează martiriul, ci lupta inteligentă: luptă și fugi pentru a mai putea lupta și data viitoare. Anonimitatea ar putea înlătura nevoia de a fugi, putând astfel să lupți continuu contra celor care joacă necinstit.
Curajul nu este absența fricii, ci controlul intelectual al acesteia prin evaluarea corectă a riscurilor și oportunităților. Este important să testezi ceea ce merge și ce nu merge fără să-ți rupi gâtul.

Formula de leadership folosită de Wikileaks este cea bazată pe valori comune, nu pe comandă și control. Oamenii care împărtășesc aceleași valori se găsesc unii pe alții și se autoorganizează în rețele descentralizate capabile să acționeze într-un mod coerent. O astfel de structură este capabilă să reziste unor forțe foarte puternice precum guvernele.

Întrebat : "De unde știi c-ai câștigat?" Julian răspunde foarte inspirat:

"Well it's not possible to win this kind of thing. This is a continuous striving that people have done for a long time. Of course, there are many individual battles that we win, but it is the nature of human beings that human beings lie and cheat and deceive and organized groups of people who do not lie and cheat and deceive find each other and get together... and because they have that temperament, are more efficient. Because they are not lying and cheating and deceiving each other. And that is an old, a very old struggle between opportunists and collaborators. And so I don't see that going away. I think we can make some significant advances and it is perhaps, it is the making of these advances and being involved in that struggle that is good for people. So the process is in part the end game. It's not just to get somewhere in the end, rather this process of people feeling that it is worthwhile to be involved in that sort of struggle, is in fact worthwhile for people. A Maoist would say, <continual revolution!>"


Transcrierea întregii discuții aici .

Singuri dar împreună

Un extras dintr-un articol care susține ideea de "brainstorming asincron", mai exact colaborarea folosind internetul ce oferă participanților libertatea de a contribui într-un mod natural, neîngrădit, fără presiuni și zgomot inutil. Aceasta este exact ideea care stă la baza site-ului panouldebord.ro.

"... The reasons brainstorming fails are instructive for other forms of group work, too. People in groups tend to sit back and let others do the work; they instinctively mimic others’ opinions and lose sight of their own; and, often succumb to peer pressure. The Emory University neuroscientist Gregory Berns found that when we take a stance different from the group’s, we activate the amygdala, a small organ in the brain associated with the fear of rejection. Professor Berns calls this “the pain of independence.” 

The one important exception to this dismal record is electronic brainstorming, where large groups outperform individuals; and the larger the group the better. The protection of the screen mitigates many problems of group work. This is why the Internet has yielded such wondrous collective creations. Marcel Proust called reading a “miracle of communication in the midst of solitude,” and that’s what the Internet is, too. It’s a place where we can be alone together — and this is precisely what gives it power. 

MY point is not that man is an island. Life is meaningless without love, trust and friendship. 

And I’m not suggesting that we abolish teamwork. Indeed, recent studies suggest that influential academic work is increasingly conducted by teams rather than by individuals. (Although teams whose members collaborate remotely, from separate universities, appear to be the most influential of all.) The problems we face in science, economics and many other fields are more complex than ever before, and we’ll need to stand on one another’s shoulders if we can possibly hope to solve them. 

But even if the problems are different, human nature remains the same. And most humans have two contradictory impulses: we love and need one another, yet we crave privacy and autonomy. 

To harness the energy that fuels both these drives, we need to move beyond the New Groupthink and embrace a more nuanced approach to creativity and learning. Our offices should encourage casual, cafe-style interactions, but allow people to disappear into personalized, private spaces when they want to be alone. Our schools should teach children to work with others, but also to work on their own for sustained periods of time. ..."
Tot articolul