The wealth of the commons

Am dat peste "The wealth of the commons", o carte ce compilează 73 de articole scrise de diverși oameni preocupați de o schimbare de paradigmă legată de organizarea societăților.

Se propun diverse modalități prin care se poate trece de la actualul sistem socio-politic-economic, bazat în special pe creștere continuă în pofida resurselor limitate, și pe transformarea acestora precum și a oamenilor în simple mijloace pentru generarea de profit, către un sistem al comunităților, care colaborează pentru rearmonizarea activităților omului cu ecosistemul planetar și cu el însuși.

Cartea se găsește aici.

Merită citită măcar introducerea.

Reinvenția ca mod natural de înțelegere

Richard Feynman a zis un lucru, foarte adevărat după părerea mea: "What I cannot create, I do not understand" ( Ceea ce nu pot să creez, nu înțeleg )

În ziua de azi se pune foarte mult accentul pe acumularea de cunoștințe, de obicei prin citit, însă nu înțelegi cu adevărat un lucru decât încercând să-l creezi. Cunoștințele sunt goale de conținut dacă nu sunt dobândite prin experiența proprie.
 Punându-te în pantofii celui care a creat ceva și gândind din perspectiva respectivului, vei ajunge să ai o înțelegere mult mai profundă despre acel ceva.

Trebuie să înțelegi în primul contextul în care se afla cel care a creat ceva.
Trebuie să înțelegi care a fost nevoia care a dus la invenția respectivă, pentru că dacă nu e vorba de artă, de obicei toate invențiile au ca și cauză o nevoie. 

Odată ce ai înțeles asta, lucrurile cumva vin de la sine. Dacă înțelegi problema(nevoia) înțelegi și motivația inventatorului și poți să-l substitui. De foarte multe ori, din această perspectivă, pașii care duc de la problemă la soluție sunt extrem de logici și naturali.

Dacă nu înțelegi motivația invetatorului nu poți înțelege pe deplin invenția.

Acest simplu exercițiu, pe lângă faptul că îți oferă o înțelegere mult mai profundă despre obiectul studiului, îți oferă și o satisfacție mult mai mare decât dacă citești despre asta. Satisfacția vine prin experiență, atunci când mintea urmărește un scop pe care îl înțelege.

Bineînțeles că pentru a recrea contextul inițial al unei invenții va fi de cele mai multe ori nevoie să acumulezi niște cunoștințe chioare, însă acestea nu sunt un scop în sine, ci doar un sprijin pentru a facilita experiența reinvenției dătătoare de înțelegere.
A considera cunoștințele un scop în sine este ca și cum ai pune căruța înaintea cailor. Scopul este experiența.

Acesta cred că este un mod mai sănătos de a ne înțelege lumea, studiind în primul rând cum s-a ajuns la ce avem azi. Nu credeam că am s-o spun, dar se pare că este foarte important să înțelegem istoria.

Hartă în timp real cu ultimele modificări ale articolelor de pe Wikipedia

Doi programatori au făcut un site care evidențiază in timp real titlurile  articolelor de wikipedia recent modificate, precum și locația celor care le-au modificat, obținută în funcție de ip.

Sursa: aici

Panouldebord.ro ca agregator de știri

De la 1 iulie Google a decis să închidă serviciul Reader folosit pentru agregarea știrilor prin RSS.

M-am gândit că e o ocazie bună să-mi fac propriul agregator de știri.

Dacă tot l-am făcut, mi-am zis că n-are cum să strice să integrez funcționalitatea pe site-ul panouldebord.ro că poate o va mai găsi și altcineva utilă.

Mai multe despre asta aici.

Câteva idei din spatele Wikileaks

Am dat peste transcrierea unei discuții dintre Julian Assange și Eric Schmidt. Având în vedere că este destul de lungă și greu de urmărit mi-am permis să extrag câteva idei și să le postez aici.
(link-ul către întreaga discuție la finalul postului)

Iată-le:

În sistemul actual, cei care aduc la lumina informații sensibile pentru rețelele de putere sunt persecutați, astfel efortul pentru a putea face față este foarte mare și foate mulți din cei care ar vrea să facă asta sunt descurajați, iar informațiile care ar putea duce la o schimbare a conștiinței oamenilor nu ajung niciodată la aceștia.

Sunt mai multe forme de cenzură:

- Cenzura propriuzisă, care încearcă să șteargă din istorie ceea ce este perceput ca periculos pentru cei ce au puterea, după modelul Orwelian. Cele câteva cazuri de hărțuire sau chiar ucidere a jurnaliștilor care fac publice informații legate de activitățile injuste ale guvernelor au un efect de domino făcându-i pe alții care au o informație relevantă să se autocenzureze de frica repercursiunilor care le-ar putea afecta securitatea personală.

- Cenzura prin complexitate. Înnecarea adevărului într-un ocean de complexitate inutilă. Legea este o formă de cenzură prin complexitate. Oamenii nu pot acționa asupra a ceea ce nu înțeleg.

Societătile curente descurajează comportamentul altruist și-l încurajează pe cel egoist. Cei care ajung in poziții privilegiate sunt cei care joacă necinstit în timp ce aceia care vor să evidențieze neregulile sunt persecutați.

Ceea ce a încercat Assange cu Wikileaks a fost să reducă riscul pentru cei care vor să publice informații secrete, oferindu-le anonimitate.
Comunicarea intr-un mod descentralizat, anonim și necenzurat ar putea duce la o schimbare calitativa a societătii.

Jurnalismul de investigație pare să fie pericolul numărul unu pe lista guvernelor.
Un fapt interesant este că în cultura guvernelor cenzurarea se produce în special în cazul informației care ajunge la "urechile" șefilor. În momentul în care aceasta este cenzurată astfel încât centrele de putere sa nu mai știe de ea, este mult mai ușor ca ea să ajungă la publicul larg.
Este o aplicare a principiului "out of sight out of mind". Wikileaks s-a folosit de acest avantaj pentru a crea "darknets" în care informația confidențială să poată fi diseminată către publicul larg fără știrea guvernelor.

Assange propune jurnalismul științific, unde sursele și datele pe baza cărora sunt făcute diverse afirmații trebuie să fie și ele făcute publice, astfel încât cititorul să poată testa validitatea concluziilor.

Majoritatea războaielor secolului 20 au fost create pe baza unor minciuni amplificate de media mainstream.
Assange vede aici o oportunitate: deoarece oamenii trebuie să fie mințiți pentru a justifica războaiele atunci acestea ar putea fi prevenite pur și simplu prin publicarea adevărului.

Operațiunile injuste, conduse de guverne, care afectează foarte mulți oameni, implică și un număr mare de complici, care au acces la anumite porțiuni de informație. Acest număr mare de complici face posibilă asigurarea unui grad mare de anonimitate celor care ajung să divulge aceste informații. Dacă acestea nu ar fi distribuite într-o formă scrisă și unui număr mare de indivizi participanți, operațiunea ar fi ineficientă. Aceasta face ca scurgerea de informații confidențiale să nu poată fi ocolită cu ușurință de către organizațiile de putere fără să aibă o penalizare în eficiența cu care își duc la îndeplinire planurile.

Guvernele și corporațiile mari sau mici reprezintă un continuum a cărui preocupare este de a acumula mai multă putere. Se crează rețele de influență care transcend mediul politic, economic, juridic și jurnalistic.

Justificări pentru publicarea cât mai multor informații:
- cu cât arhiva intelectuală a omenirii este mai mare, necenzurată, cu atât sunt mai multe șanse să progresăm ca specie
- publicarea informației este benefică pentru cei care se angajează în acte de interes public și dăunătoare pentru cei care se angajează în acte injuste.

Deci, pe cale logică, publicarea neîngrădită a informației va duce la schimbarea conștiinței oamenilor și la formarea unui alt sistem de valori care va promova comportamentul altruist fața de cel egoist, iar acesta va fi un lucru benefic pentru omenire și prin recul pentru fiecare individ în parte.


Assange nu promovează martiriul, ci lupta inteligentă: luptă și fugi pentru a mai putea lupta și data viitoare. Anonimitatea ar putea înlătura nevoia de a fugi, putând astfel să lupți continuu contra celor care joacă necinstit.
Curajul nu este absența fricii, ci controlul intelectual al acesteia prin evaluarea corectă a riscurilor și oportunităților. Este important să testezi ceea ce merge și ce nu merge fără să-ți rupi gâtul.

Formula de leadership folosită de Wikileaks este cea bazată pe valori comune, nu pe comandă și control. Oamenii care împărtășesc aceleași valori se găsesc unii pe alții și se autoorganizează în rețele descentralizate capabile să acționeze într-un mod coerent. O astfel de structură este capabilă să reziste unor forțe foarte puternice precum guvernele.

Întrebat : "De unde știi c-ai câștigat?" Julian răspunde foarte inspirat:

"Well it's not possible to win this kind of thing. This is a continuous striving that people have done for a long time. Of course, there are many individual battles that we win, but it is the nature of human beings that human beings lie and cheat and deceive and organized groups of people who do not lie and cheat and deceive find each other and get together... and because they have that temperament, are more efficient. Because they are not lying and cheating and deceiving each other. And that is an old, a very old struggle between opportunists and collaborators. And so I don't see that going away. I think we can make some significant advances and it is perhaps, it is the making of these advances and being involved in that struggle that is good for people. So the process is in part the end game. It's not just to get somewhere in the end, rather this process of people feeling that it is worthwhile to be involved in that sort of struggle, is in fact worthwhile for people. A Maoist would say, <continual revolution!>"


Transcrierea întregii discuții aici .

Singuri dar împreună

Un extras dintr-un articol care susține ideea de "brainstorming asincron", mai exact colaborarea folosind internetul ce oferă participanților libertatea de a contribui într-un mod natural, neîngrădit, fără presiuni și zgomot inutil. Aceasta este exact ideea care stă la baza site-ului panouldebord.ro.

"... The reasons brainstorming fails are instructive for other forms of group work, too. People in groups tend to sit back and let others do the work; they instinctively mimic others’ opinions and lose sight of their own; and, often succumb to peer pressure. The Emory University neuroscientist Gregory Berns found that when we take a stance different from the group’s, we activate the amygdala, a small organ in the brain associated with the fear of rejection. Professor Berns calls this “the pain of independence.” 

The one important exception to this dismal record is electronic brainstorming, where large groups outperform individuals; and the larger the group the better. The protection of the screen mitigates many problems of group work. This is why the Internet has yielded such wondrous collective creations. Marcel Proust called reading a “miracle of communication in the midst of solitude,” and that’s what the Internet is, too. It’s a place where we can be alone together — and this is precisely what gives it power. 

MY point is not that man is an island. Life is meaningless without love, trust and friendship. 

And I’m not suggesting that we abolish teamwork. Indeed, recent studies suggest that influential academic work is increasingly conducted by teams rather than by individuals. (Although teams whose members collaborate remotely, from separate universities, appear to be the most influential of all.) The problems we face in science, economics and many other fields are more complex than ever before, and we’ll need to stand on one another’s shoulders if we can possibly hope to solve them. 

But even if the problems are different, human nature remains the same. And most humans have two contradictory impulses: we love and need one another, yet we crave privacy and autonomy. 

To harness the energy that fuels both these drives, we need to move beyond the New Groupthink and embrace a more nuanced approach to creativity and learning. Our offices should encourage casual, cafe-style interactions, but allow people to disappear into personalized, private spaces when they want to be alone. Our schools should teach children to work with others, but also to work on their own for sustained periods of time. ..."
Tot articolul

Jocul

Acum ceva timp scriam în articolul "Eliberarea minții" despre faptul că în esență nu trebuie nimic. Acum încă mai cred asta dar mi-am dat seama că e doar o jumătate de adevăr. Eliberarea de condiționările sistemului este primul pas, unul dificil, însă e doar începutul unei lungi călătorii, iar următorii pași nu-s deloc mai ușori. (Recitind articolul am descoperit că "știam" de când l-am scris că este "primul pas" deși nu-mi era foarte clar care erau următorii). Acum cred că știu: După ce-l renegi pe "trebuie" TREBUIE să-l accepți pe "trebuie".

Este important să accepți schimbarea, să nu lași ca idei de genul "nu trebuie nimic" sau "trebuie aia" să devină credințe. Credințele sunt ca niște pietre de moară. E adevărat, îți oferă o stabilitate, o identitate, lucru deloc neglijabil, dar în același timp te și blochează în încercarea ta de a descoperi cine ești, pentru că, nu-i așa?, în fond despre asta e vorba. Cea mai profundă întrebarea, cea care levitează în capatele tuturor asta e. Era să spun că și în inimi dar ar fi fost probabil greșit. Inima nu se întreabă. Ea doar își urmează cursul. Și probabil că realizarea asta este capătul dar și începtul călătoriei. După ce mintea se luptă cu toate condiționările și problemele pe care ea însăși le creează, în special cu faptul că omul este în fond un animal guvernat de instincte, simțuri, plăceri și frici, în cele din urmă acceptă toate astea și se supune, se predă și spune "E ok. Toate astea sunt ok. Ăsta este cadrul, arena, iar eu sunt jucătorul și spectatorul. Tot ce rămâne este să joc jocul fără atașament și să urmăresc filmul.".

Va fi ăsta sfârșitul anxietăților și suferințelor? Deloc. Sunt momente în care futilitatea întregului experiment te aduce aproape de Cioran. Singura scăpare este să privești zădărnicia proiectului ca pe o mare oportunitate. Singura utilitate a unui scop este că mijlocește experiențe. Experiența este singura care te mai poate face să continui fraza în loc să pui punctul final. Fie că alegi să fii copilul cu creta în mână și cu un petec de asfalt în față sau un călău cu barda care de-abia așteaptă să distrugă ce-i stă în cale, totul este permis. Sclav sau tiran, șoarece de bibliotecă sau dependent de adrenalină și toate celelalte categorii aparent antagonice, toate pot și ar merita să fie încercate. Sigur, acceptarea faptului că experiența, orice haină ar îmbrăca ea, este singura justificare a acestei existențe și că "binele" și "răul" sunt deopotrivă acceptabile este greu de atins. Dar cu această acceptare vine și marea eliberare și oportunitate. Abia acum poți alege cu adevărat. De ce asta? Pentru că atunci când ești condiționat să funcționezi într-un anumit cadru mental în realitate nu poți alege. După ce scapi de toate condiționările și vezi că de fapt orice-ai alege este ok, ești cu adevărat în măsură să alegi ceva.

Să fii total conștient de mecanismele jocului face cu adevărat jocul interesant. Să-i faci pe cât mai mulți conștienți de asta cred că ar face jocul și mai interesant. Momentan mi se pare că jocul a ajuns într-un punct limitat și predictibil. Trebuie făcut ceva. Niște jucători au căpătat un avantaj mult prea mare și au creat un joc în joc pe care toți noii jucători sunt obligați să-l joace, fără ca măcar să-și dea seama ce se întâmplă de fapt. Cred că este necesar un reset. Hai să mai încercăm și altceva. Jocul economico-politico-social actual ne-a cam arătat ce poate. A fost distractiv pentru o perioadă, și ne-a adus ceva drăguț, tehnologie, dar acum e momentul să schimbăm puțin paradigma ca să putem folosi tehnologia în moduri mai haioase.

Direcția ce mă atrage, care deja a luat amploare în anumite zone este crowdsourcing-ul. Hai să începem să luăm deciziile ad-hoc și energia creativă sau distructivă a fiecăruia să fie moneda de schimb. Hai în loc sa votăm politicieni să votăm idei si proiecte care aduc cu adevărat o schimbare în viețile noastre. Hai în loc să ne ducem la muncă și să ne consumăm energiile pentru a produce în mare parte gunoi sau inutilitate, să le folosim pentru a implementa proiectele cu care noi rezonăm, și care ne schimbă viața într-un mod palpabil pe termne scurt dar cu viziune pe termen lung. La dracu, chiar nu suntem în stare de altceva? Dacă viața înseamnă experiență atunci este stupid să faci zi de zi același lucru care te transformă într-un zombie. Nu contează rezultatul. Nu contează! Contează cum te simți. Nu contează nici dacă mori, ceea ce conteaza este seninătatea cu care o faci. Despre asta e vorba. Despre asta a fost vorba tot timpul. Să-ți manifești voința neîngrădit și să te bucuri de fiecare clipă. Conteaza suma clipelor care te-au făcut să simți că trăiești într-un fel sau altul. Durere, plăcere, extaz, suferință, grație, compasiune, toate astea înseamna mult mai mult decât să îți trăiești viața ca un mort ambulant. În fond în fiecare clipă alegi între două lucruri, viața adică să faci exact ce simți în momentul ăla sau moartea, să ratezi să dai curs impulsului. În timp ce te lupți cu condiționarea durerile și suferințele vor predomina, dar sunt necesare, sunt parte din proces. Ulterior îți dai seama ca suferința nu este altceva decât o expresie a rezistenței vechii condiționări.
Fiecare depresie îți dă o informație despre o chingă cu care mintea este legată. După ce o înțelegi suferința dispare. Când nu mai sunt chingi nu mai sunt nici suferințe. Ești în sfârșit liber. Cele mai grozave chingi te țin captiv în timp, în viitor și trecut, în sisteme de valori, bine și rău, într-o neputință învățată. Cu fiecare cataramă desfăcută realizezi unde ești, unde ai fost tot timpul, unde se petrece totul, în prezent și că totul este permis, cu un cost. Iar costul se măsoară în posibilități. Cu cât vei alege să limitezi posibilitățile altora cu atât ți le vei limita și pe ale tale. Cu cât le vei permite altora mai multe posibilități cu atât îți vei permite și ție.

E simplu atunci când înțelegi că nu contează unde ajungi ci unde te afli și ce simți în clipa prezentă. Asta e tot. Asta e marea alegere, singura alegere: Să experimentezi ceea ce clipa îți oferă, sau să refuzi.

Toate aceste clipe sunt de fapt cadre din filmul vieții fiecăruia. Atunci când alegi să trăiești clipa exact așa cum e și exprimi exact ceea ce simți în momentul ăla ai creat un cadru, iar când reacționezi conform codiționării sau fricii, creezi un cadru negru, o amintire a unei ratări. Se spune că omul când moare își poate vedea filmul întregii vieți. Cel care alege să-și creeze fiecare cadru din film câștigă constant, o dată cu fiecare experiență iar apoi la final când își vede filmul, în timp ce cel care ratează fiecare frame, ratează constant, iar la final se uită la o peliculă neagră, un nimic lung.

Răspunsul la întrebarea "Cine sunt" ni se dezvăluie câte puțin de fiecare dată când suntem autentici. Dacă adunăm suficiente clipe de acest fel, ne vom da seama cine suntem relativ repede, s-ar putea chiar să și intuim și cum va arăta restul filmului dar banuiesc că asta va face fiecare cadru și mai interesant și mai viu. Asta este împăcarea totală. Prezența în fiecare clipă se va dilata într-o nouă dimensiune, ca și cum ai ieși în afara timpului fiind și spectator și actor. Trebuie să fie un sentiment sublim. Dacă devii conștient și de ceilalți actori și cum cadrele filmului fiecăruia le influențează pe ale celorlalți, și cum de fapt toate se contopesc într-un film al tuturor și că totul este o explorare a experiențelor posibile cred că deja ai înțeles cine ești.