Guvernare liberă

Criza unui model

2012-01-19T14:37:00.000+02:00

Românii au ieșit în stradă... și protestează... dar nu prea știu ce vor. Știu doar că sunt nemulțumiți, însă nu mi se pare că înțeleg exact care este problema reală a neajunsurilor lor. Cu atât mai puțin soluția.

Sigur, cel mai simplu e să dai vine pe ăștia de cică ne conduc, însă știm cu toții că asta n-o să rezolve nimic. S-a încercat de atâtea zeci de ani și nu s-a văzut vre-o îmbunătățire remarcabilă.
Ideea asta a fost prinsă de cineva care a scris pe o pancardă: "PDL sau USL același drac e".

Schimbând oamenii nu se va întâmpla mare lucru. Ceea ce cumva simțim cu toții însă ne e greu să formulăm/acceptăm este că e mare nevoie de schimbarea modelului de guvernare. Felul în care se iau decizii, felul în care circulă informația, felul în care oamenii pot sesiza și dezbate problemele punctuale cu care se confruntă, toate astea trebuie să se schimbe.

Modelul actual propune votarea unui grup restrâns, închis de oameni care vor decide viitorul și prezentul tuturor celorlalți. Este clar că e un model rudimentar, expus corupției, deoarece concentrează mult prea multă putere în jurul unui grup restrâns de inivizi, care nici măcar nu pot fi trași la răspundere pentru erorile pe care le comit, mai mult sau mai puțin voit.

După părerea mea, direcția corectă este cea care va permite tuturor cetățenilor să voteze idei, acțiuni, probleme și soluții și să le dezbata împreună cu ceilalți. Doar așa se poate tinde către optimul decizional și către reprezentarea reală a indivizilor.

Lucrurile pot fi îmbunătățite doar când se lucrează pe chestiuni concrete, ce permit analizarea corectă a beneficiilor și costurilor unde cei avizați și mai ales cei afectați au ceva de spus. Problemele și soluțiile trebuiesc evaluate ad-hoc direct de cetățeni, iar acest lucru a devenit demult posibil prin intermediul rețelelor de comunicații. Strigând "jos guvernul", "jos președintele" nu rezolvăm nimic. Direcția corectă este ca aceste istituții să devină simbolice.

La o privire mai atentă aș spune ca de fapt toate crizele cu care ne confruntăm fie ele politice, economice sau sociale sunt expresii ale unei crize mai subtile: cea informațională.

Dacă trecem în cadrul abstract, putem considera că întreaga societate este un sistem complex, un procesor și un generator de informație. Nivelul de bunăstare al unei societăti depinde direct de modul în care respectiva societate se guvernează care la rândul său este o consecință directă a gradului în care acea societate se înțelege pe sine. Ei bine această înțelegere depinde în cele din urmă de modul în care informația circulă prin acea societate.

Putem observa asta din funcționarea propriului organism. Atunci când o zonă a corpului este supusă unor factori dăunători aceasta semnalizează sistemul nervos central care în cazul în care comunicația nu este bruiată sau întreruptă reacționează corespunzător.

Analogia evidentă, este că societatea românească actuală se asemănă unui pacient cu multiple răni sângerânde, care în loc să se panseze, alege să se drogheze constant pentru a nu mai simți durerea, în timp ce din ce în ce mai multe resurse îi părăsesc corpul împingându-l către puncul fără întoarcere. Este vital de evidențiat faptul că pacientul nu realizează că el este singurul care se poate salva. Degeaba așteaptă să îi vină alții în ajutor, iar asta este exact imaginea fiecărui manifestant și a fiecărui nemulțumit din această țară. Toți așteaptă să fie salvați și toți se droghează cu media și substanțe sau comportamente nocive, dar nu fac nimic constructiv, ba dimpotrivă, se plâng și distrug chiar ei resurse pe care le-ar putea folosi pentru a-și îmbunătăți viața.

Ei bine, toate aceste comportamente individuale sumate, duc la imaginea de ansamblu a României, a unei societăți resemnate și bolnave, dependente de ură și năpăsare care nu vrea să înțeleagă că așteptarea unei salvări miraculoase venită din altă parte este drumul sigur spre moarte.

Ca să continui analogia, singurii "câștigători" ai acestei situații sunt centrii de plăcere, în speță media și politicul care într-un tandem sinucigaș blocheaza/distorsioneaza informațiile vitale ce circulă înspre și dinspre restul corpului/societății și refuză să conștienteze starea deplorabilă în care ne aflăm ca organism, doar pentru a se putea bucura de plăceri de tip animalic.

Cam asta cred eu că este imaginea sumbră a societății actuale și toate astea deoarece abuzăm de folosirea unui model necorespunzător în procesarea informațiilor sociale. Acest model începe să-și demonstreze limitările și în tehnologia informației unde practic ajung să se recreeze structuri de tip stat, care dețin toate informațiile utilizatorilor lor, pe care le folosesc după bunul plac fără nicio posibilitate de a fi controlate.

Ei bine modelul despre care vorbesc este modelul client-server.

Problema cu acest model este cel pe care l-am menționat și mai sus, se concentrează mult prea multă putere pe o zonă mult prea restrânsă, fără posibilitatea unui control corespunzător.

Deși "server" înseamnă servitor, "cel care îți pune la dispoziție", în realitate acesta este stăpânul deorece el are toate informatiile despre toți ceilalți însă aceștia nu pot afla nimic din ceea ce el nu vrea să le dea.

Ei bine statul se comportă exact ca un server, iar cetățenii ca niște clienți obligați să accepte ceea ce acesta le oferă fără însă a avea posibilitatea să-l modifice din interior. Server-ul este prin definiție un sistem închis, ce nu poate fi controlat decât de cei ce se află în spate la butoane. Asta este cu adevărat marea problemă, faptul că oamenii nu pot modifica în niciun fel modul în care statul funționează. Din păcate în sistemul actual, prin vot oamenii nu pot decât să schimbe serverul, dar asta nu le schimbă în esență cu nimic statutul lor de simpli outsideri ai sistemului.

Aceasta este sursa tuturor celorlalte probleme. Abia în momentul în care cetățenii vor deveni programatori ai sistemului, abia când vor începe să scrie cod și să-și proiecteze funcționalitățile de care au nevoie, lucrurile vor începe să se îndrepte.

Dar ca toate astea să se întâmple sistemul trebuie să fie deschis, lucru cu care cei ce se află acum la butoane nu par să fie de acord.

Odată ce sistemul devine deschis, devine un sistem open source, pe care noi cetățenii îl administrăm după propriile nevoi.

Astfel ușor ușor modelul client-server va începe să se transforme într-un sistem p2p (peer to peer) de la persoană la persoană, care se bazează pe legături organice, între oameni în concordanță cu interesele, simpatiile și nevoile comune. Pardigma p2p permite oricui să comunice orice cu cine vrea la parametrii de securitate pe care și-i alege. O rețea p2p este a tuturor și a nimănui. Iar din punctul meu de vedere asta este o condiție necesară a unui sistem sănătos, stabil, adpativ și durabil.

Este vital însă să înțelegem că un sistem degeaba este deschis dacă oamenii nu participă la îmbunătătirea lui.

De exemplu, în loc să protestăm în stradă, mai bine ne strângem cel puțin 100000 de mii și ne creem singuri proiecte de legi pe care să le trimitem în parlament care să corecteze mai întâi chiar erorile sistemului.

Sunt românii pregătiți pentru așa ceva? Poate într-o generație două...

Există viață după conștiință?

2011-11-16T20:02:00.001+02:00

Materia care contemplează materia...
Care sunt alegerile materiei cu conștiință de sine?
Când înțelegi că ești o curgere mecanică a unei substanțe indiferente ce mai poți face?
O posibilitate ar fi să alegi calea zădărniciei și a propriei inutilități, să-l întâlnești la capătul ei pe Cioran zvârcolindu-se în capcana recursivității și să i te alături până când moartea te va elibera.

O altă posibilitate ar fi să te bucuri că de fapt nimic nu contează, că nu există limite în afara celor adânc înrădăcinate în matricea existenței, de care oricum ești foarte departe, și să te apuci să-ți trăiești viața ca și cum n-ai avea nimic de pierdut. Dar ce vei face? Orice. Poți încerca să testezi limitele, să le descoperi, să aduni noi cunoștințe, noi modalități de a face lucruri mai complicate, incomensurabile și inimaginabile pentru mintea ce încă doarme. Dar cu cât faci asta cu atât îți vei limita din alegeri și cu atât te vei apropia mai mult de recunoașterea ultimului adevăr: propria zădărnicie.

Dar, pentru conștiința abia trezită, acest ultim adevăr e încă departe, încă mai este timp pentru distracție, pentru descoperiri. Poate în cele din urmă îți poți înțelege până în cele mai mici amănunte propria funcționare și o poți schimba, te poți schimba, fundametal, structural, total. Poate mai apoi poți înțelege întreaga structură a universului, poate că poți crea la rândul tău alte universuri. Te poți distra, și te poți simți dumnezeu, dar dacă este ceva adevărat despre dumnezeu este că este în totalitate singur.
Mda.. singurătatea. Nu cumva asta este ultima frică? Să fii singur, să nu mai ai pe cine să dai vina, de cine să râzi, la cine să ții, cui să-i povestești toate ideile, realizările și eșecurile tale. De cine să te ferești cu cine să lupți. Să nu mai existe nimeni care să-ți vorbească și căruia să-i pese de tine, sau măcar să te urască. Nimic, doar indiferență totală. Doar tu cu tine. Liniște.
O existență deprimantă. O existență la care nu ai vrea să te gândești, și de care nu ai vrea să ai parte. Mai bine te păcălești. Dar pentru cât timp? Pentru totdeauna dacă s-ar putea..dar nu se poate.

Vă spun eu, moartea este întotdeauna de preferat singurătății. Conștiința de sine este propriul său dușman..

Poate de aceea omul creează atâta separare, ca să evite întâlnirea cu sine. Așa se poate explica tot.

Cel mai bine ascuns adevăr este că nu există separare.

Ați observat nevoia psihică de a avea un obstacol de trecut, un dușman de răpus, un scop de atins?
Este în regulă să existe un "noi" atâta timp cât există un "ei", sau un ceva exterior cu care ne confruntăm și căruia să-i "supraviețuim". Interior și exterior.

Dualitatea, separarea, este la fel de necesară psihicului uman precum este apa organismului.

Odată ce înțelegi toate astea singurul lucru care-ți mai rămâne de făcut este să "mori psihologic", cum spunea Krishnamurti. Să încetezi să mai exiști ca entitate separată, divizată de restul existenței și să accepți adevărul, acela că ești o matrice infromațională al cărei destin este în totalitate determinat, nu la nivel local desigur ci ca și finalitate. Iată deci și răspunsul la întrebarea de la început. În realitate nu există o alegere pe care o poate face conștiința, doar o amânare.

Nu contează cât de complicată este structura care susține conștiința sau cât de multă înțelegere are acea conștiință despre propria structură. Astea sunt doar detalii, pași pe scara evoluției. Esența conștiinței transcende toate astea și este aceeași. O conștiința mică și o conștiință mare au aceeași esență, aceeași percepție fundamentală despre sine.

Deci există viață după conștiință?
Există doar viață și nimic altceva...

Oameni

2011-11-04T13:34:00.000+02:00

Nu știu cum ar putea un om să nu fie măcar puțin mișcat de piesa asta...

Mă întreb, oare ce Dumnezeu l-a mânat pe omul ăsta să compună așa ceva? (la propriu și la figurat)

Ce îi mână pe toți creatorii de frumos?

Întotdeauna mi s-a părut că oamenii ăștia au acces la ceva la care eu nu am.

În ultima parte a vieții mele am fost obsedat de adevăr, de a înțelege lucrurile așa cum sunt ele, în profunzime, însă îmi dau seama că frumosul este altceva. Este relația subiectivă între observator și ceea ce percepe și care nu are nicio legătură cu faptele. Era vorba aia "frumusețea este în ochiul privitorului".

Capacitatea de a percepe/crea frumosul este de fapt capacitatea de a percepe/reproduce armonia. Armonia culorilor, armonia sunetelor, armonia mișcărilor, armonia interacțiunilor...

Frumosul, îmi pare că merge mână în mână cu compasiunea, cu apropierea de tot ce există și acceptarea realității așa cum este ea.
De ce oare? Poate pentru că și frumosul și compasiunea sunt expresii ale unor armonii însă de altă factură?

Se conturează iată, doi poli mentali, componenta rațională ce lucrează cu fapte, cu cantități exacte care face judecăți de valoare și care vrea să afle adevărul așa cum este el, și această componentă responsabilă cu observarea și probabil păstrarea și amplificarea armoniei percepute.

Sigur, asta nu mai miră pe foarte mulți. Totul pare să se muleze perfect pe ce ne tot spun oamenii de știință despre structura creierului cu cele două emisfere una rațională, iar alta holistică.

Lucrurile au sens și din punct de vedere al evoluției, care a selectat două componente cu funcții diferite dar care se complementează reciproc, una care are imaginea de ansamblu a sistemului din care face parte și una care se ocupă cu fapte și detalii imediate.

"Pace, frumos și adevăr" - iată valorile fundamentale ce au fost sintetizate de-a lungul istoriei omului.
Lucrurile capătă perspectivă și apare o nouă întrebare: Care este relația dintre cei doi poli dintre frumos și adevăr?

Intuitiv poți spune că ansamblul funcționează în mod optim (un aspect al gândirii raționale) atunci când cele două componente sunt în echilibru, în armonie (un aspect al gândirii holistice). Nu putea să lipsească și această observație meta.

Deci într-un fel putem spune că gândirea rațională este de fapt o subfuncție a celei care urmărește păstrarea armoniei generale.
Această concluzie este susținută și de observațiile pe care le putem face legat de diferențele de scară la care funcționează optim cele două componente.

Componenta rațională funcționează bine atunci când lucrează cu un set restrâns de variabile, reușind să definească foarte bine modul în care acestea se influențează reciproc. Este extrem de utilă atunci când vine vorba de supraviețuire, de situații de urgență, de tehnologie. Rezultatul funcționării ei este ceea ce denumim generic inteligență.

Pe măsură ce complexitatea sistemului observat crește, componenta rațională este depășită, prea multe detalii, prea multe lucruri de care trebuie ținut seamă, este compleșită.

Ce fericire însă că exact asta este zona unde componenta holistică lucrează la parametri optimi. Nu poate ține seamă de toate detaliile, însă are imaginea de ansamblu, și poate vedea unde armonia este în primejdie. Astfel poate ține lucrurile pe un făgăș de normalitate.

Aș putea să jur că frecvența de funcționare a componentei raționale este foarte mare, surprinzând lucrurile mici, detaliile, având rază mică de acțiune în timp ce frecvența celei holistice este foarte mică, surprinzând panorame, suprafețe mari ( și nu mă refer doar la ce vedem ci la tot ceea ce percepem sau gândim).

Macro și micro.
Ansamblu și detaliu.
Frumos și adevăr.
Armonie și fapt.

Ce rezultă când cele două componente sunt în echilibru?

Răspunsul îl simțim/bănuim cu toții: Pacea

Un om echlibrat este un om împăcat cu el însuși și cu întreaga existență.
Eficient dar și înțelegător.
Pragmatic dar și contemplativ.
Creator de frumos dar și de lucruri utile.

Iată care cred că este adevăratul potențial al ființei umane, al fiecărei ființe umane.

Am să fac un pas în spate și-am să-mi pun următoarea întrebare:

Ce concluzii putem trage dacă ne uităm la lumea noastră?

Armonia pare să sufere nu-i așa?

Pare că rațiunea și-a cam băgat coada acolo unde nu-i fierbe oala. Cel mai evident loc este sistemul social, care evident este mult prea complex să poată fi administrat optim de rațiune.

Stau și mă-ntreb, ce ne dorim cu toții de fapt? Nu pace, nu liniște?

N-ar fi mult mai ușor să lăsăm componenta holistică să-și facă treaba?
Inventăm coduri morale, legi care să reglementeze interacțiunile între oameni însă uităm că fiecare este dotat deja cu capacitatea de a păstra armonia în mod natural. Încercăm să folosim componenta rațională pentru a administra un aspect ce se pretează componentei holistice. S-o lăsăm să-și facă treaba!

Ideea că asta este calea de urmat este prezentă în limbajul de zi cu zi pe care-l folosim cu toții dar a cărui semnificație se pare c-am uitat-o.

Mai țineți minte ce ni se spunea când eram mici atunci când greșeam ceva? "Nu e frumos ce faci"
Nu e frumos!
De observat că expresia "nu e frumos" nu poartă cu ea o acuză, este pur și simplu o atenționare amicală că ceea ce faci periclitează armonia. Asta este compasiunea! Asta este influența componentei holistice!

Atunci când spui "Nu e corect ce faci" deja îi adresezi o acuză celuilalt, deoarece "corect" este un cuvânt ce se adresează direct componentei raționale, cea care judecă și asociază valori. Dacă nu e corect, e greșit, deci ești un om rău. Aceasta concluzie este trasă în mod automat de rațiune și duce la nenumărate convulsii mentale și sociale.

Asta este diferența.

De-asta componenta rațională nu are ce să caute în relațiile interumane, de-aia să ne judecăm unii pe alții este o mare eroare.
( Fraza asta denotă rațiunea care a înțeles să nu-și mai bage coada unde nu-i fierbe oala )

O altă observație interesantă este că în timp ce derapajele componentei raționale se văd la nivel macro, derapajele componentei holistice se văd la nivel micro.

Există oameni, în special artiști, care crează lucruri extraordinare, dar care sunt incapabili să aibă grijă de ei, și au o grămadă de probleme de natura practică. Ei sunt exemple unde componentea holistică este pe cai mari iar rațiunea suferă.

Există deci un spectru larg de exacerbări, fie de-o parte fie de cealaltă însă zonele de impact sunt diferite, de aceea pentru a avea armonie atât la nivel personal dar și social trebuie ca fiecare individ să găsescă punctul de echlibru între cele două componente.

Deci:
Pace, frumos și adevăr!

A se citi: hai să urmărim cu toții pacea păstrând/sporind armonia și căutând adevărul..

La revedere Ubuntu, bine ai venit ArchLinux

2011-10-27T13:39:00.001+03:00

Pentru cine nu știe, Ubuntu este una dintre cele mai populare distribuții de Linux. Nu mă mai obosesc să zic că Linux este cel mai tare, mai șmecher mai iubit și mai stabil sistem de operare care mai e și open source pe deasupra (și pe dedesupt)...

Am spus că e GRATIS? Bun.. mi-era că n-am spus...

Motivul pentru care este atât de popular Ubuntu este că este deosebit de prietenos cu un untilizator începător pe Linux care n-a rulat toată viața lui decât Windows. Marele său merit este că a "convins" mulți utilizatori să treacă de la Windows la Linux, adică de la un software închis, pe bani, pe care oricum 99% din utilizatori îl piratau (și chiar dacă ar fi plătit ar fi primit suport din părțile laterale) la un software deschis, gratuit care este îmbunătățit în mod constant de probabil sute de mii de oameni.

Punctul cheie aici, este că încet încet, acest model de a crea un produs gratuit prin colaborarea benevolă a unor indivizi pasionați, a început să-și dovedească beneficiile nete față de modelul produselor pe bani, dezvoltate de un grup restrâns, care nu permit utilizatorilor nici măcar să le îmbunătățească după ce că mai și dau bani pe ele.

Bun, acum că am menționat asta, am să revin să discut puțin "user-friendliness-ul" în general având ca exemplu Ubuntu.

Să definim întâi conceptul.

Un produs este user-friendly, prietenos cum s-ar zice, atunci când, pe lângă faptul că merge brici și face ceea ce spune că face, dă posibilitatea utilizatorului să acceseze niște funcționalități care în sine sunt complexe, într-un mod ușor și intuitiv fără prea multe acțiuni din partea acestuia.

Exemple sunt nenumărate: De exemplu un program complex poate fi rulat de către utilizator cu un simplu click pe un buton, după ce eventual a completat anumiți parametri de intrare într-un formular vizual. Nimic mai simplu... Oare?

Iar la nivelul sistemului de operare, asta înseamnă că poți folosi ecranul, mouse-ul și tastatura pentru a interacționa cu o mașină pe care nu o înțelegi într-un mod pe care-l înțelegi. Pentru dezvoltatorii de software înseamnă chiar mult mai mult decât atât avânt acces la diverse funcționalități bazice de-a gata, fără să-și mai bată capul cu implementarea lor, putând să se concentreze pe scopul final.

Accesibilitatea, faptul că îți permite să execuți niște acțiuni complexe într-un mod rapid și ușor este probabil cel mai mare beneficiu.

Însă așa cum bine știm, ce e prea mult strică. Și așa ajungem la problema mai puțin evidentă la început dar care în timp își arată colții monstruoși.

Treaba stă în felul următor:

Pentru a ascunde acea complexitate inițială în spatele unei interfețe frumoase, colorate și fâșnețe, este nevoie de mai multe niveluri de abstractizare și de decuplare însă toate acestea se întâmplă cu prețul unei complexități suplimentare.

În mod evident, până la un punct abstractizarea și adăugarea de niveluri de funcționalitate sunt absolut necesare, că dacă ar trebui să scriu un program în cod mașină ca să public mesaju' ăsta pe internet probabil m-aș lăsa păgubaș, însă este vital să înțelegem că odată acest punct depășit lucrurile încep să funcționeze împotriva noastră.

Ei bine cred că Ubuntu a depășit acest punct critic cam de-acum 2-3 versiuni, dacă nu cumva a pornit de la-nceput pe partea cealaltă. Asta e, uneori în funcție de ce urmărești trebuie să faci niște compromisuri. Pe lângă asta a devenit și cam comercial (adică nu c-ar cere bani, dar acuma că te-au prins încep să-ți bage pe sub nas tot soiul de mizerii gen UbuntuOne & shit.. ). Cloud is Evil!!

Mă rog, revenind la creșterea complexității, sunt în principiu două mari probleme:
1) Se ajunge să se depună mai mult efort pentru a susține întreaga fațadă prietenoasă decât pentru funcționalitatea în sine ( Principiul lui Pareto în acțiune)
2) Cu cât crești mai mult complexitatea ca să-l faci pe utilizator mai fericit cu atât îl faci și mai incompetent. Este un soi de paradox și asta mi se pare că e cea mai mare problemă cu acest sindrom "user-friendly".

Întrebarea care se pune este: Vrem asta? Vrem ca lucrurile să fie din ce în ce mai simple la suprafață și mai accesibile plătind însă prețul faptului că înțelegem din ce în ce mai puțin din ce se întâmplă de fapt?
Sau poate vrem să depunem ceva mai mult efort să înțelegem ce se întâmplă având două beneficii: păstrăm lucrurile mai simple și doi ... înțelegem ce se întâmplă!

Iată o întrebare poate nu chiar atât de tâmpită: N-ar fi mai eficient ca în loc să irosim timp și resurse să dezvoltăm interfețe mai prietenoase ce ajung să fie din ce în ce mai greu de menținut, să antrenăm utilizatorii să folosească anumite programe din linie de comandă? E un exemplu, nu dați cu pietre... ideea de bază e .. să ne gândim de două, trei, oricâte ori este nevoie până înțelegem că dincolo de un anumit punct complexitatea distruge orice posibilitate de înțelegere...

Treaba e că tendința asta de a "simplifica" lucrurile în aparență complicându-le în esență pare să se manifeste în majoritatea aspectelor existenței noastre. Părerea mea este că ar trebui să fim mult mai atenți la punctul acela critic și să încercăm pe cât posibil să nu-l depășim și zic eu, să înțelegem că probabil pe termen lung este mult mai eficient să investești energie în a înțelege lucrurile cât mai aproape de starea lor naturală decât să încercăm să le ascundem în spatele unor filtre de simplificare. În fond este vorba de a ascunde complexitatea sub preș... sau afară-i vopsit gardu' și-nnăuntru leopardu'...

Oare nu cumva legile sunt exact această încercare de optimizare a existenței printr-o complicare a ei?
N-ar fi mai inteligent să încurajezi oamenii să gândească și să evalueze situațiile așa cum apar ele în loc să-i dresezi să asculte niște norme rudimentare?

În fine exemplele sunt multe și nu mai zăbovesc.

Acum ca să închei. Am renunțat la a mai folosi Ubuntu din motivele menționate mai sus.
Am descoperit o distribuție mult mai aproape de concepțiile mele, care încearcă să păstreze simplitatea și eleganța, cerând de la utilizator doar un singur lucru: SĂ ȘTIE CE DRACULUI FACE!
Un târg corect după părerea mea.

Deci: Archlinux

L-am folsit de două săptămâni și verdictul e sigur: Mai curat, mai uscat, mai rapid, mai "simplu", mai puternic, muuuuuuult mai flexibil!

Pentru mai multe detalii: The Arch Way sau Calea Arch.

Hai libertate la tot satu'!

Artificial, control, egoism, viitor

2011-09-09T15:58:00.000+03:00

Mă întreb de unde vin toate intenţiile. Ce generează o acţiune, un gând? Este o reacţie condiţionată de starea anterioară? Este totul în fond doar o desfăşurare monotonă, o curgere nestăvilită, continuă, total determinată care vine dinspre nicăieri şi se duce către nicăieri?

Am început prea filosofic, nu vroiam să sune aşa.
Încerc doar să înţeleg... mmm.. da, să înţeleg... ce mişcă acest angrenaj biologic. De unde vine intenţia asta de a părăsi oraşul şi de a merge către ţară, mai aproape de "natură". Lăsând la o parte toate ideile alarmiste că lumea civilizată se destramă fiind construită pe un model total nesustenabil, care dacă nu eşti atent te pot condiţiona în aceeaşi măsură ca şi ideea de progres, pare-se totuşi că există ceva mai profund care se simte ameninţat de artificialul şi complexitatea civilizaţiei.

Este ciudat, complexitatea există şi în ceea ce numim natură, sau viaţă, ba chiar într-o măsură mult mai mare decât în produsele tehnologiei umane, însă această complexitate, cea naturală, organică, pare mai pe înţelesul minţii mele decât artificialul creat de om.
Ăsta să fie oare răspunsul? Să-mi fie frică de necunoscutul, neînţelesul crescând al societăţii civilizate? Această senzaţie de fugă, camuflată sub dorinţa de a reveni la ceva mai cunoscut să fie doar produsul intelectului meu incapabil de a face faţă complexităţii civilizaţiei moderne?

Bine dar, în fond toată această civilizaţie a fost clădită de intelectul uman. Dacă alţii au înţeles eu de ce nu pot înţelege? Sunt chiar atât de limitat, de leneş de ignorant? Aş putea avea totuşi circumstanţe, toată cunoaşterea prezentă este produsul a milioane şi milioane de minţi ce au lucrat de-a lungul evoluţiei rasei umane, iar acum eu trebuie să absorb şi să înţeleg toată această cunoaştere. Oare mai sunt oameni pe lumea asta care înţeleg totul? Şi când spun totul mă refer la toate relaţiile cauzale care contribuie la generarea stării de fapt a prezentului. Nu e vorba numai de tehnologie ci şi de sociologie, de ecologie, de toate interacţiunile care la rândul lor generează alte interacţiuni şi tot aşa. Poate cineva să înţeleagă toate astea? Poate mai sunt câţiva care înţeleg măcar în linii mari ce se-ntâmplă, dar probabil nu foarte mulţi. Ce se va intâmpla când mintea umană va deveni incapabilă să mai înţeleagă propria sa creaţie? O întrebare interesantă... dar n-am să mă lansez în speculaţii.
Nu ştiu de ce dar eu unul simt o frustrare atunci când nu înţeleg întregul lanţ cauzal care generează un anumit fenomen, când nu am acea înţelegere gestaltică a unui fenomen.

Probabil înţelegerea este o componentă fundamentală a minţii care a fost încurajată de evoluţie, pentru că înţelegând mai mult ai mai multe şanse de supravieţuire. În fond la asta s-a redus totul de-a lungul timpului nu? Iar de la înţelegere la control nu mai e decât un pas.

Mda.. iată o altă problemă interesantă, cum se ajunge de la înţelegere la control?

Răspunsul aici totuşi s-ar putea să fie simplu, supravieţuirea depinde foarte mult de a-ţi spori şansele de a rămâne în viaţă, de a-ţi crea avantaje: hrană suficientă, o locaţie cât mai ferită de pericole. În condiţiile în care există mai mulţi indivizi invariabil se va ajunge la competiţie, la concurenţă pentru acele avantaje. În această competiţie fiecare va face tot ce poate şi se va folosi de toată capacitatea sa de înţelegere pentru a controla mersul lucrurilor în favoarea sa.

Acuma am ajuns la o alta problemă care se cere clarificată. Care-i legătura între control şi egoism.
Cuvântul ăsta "supra-vieţuire" defineşte un act egoist? Greu de spus. Există nuanţe. Hai să mergem mai la baza lucrurilor.

Este un individ automat egoist, chiar prin faptul că există?

Aici intrăm în ape tulburi. A spune că un individ este automat egoist doar pentru că exista este acelaşi lucru cu a spune că viaţa în sine este egoistă, ori ăsta este un nonsens, pentru că viaţa este un proces întâmplător, doar este, nu este controlată de nimic, este determinată de nişte reguli fundamentale dar nu controlată, nu se ştie unde se duce. Faptul că eu exist este o întâmplare, nu pot fi acuzat de egoism. Dar ceea ce fac pentru a rămâne în viaţă mă poate transforma într-un egoist? Aici lucrurile se complică şi mai mult. Ceea ce fac strict pentru a rămâne în viaţă poate că nu poate fi numit egoism. Ceea ce face un proces pentru a se autoîntreţine, funcţie cu care a fost precondiţionat, nu poate fi numit egoism, deoarece asta e viaţa. Însă dacă eu adun de cinci ori mai multă mâncare decât am nevoie, privându-i pe alţii de acele resurse pot fi numit egoist? Probabil că da.

Deci, să fie oare egoismul generat chiar de disocierea dintre individ şi restul vieţii? În fond asta spune şi cuvântul "ego", eu. Eu devin eu tocmai prin faptul că mă autoizolez de restul existenţei. Viaţa în sine nu este disociată, este un tot, un cumul sensibil de interacţiuni. Soarele, copacul, marea, pasărea, viermii din pământ, pământul în sine, bacteriile, ciupercile, animalele toate sunt legate de mii şi mii de interacţiuni subtile. Nimic nu este disociat.
Însă undeva, printre complexele tipare ale materiei care ajung să modeleze alte tipare, ego-ul şi-a găsit un loc. În acest simulator, numit minte, prin care materia se "înţelege" pe sine, s-a creat un tipar care s-a izolat de celelalte. Un prag de înţelegere este trecut atunci când acest tipar se dizolvă, şi lasă curgerea materiei prin multipele forme de relief pe care le-a creat să îşi reia cursul neîntrerupt. Ego-ul este o stavilă, un blocaj apărut în calea curgerii, care generează unduiri false pe care apoi le reflectă din nou şi tot aşa.

Cum se traduce asta în experienţele pe care efectiv le percepe mintea? Ce sunt acele unduiri false, cum le poate deosebi mintea de celelalte care fac parte din curgerea naturală?
Probabil aici apare păcăleala şi în asta constă revelaţia, mintea este chiar suma acelor unduiri, ea se autopercepe de la sine. Încercând însă să se uite la ea, să se înţeleagă, înseamnă că se disociază, creează unduiri false, iar ăsta este ego-ul.
Poate la asta se referea Krishnamurti când a spus "The observer IS the observed". Soluţia ar fi deci doar să se lase în voia propriei sale unduiri?

Am alunecat grosolan pe panta divagării, dar simţeam nevoia să disting între înţelegere, control, egoism.
Probabil distincţia pe care o căutam era aceea că, în sine, controlul nu este generat de ego, el poate fi parte componentă dintr-o existenţă integrată, totală, nedisociată, dar este nevoie ca intenţia care duce la control să fie bine înţeleasă. Dacă vine dintr-o nevoie reală, intrinsecă vieţii poate fi acceptat, dacă vine dintr-o idee falsă, o credinţă nefondată din adâncul minţii, atenţie la ego.

Am să încerc să revin la problema iniţială, aceea de a dibui de unde vine exact intenţia asta de fugă din faţa artificialului.
Începusem să scriu despre posibilitatea că această reacţie poate fi generată de incapacitatea minţii mele de a mai înţelege complexitatea acestei lumi a artificialului. În fond reacţia este firească, teama de necunoscut. Se ştie că omul, ca probabil orice animal, simte nevoia de securitate, care se traduce printr-o înţelegere cât mai profundă a contextului în care se află, înţelegere care îl poate ajuta să-şi controleze soarta, prin urmare supravieţuirea într-un mod cât mai eficace şi eficient.
Este normal, este natural.

Dar oare să fie doar asta? Ştiu că dacă chiar aş vrea, m-aş putea apuca de studiat şi aş putea înţelege multe, dar pare-se că nu vreau. De ce?
Bineînţeles, un alt lucru pe care mintea îl face înainte de a încerca să înţelegă ceva este să facă o analiză şi să vadă dacă se merită efortul ca acel ceva să fie înţeles.
Raţionamenul este ceva de genul: Este necesar să înţeleg cum se face o bombă atomică?
Păi ce face o bombă atomică? Păi distruge tot ce înseamnă viaţă şi nu numai pe o rază de zeci/sute? de kilometri, având efecte îndelungate în timp.
Atunci nu este necesar să înţeleg, deoarece nu vreau să ajung la acel rezultat.
Ca dovadă că nici nu ştiu exact cifrele. Nu m-a interesat, mi s-a părut irelevant. Odată ce-am înţeles efectele şi am înţeles că ele nu pot duce către nimic constructiv, nu m-au mai interesat detaliile.
Aşa funcţionează mintea asta care scrie acum. Nu ştiu alte minţi cum funcţionează, dar eu încerc să înţeleg cam care este esenţa unul lucru, care sunt posibilităţile pe care le deschide, iar dacă acele posilităţi nu duc către o optimizare a existenţei pur şi simplu consider acea cale ca pe un drum închis. Nu mă mai interesează nimic în legătură cu acel drum.
Nu ştiu cât de inteligent este acest mod de funcţionare dar pare să fie adânc înrădăcinat în mine.

Cineva ar putea spune. Da, dar tu ştii ce face bomba aia doar pentru că cineva a testat-o. Da, sunt de-acord, însă de multe ori poţi prevedea un anumit rezultat fără să fie nevoie să şi execuţi experimentul. Sau poţi executa experimentul la o scară infimă şi poţi vedea care sunt efectele. Apoi poţi extrapola şi-ţi poţi da seama ce se-ntâmplă la scară mare. Există multiple metode de a întrevedea care este rezultatul unui anumit curs de acţiune. Ce mă nelinişteşte nu este faptul că unii oameni nu văd rezultatul ci că îl urmăresc, îl caută deşi el duce la distrugere şi suferinţă. Asta mă înspăimântă şi mă zguduie.

Ca să revin. De ce nu vreau să înţeleg artificialul civilizaţiei?
Răspunsul ar fi, pentru că am înţeles suficient ca să îmi dau seama că acesta nu pare a fi un drum pe care vreau să apuc.
Da, deschide multe posibilităţi, multe dintre ele pot părea benefice, în fond scriu aceste rânduri pe un produs al acestei lumi, asta nu înseamnă însă că este cu adevărat ceva ce îmi doresc.
Lumea aceasta a artificialului este strict produsul omenirii. Este sclava ei. Însă principiul reciprocităţii funcţionează şi aici,
ceva ce îţi este sclav te face în aceeaşi măsură sclavul său. Iată de ce mă tem, de a deveni sclavul acestei lumi a artificialului. Poate că este inevitabil, poate că de fapt este vorba de o coevoluţie, sincer nu mă interesează. Există o diferenţă majoră între restul vieţii şi această lumea a artificialului. Viaţa există prin sine, nu are nevoie de ajutor, nu are nevoie de un scop, pur şi simplu există. Toate produsele tehnologiei sunt susţinute de oameni, ele nu există prin sine, ele au nevoie de un scop ca să existe şi se pare că din ce în ce mai mult această idee începe să includă şi omul. Trebuie să ai un rol în cadrul sistemului altfel nu avem nevoie de tine. Nu pot să nu remarc că şi această idee apare în Matrix.

Cineva ar putea spune: dar în acelaşi mod şi oamenii sunt susţinuţi de plante de exemplu, care creează oxigenul şi nutrienţii fără de care omul nu ar putea exista.
Corect şi sincer n-aş avea nimic împotrivă dacă plantele s-ar hotărâ să facă altceva. Înţelegerea mea îmi spune că la nivelul meu şi eu pot alege ce să fac.

Bun. Se pare că am băgat în aceeaşi găleată mai multe concepte iar asta nu duce decât la şi mai multe neînţelegeri.
Să încercăm să lămurim.

Ce este această lume a artificialului?

Este o combinaţie de cultură şi tehnologie. Cultura defineşte ideile care conduc acţiunile umane spre constanta expansiune şi către un control din ce în ce mai draconic al tuturor aspectelor existenţei, în timp ce tehnologia oferă uneltele prin care omul poate realiza toate acestea. Cele două se autoîntreţin reciproc într-o buclă de reacţie pozitivă care va creşte până când se va prăbuşi în sine, mistuită fiind de propria foame nestăvilită de progres pe de o parte şi limitată de resursele finite pe care le consumă cu nesaţ şi fără discernământ de cealaltă.

Care este relaţia dintre societatea modernă şi tehnologie?

Ok. La un anumit punct în trecutul său, omul a acumulat suficienta înţelegere despre mediul înconjurător, pentru a-l putea controla cu ajutorul tehnologiei. În momentul în care a început să adapteze mediul la propriile nevoi propria sa evoluţie a început să stagneze.
Încet încet omul a început să creadă că ele este buricul pământului, celebra zicală "omul sfinţeşte locul" spune tot, a început să înveţe plantele să crească şi peştii să înnoate, a ajuns să creadă că fără el nu se poate, ori asta este nebunie. A devenit sclavul propriei sale halucinaţii, iar în această halucinaţie a ajuns să distrugă tot ce era în jurul său cât şi pe sine.

Aşa cum am spus mai sus, un anumit grad de control al mediul nu este neapărat un lucru rău, dar în momentul în care ajugi să depinzi doar de acel control şi renunţi la propria ta îmbunătăţire poţi să fii sigur că ai apucat-o pe drumul pieirii.

Nu spun nici că ar fi mare pagubă dacă rasa umană ar pieri. Ceea ce mă frământă este că asta s-ar putea să nu fie singura posibilitate.

De pildă ce s-ar întâmpla dacă omul ar controla mediul doar atât cât să-şi asigure subzistenţa şi a ar folosi restul energiilor sale pentru a se desăvârşi ca individ? Este ăsta un act egoist? Aş spune că nu atâta timp cât desăvârşire înseamnă înţelegerea vieţii în ansamblul ei. Este discutabil..

Fără îndoială că cele două căi lăsate suficient de mult timp să evolueze ar duce la rezultate total diferite.
Societatea occidentală, "modernă" este locul către care a dus prima cale până acum. Există şi ceva exemple către care a dus cea de-a doua cale sau cel puţin nişte ramificaţii din a doua cale, dacă ne uităm la călugării budişti sau la societăţile orientale unde încă se mai pune accentul pe desavârşirea individului, deşi nu cunosc suficient de multe despre acest mod de viaţa pentru a spune că asta este ceea ce îmi doresc.

Nu spun nici că tehnologia în sine este ceva rău. Totul depinde de felul în care combini toate lucrurile astea. Ceea ce mi se pare interesant este să-ţi încerci norocul în a nimeri o combinaţie fericită...

Eu unul simt nevoie să-mi găsesc propria cale prin noianul posibilităţilor către viitor. Tot ce ştiu este că probabil calea asta se deschide undeva la îngemănarea celor două lumi însă cu puternice tendinţe de a merge mai aproape de cea de-a doua.
Momentan sunt foarte curios să-mi descopăr limitele şi să văd care-i minimul de efort necesar pentru a-mi asigura subzistenţa. Iar restul înţelegere, înţelegere şi iar înţelegere...

Şcoala este închisoare

2011-08-31T18:06:00.000+03:00

Un clip care atinge multe puncte importante şi care pune lucrurile în perspectivă.
It's a must.

Un râu prin matca existenţei

2011-08-24T13:53:00.002+03:00

Subiectul poate fi dezvoltat mult mai mult, însă momentan n-am să-l folosesc decât să postez un comentariu la articolul lui Răzvan Exarhu de aici.

Iată şi comentariul meu:

Şi oare o fi o soluţie ca sticlele rafinate de Chivas Regal îmbătrânit în butii preţioase la presiune şi temperatură constantă fo' 24 de ani, ferite de intemperii, să aleagă un "leader" cu mustaţă de Hitler care folosindu-se de "gradele" sale să pună arzătorul pe sticloanţele astea îndobitocite de Frutty Fresh şi Burger la doi litri?

Sau poate ar trebui şi ele să ia exemplul unei oale de pământ cu apă rece şi cristalină de izvor, nu de-ăla de lânga Roşia Montană ci de-ăla din creierii munţilor de unde doar sufletele pure se adapă şi către care nu există "şosele" şi să înţeleagă că toţi în fond şi-n frunt'ce suntem o apă şi-un pământ, că "gazele" şi "gradele" sunt doar simptomele unei boli grave ce macină omenirea încet dar sigur?

Cum facem să redevenim toţi o apă de izvor care unduieşte lin prin matca existenţei fără a da pe lături şi fără a seca?

Aceasta este întrebarea.

LeaderSHIT

2011-08-08T09:29:00.001+03:00

Uneori simt nevoia să mă revolt şi să urlu din toţi rărunchii, în hăul internetului, împotriva tâmpelii cronice şi condiţionării oarbe cărora unii din semenii mei le cad pradă.

Catalizatorul acestei dezhibări este fenomenul de "Leadership Training". Am să încerc să demonstrez de ce această sintagmă este profund contradictorie sau cel mult oximoronică.

O mică paranteză:
Este important să înţelegem că fiecare cuvânt este mai mult decât o simplă etichetă, şi asta deoarece fiecare cuvânt are propria lui logică, sau personalitate decă vreţi, ceea ce face unele asocieri de cuvinte ilogice sau lipsite de sens.
Există totuşi expresii compuse din termeni contradictorii, în care fiecare termen îşi pierde sensul său propriu pentru a lăsa loc unui cu totul alt înţeles pe care expresia îl poartă. O astfel de expresie poartă numele de oximoron şi este în genere o figură stilistică care de obicei sugerează opusul sensului real al unuia din termeni sau al unei implicaţii a acestuia.

Un exemplu de oximoron este: "Noapte albă". În mod evident toată lumea ştie că noapte este întuneric, iar întunericul este opusul luminii care este albă. Aşadar dacă încercăm să dăm un sens expersiei păstrând sensul inițial al termenilor implicaţi am spune că expresia n-are sens, sau este contradictorie. Întâmplător pentru această expresie există un sens alternativ, de sine stătător, ceea ce transformă expresia în oximoron. Putem spune "am făcut o noapte albă" iar prin asta înţelegem că nu am dormit în noaptea respectivă.
Dacă acest sens alternativ nu ar fi existat expresia ar fi fost doar contradictorie.
Închei paranteza.

În cazul expresiei "Leadership Training" nu este vorba de un oximoron ci doar de o contradicţie şi una chiar periculoasă.

Pentru a evidenţia acest lucru să începem printr-o traducere corespunzătoare. Aceasta este "Dresajul călăuzelor".
Sună dubios? Să mă explic.

De ce dresaj?

Este important să facem distincţia între dresaj şi antrenament.
Am să-l parafrazez pe Bruce Lee care a zis "All knowledge is selfknowledge" şi am să zic "All training is selftraining".
Atât antrenamenul cât şi dresajul presupun pregătirea subiectului în vederea dobândirii unor aptitudini fizice şi/sau psihice necesare atingerii unui anumit scop. Diferenţa constă în faptul că în cazul antrenamenului scopul este autoimpus, iar motivaţia este intrinsecă subiectului, pe când în cazul dresajului scopul este impus din exterior iar subiectul este condiţionat să deprindă comportamentul dorit. Diferenţa este enormă.

De ce călăuză?

"Leadership" vine de la verbul "to lead", care de obice este tradus prin "a conduce". Această traducere este corectă dacă înţelegem corect ce înseamnă a conduce. Mulţi înţeleg prin "a coduce", "a da ordine" ceea ce este profund eronat.
Un leader nu dă ordine, ci este cel care îi călăuzeşte pe alţii prin labirintul întunecat al posibilităţilor către un deznodământ aşteptat, folosindu-se de lumina viziunii. Iar ceilalţi îl urmează nu pentru că sunt obligaţi ci pentru că subscriu la scopul urmărit şi au încredere în capacitatea acestuia de a intui drumul corect.

De unde vine deci contradicţia?

Contradicţia vine din faptul că un leader este cel care simte calea şi le-o arată celorlalţi şi nu invers. Calea nu poate fi învăţată ci ea te învaţă, trebuie doar să fii atent şi să observi, să o simţi.

Dresajul nu poate forma niciodată leaderi pentru că ignoră exact componentele cele mai importante şi anume autenticitatea şi voinţa care nu pot veni decât din interior. Tehnica şi priceperea, skill-ul, vin de la sine în momentul în care încerci să exprimi ceva. În fond leader-ul nu este cu nimic deosebit de artist care atunci când încearcă să exprime ceea ce vede în forul său interior ajunge să-şi dezvolte aptitudinile pentru a face asta într-un mod cât mai precis.

Autenticitatea şi voinţa nu sunt suficiente pentru a fi un leader, doar cu acestea două ai fi doar un manipulator meschin.
Dacă am adăuga şi inteligenţa, am avea un manipulator eficient şi eficace, dar diabolic. Ingredientul final, şi probabil cel mai important, pentru a obţine un leader desavârşit este compasiunea pentru semeni, dorinţa de a împinge lucrurile într-o direcţie mutual benefică.

Dresajul, ceea ce se practică fără discernământ în şcoală, pune accentul doar pe informaţie, pe tehnică chioară, dar ignoră, motivaţia, de ce-ul, care-l face pe individ să acţoneze într-o direcţie anume. De fapt după cum ştim, dresajul acţionează chiar spre distrugerea acestor calităţi care definesc un leader, un om liber în ultimă instanţă, deoarece dacă vrei să-ţi impui voinţa asupra cuiva, dacă vrei sa-l faci să facă ce vrei tu, trebuie să-i înfrângi voinţa, să-l umpli de teamă şi neîncredere în forţele proprii şi să te erijezi într-o autoritate supremă. Iată reţeta după care a fost construită societatea zilelor noastre, care produce maşini cu chip uman.

Cei care se laudă că formează leaderi, o altă expresie contradictorie, nu produc decât suflete amputate şi cinice care cred că pentru a deveni leaderi, pentru a atinge excelenţa, trebuie doar să urmezi nişte paşi pe care i-ai învăţăt la un curs.
A fi leader nu este o devenire mecanică ci o atitudine, care se reflectă într-o acţiune continuă de îmbunătăţire şi autocunoaştere.

Dacă ne uităm în istorie putem vedea că oamenii care cu adevărat au avut o contribuţie benefică pentru întreaga umanitate, adevăraţii leaderi, au fost indivizi independenţi, creativi, perseverenţi, curioşi, curajoşi, încrezători în propriile forţe care şi-au dedicat viaţa unei cauze nobile. Ei au fost călăuzele pe făgaşul existenţei pentru întreaga umanitate.

Concluzia acestor rânduri este că un leader nu este cu nimic diferit de un artist care nu este cu nimic diferit de un om liber.
Vestea bună este că fiecare dintre noi este un om liber, un leader şi un artist deopotrivă, un om complet. Tot ce trebuie să facem este să ne exprimăm ca atare.

Ştiu că iluzia faptului că nu e aşa e destul de puternică, şi ştiu că sunt indivizi care, din cauza lipsei unora dintre calităţile mai sus menţionate, au tot interesul ca această iluzie să fie păstrată.

Propunerea mea pentru toţi oamenii, atât pentru cei care consideră că sunt într-o eroare cât şi pentru cei care vor să-şi asume responsabilitatea propriei vieţi, este ca data viitoare când se suprind plângându-se pentru propriile neajunsuri, sau când cineva se va oferi să ia decizii în numele lor, să-şi pună următoarele întrebări:

Cum să te-nveţe cineva ceva ce numai tu ştii? Cum să-ţi arate cineva ceva ce numai tu poţi descoperi? Cum să te-nveţe cineva cine eşti tu? Cum să gândească altcineva în locul tău?

Problema de fond a manipulărilor

2011-06-02T09:48:00.000+03:00

Răspunsul meu la postul lui Turambar, Cei patru piloni ai nevoii de religie , prin care încerc să ating problema de fond ce stă la baza manipulării religioase şi politice:

"Într-adevăr, nevoia de a fi ghidat este un semn de infantilism, care după o anumită vârstă cauzează mari daune.

În fond, motivul pentru care religiile agresive (să fi făcut un pleonasm?) au prins atât de bine este pentru că le-au spus oamenilor ce să facă iar ei n-au trebuit să-şi mai bată capul.

După părerea mea, exact această renunţare la "a-ţi mai bate capul" este cauza principală a nenorocirilor cu care ne confruntăm azi.

Autorităţile, care prin însăşi natura lor sunt agresive, violatoare, nu pot exista decât pe acest fond de ignoranţă şi delăsare.

Care este punctul de cotitură?

Este acela în care fiecare începe să gândească, şi să-şi asume responsabilitatea propriilor acţiuni. Iar asta înseamnă a se înţelege pe sine, şi sistemul din care face parte şi de a căuta moduri de a îmbunătăţi întreg ansamblul.

În acest mod de funcţionare întrebarea primordială este "De ce?" ceea ce va duce la înţelegerea motivelor pentru care acţionăm. Odată ajuns aici un individ nu mai poate fi manipulat cu uşurinţă, iar asta va duce în cele din urmă la o societate care se va autoregla deoarece indivizii care o compun vor fi adoptat ei înşisi o atitudine de autooptimizare continuă.

Din teoria sistemelor ştim că modalitatea prin care un sistem se poate autoptimiza, adică tinde să se îmbunătăţească constant în timp ce rămâne stabil este bucla de reacţie.

De aceea nu-mi doresc decât să văd cât mai multe persoane care se transformă din simple relee pasive, care lasă informaţia să treacă neschimbată în sisteme inteligente, active care filtrează şi analizează informaţia primită din sistem şi care apoi o proiectează înapoi în direcţia reducerii abuzurilor şi comportamentelor nedorite."

Strategia sistemelor inteligente

2011-05-17T14:44:00.008+03:00

Pornesc de la premiza că se poate defini o strategie universală de funcţionare care este optimă pentru toate sistemele inteligente. Evident pentru a fi optimă va trebui să se poată îmbunătăţi pe sine.

Încerc aici să găsesc şi să definesc caracteristicile generale ale unei astfel de strategii.

Am să pornesc printr-o definire a termenilor.

Sistem - Ansamblu complex de componente interdependente care acţionează ca un tot. Aceste componente pot fi la rândul lor sisteme.
Un sistem presupune trei lucruri: o complexitate internă, o complexitate externă şi interacţiunea dintre cele două.
Singura excepţie este probabil Universul luat în întregime, care s-ar presupune că nu mai are un exterior cu care interacţionează, deoarece el conţine deja tot. Dar aici nu vreau să fac speculaţii.

Strategie - Totalitatea scopurilor autoimpuse şi mecanismelor de selectare şi implementare a acestora.
În fond, strategia nu este altceva decât o funcţie a inteligenţei care se ocupă cu selectarea şi definirea scopurilor optime pe care un sistem ar trebui să le urmărească în contextul în care funcţionează.

Inteligenţă - Pentru a vorbi de inteligenţă în primul rând trebuie să avem două condiţii îndeplinite:

    1) Autopercepţia - capacitatea unui sistem de a se simţi/conştientiza pe sine.
    2) Autocontrolul - capacitatea unui sistem de a îşi modifica propriul comportament.

Aceste două calităţi nu pot exista decât printr-o buclă de reacţie, modalitatea prin care un sistem percepe rezultatele propriilor acţiuni ca efecte care apoi pot fi analizate şi folosite pentru a ajusta structura decizională, cea care generează acţiunile şi stabileşte strategia.

Fenomenul emergent al acestei bucle de reacţie este învăţarea. Există două tipuri de învăţare, învăţarea condiţionată, cea care nu presupune un scop ci este în principiu doar o adaptare la un set de condiţii impuse din exterior(nu este specifică doar sistemelor inteligente) şi învăţarea volitivă, cea care urmăreşte un scop impus din interior(este specifică sistemelor inteligente).

Mecanismul fundamental asupra căruia trebuie să ne oprim dacă suntem serioşi în a defini inteligenţa, este această structură decizioinală cu funcţia ei primordială aceea de generare de scopuri.
Ei bine da, iată că o spun, funcţia cea mai importantă a inteligenţei este generarea şi urmărirea scopurilor, iar în opinia mea, cel mai înalt nivel de inteligenţă se poate atinge doar în condiţiile în care această structură decizională începe să-şi atribuie sieşi scopuri.

Ţinând cont că această structură decizională este la rândul său un sistem, iată că am ajuns la următoarea idee:

Un sistem cu adevărat inteligent este acela care are ca prim scop definirea şi implementarea unei strategii optime de funcţionare a sa. Într-un cuvânt autooptimizarea.

Am să încerc mai departe să definesc aspectele esenţiale ale acestei strategii de funcţionare a unui sistem inteligent.

Ţinând cont că este vorba de un sistem, că este inteligent, şi de cum am definit termenii avem aşa:

1)Optimizarea propriei funcţionări
2)Optimizarea interacţiunilor cu exteriorul
3)Gestionarea necunoscutului
4)Un scop universal

Am să elaborez pe rând.

1)Optimizarea propriei funcţionări

Un prim aspect esenţial al unui sistem inteligent este felul cum gestionează propria funcţionare. În mod evident un sistem nu poate fi inteligent decât dacă este complex, ceea ce implică faptul că este rezultatul interacţiunii dintre mai multe subsisteme, care foarte probabil la rândul lor sunt rezultatul interacţiunii dintre alte subsisteme şi aşa mai departe.
Pentru a putea optimiza orice, respectivul sistem trebuie în primul rând să înţeleagă cât mai mult din propria funcţionare şi să-şi ajusteze structura pentru a fi cât mai eficient în urmărirea strategiei. De asemenea având în vedere că scopul primar este acela de a găsi o strategie optimă de funcţionare, ideal ar fi ca şi subsistemele din care este compus să devină inteligente, prin urmare să urmărească aceeaşi strategie, sau acelaşi scop universal.

2)Optimizarea interacţiunilor cu exteriorul

Cealaltă faţă a monedei o reprezintă gestionarea interacţiunilor cu exteriorul, reprezentat de un alt sistem mai mare. În realitate de fapt interacţiunile se petrec între sistemul nostru referinţă şi alte sisteme aflate la acelaşi nivel de complexitate.

Luând în considerare dinamica interacţiunilor între sistemul referinţă şi exterior am găsit următoarele posibile strategii:

În funcţie de predispoziţia spre autooptimizare şi capacitatea de a influenţa sistemul extern am definit două categorii:

a) sisteme dinamice, aflate în partea de sus a schemei, care conţin o buclă de reacţie internă ce le permite să se autooptimizeze atât pe sine cât şi interacţiunile cu mediul
b) sisteme statice, care nu se bazează pe o buclă internă de reacţie şi care doar lasă să treacă sau doar blochează influenţele venite de la sistemul exterior

Pornind de sus în jos şi de la stânga la dreapta, am să trec în revistă fiecare tip de sistem. Cifrele evidenţiază care sunt fazele ce ghidează/generează interacţiunile.

1) Sistemul reactiv

Este tipul de sistem care analizează influenţele din exterior comparându-le cu propriul model şi le adoptă sau le respinge. În anumite cazuri îşi ajustează propria funcţionare ţinând cont de aceste influenţe. Sistemul este reactiv, deoarece, aşa cum o ilustrează şi cifrele din diagramă, acesta se pune în mişcare ca o reacţie la ceea ce vine din exterior.

2) Sistemul proactiv

Spre deosebire de sitemul reactiv, sistemul proactiv, se bazează pe o altă dinamică a interacţiunilor, în sensul că acesta, bazându-se pe modelul propriu de înţelegere, proiectează în exterior un anumit tip de comportament. În timp ce la sistemul reactiv direcţia de ajustare era preponderent dinspre exterior spre interior, la sistemul proactiv este dinspre interior spre exterior, el este iniţiatorul.
Bucla de reacţie este ceva mai largă în acest caz, ciclul fiind următorul:
Conform modelului intern acesta proiectează către sistemul extern un anumit tip de comportament, apoi aşteapă să vadă reacţia sistemului extern, după care îşi reajustează modelul/strategia şi ciclul se reia. Acest tip te sistem acţionează pentru a îndeplini un scop intern bine definit.

3) Sistemul pasiv

Sistemul pasiv este genul de sistem care proiectează înapoi în sistemul extern influenţele venite tot de acolo, fără a încerca să îmbunătăţeasc nimic, nici pe sine nici sistemul exterior în care este angrenat. Este un gen de încremenire în proiect unde nimic nu este ajustat şi se repetă la infinit aceleaşi tipare. Dacă ar fi să ies puţin din generalizare şi aş încerca o analogie cu un comportament uman, aş spune că acest gen de sistem descrie destul de bine genul de cetăţean care execută ceea ce i se spune pentru a atinge un scop promis, o proiecţie, fără însă a evalua dacă şi rezultatele se potrivesc cu promisiunile, şi a-şi ajusta comportamentul.

4) Sistemul opac

Acesta este celălalt tip de sistem blocant, pe lângă cel pasiv. În acest caz însă, atenţia este direcţionată strict către ceea ce primeşte din exterior fără însă a încerca să ajusteze nici sistemul exterior nici pe sine. Este un soi de sistem frustrat aş zice care se concentrează strict pe discrepanţa dintre ceea ce observă şi ceea ce doreşte dar care nu ia măsuri, nu trece la acţiune pentru a diminua această discrepanţă, fie prin modificare sitemului exterior fie prin modificare propriului model de percepţie.

Aceste patru tipuri de strategii de gestionare a interacţiunilor cu exteriorul sunt extreme şi probabil ele pot coexista în diferite grade, însă este cumva clar că genul de sistem care are ca şi scop optimizarea, atât a propriei funcţionări cât şi a suprasistemului din care face parte, este nevoit să adopte strategiile dinamice. Motivul este unul lesne de înţeles, strategiile statice creează blocaje, fie în propria funcţionare fie la nivelul suprasistemului şi de aceea nu sunt optime. Capacitatea unui sistem de autooptimizare este cu atât mai mare cu cât numărul subsistemelor care adoptă o strategie dinamică de funcţionare este mai mare.

De fapt, dacă examinăm mai atent cele două sisteme dinamice, reactiv şi proactiv, vedem că ele îndeplinesc cumva funcţiile fundamentale ale unui sistem autosustenabil: autoconservare şi evoluţie. Prin urmare un sistem inteligent va trebui să fie atât reactiv cât şi proactiv. Rămâne de descoperit care ar fi ponderea optimă a fiecărei abordări în strategia finală a sistemului.

3)Gestionarea necunoscutului

Este vital ca orice sistem inteligent să-şi cunoască şi recunoască limitele. Acceptarea faptului că există elemente pe care nu le cunoaşte este motorul autooptimizării. Există pe de o parte, aspecte necunoscute legate de propria funcţionare şi de cea a sistemului exterior în care este angrenat, pe care le poate explora, înţelege şi asimila în cele din urmă. Şi ar fi bine să o facă. Însă consider, că un sistem cu adevărat inteligent trebuie să admită că pot exista şi aspecte necunoscute pe care nu le poate afla niciodată, dar pe care poate tinde să le afle. Această incertitudine a propriei cunoaşteri cred că este cheia autosustenabilităţii. Un sistem care presupune că a descoperit tot şi a înţeles tot va sfârşi prin degradare din cauza autosuficienţei şi ignoranţei.

Un sistem inteligent trebuie să înveţe să coexiste cu necunoscutul, să-i ofere spaţiul pentru a se exprima şi să încerce să-l înţelegă şi întotdeauna să-l accepte. De altfel necunoscutul este o sursă nesecată de posibilităţi care se pot dovedi utile şi care trebuiesc lăsate să se manifeste. Creativitatea în fond nu este altceva decât o modalitate necondiţionată de explorare şi manifestare a necunoscutului. Un sistem inteligent va da creativităţii libertatea să facă ce ştie ea mai bine, evident în doze ce vor fi optimizate continuu.

4)Un scop universal

Spuneam că una dintre caracteristicile esenţiale ale unui sistem inteligent este generarea şi urmărirea de scopuri, însă punctul de cotitură în evoluţia unui astfel de sistem este acela când adoptă ca scop primordial definirea şi urmărirea unei strategii de funcţionare care se îmbunătăţeşte pe sine. Iar această strategie trebuie să ţină cont de cele patru puncte prezentate mai sus, dintre care unul este chiar acesta.

O strategie însă trebuie să existe prin prisma unui scop universal din care să decurgă toate scopurile ulterioare.
Se poate observa deci că o strategie inteligentă este una care defineşte scopul universal din care decurge chiar ea.
Este o reacţie de recurenţa infinită.

Revenind însă, mă întrebam care ar fi scopul universal iniţial pe care o strategie a sistemelor inteligente ar trebui să-l urmărească.

Iniţial mă gândisem la optimizarea existenţei însă s-ar putea să fie cam vag.

Uitându-mă din nou la cele patru aspecte pe care le-am găsit esenţiale aş formula scopul universal al unui sistem inteligent în felul următor:

Definirea şi urmărirea unei strategii de funcţionare care va permite ca sistemul şi suprasistemul din care face parte, inclusiv necunoscutul să devină un singur sistem inteligent.

Având în vedere că, în opinia mea, mintea umană are capacitatea să devină un sistem inteligent în sensul pe care l-am descris până acum, aş îndrăzni să cred că dacă fiecare minte ar adopta o astfel de strategie o nouă revoluţie în istoria evoluţiei, ca să zic aşa, se va produce, probabil de aceeaşi anvergură ca apariţia organismelor multicelulare şi a conştiinţei.

Ştiu însă prea bine că singura modalitate de a vedea dacă aşa ceva funcţionează este s-o încerc pe mine însumi...

Mai departe

2011-05-13T20:25:00.004+03:00

Mai departe nu mai merg,
M-am săturat să tot alerg,
Mai departe e acum,
Vreau să ard ca un chibrit,
Rotocoale mari de fum.

Mai departe am mai fost,
Îmi știu viața pe de rost,
Mai departe stau pe loc
Sunt bolnavul de noroc
Vreau să râd și să mă joc.

Și în loc de cel ce-oi fi
Mai trăiesc incă o zi
Fiindcă nimeni nu va ști când m-oi trezi.

Mai departe e-nnapoi
Cerul e un prunc din flori
Care râde pân' la nori
Si se lacrimă în ploi
Peste proști batrâni ca noi.

Mai departe nu mai merg,
M-am săturat să tot alerg,
Viaţa mea abia a-nceput
Şi-am să ard ca un chibrit,
Ce-o va fi deja-i trecut.

Și în loc de cel ce-oi fi
Mai trăiesc încă o zi
Fiindcă nimeni nu va ști când m-oi trezi.

Mai departe nu mai merg,
M-am săturat să tot alerg,
Viața mea abia a-nceput
Și-am să ard ca un chibrit,
Ce-o va fi deja-i trecut.

Metaguvernare reloaded

2011-05-09T21:09:00.004+03:00

Cam acum un an, pe vremea asta, încercam eu să pun pe picioare site-ul Metaguvernare, iar după o lună şi ceva de încercări, sau mai bine zis de neîncercări, am renunţat...
L-am lăsat la pritocit iar acum cu forţe proaspete şi ceva îmbunătăţiri purced într-o nouă încercare...

Care era treaba cu site-ul ăsta şi ce dracu e Metaguvernare?

Păi, site-ul este materializare unei idei mai vechi de-a mea care în principiu susţine că oamenii ar trăi mult mai decent şi aş îndrăzni să spun mai fericiţi, dacă ar colabora pentru a rezolva problemele comune.

Cu alte cuvinte în loc să-i lase pe guvernanţii ăştia îmbuibaţi să-şi facă afacerile pe cârca noastră, să nu rezolve nimic altceva decât ecuaţiile care măresc numărul banilor din contul lor şi-l micşorează pe cel din contul nostru, poate ar fi mai inteligent dacă noi, oamenii obişnuiţi, ne-am organiza singuri să ne rezolvăm problemele...pe principiul că dacă ai o mâncărime tot ce-ţi doreşti în momentele alea e s-o scarpini, adică eşti super motivat. Cam aşa e şi cu problemele. Este cumva absurd să aştepţi să vină altul să-ţi scarpine mâncărimea. La fel e şi cu guvernarea asta reprezentativă. Pe noi ne doare ceva şi aşteptăm să vină Nenea parlamentaru' să-mi aline mie durerea când are şi el durerea lui.. în spate.

Ei bine exact asta înseamnă Metaguvernare, adică actul prin care oamenii colaborează pentru a rezolva problemele comune şi, foarte important, gestionează însuşi mecanismul prin care sunt luate deciziile. Sistemul de guvernare trebuie să fie construit pe o buclă de reacţie negativă, care nu-i va permite să o ia pe arătură.

Ce-nseamnă asta?
În sistemul de guvernare actual, cei care guvernează sunt şi cei care controlează sistemul de guvernământ, adică ce pot ei sau nu să facă. Mai simplu spus: "Ei centrează ei dau cu capu'". Cu alte cuvinte tu, ce-l reprezentat, nu ai niciun control asupra actului de guvernământ, nu-l poţi schimba în niciun fel, în cel mai bun caz poţi schimba ceea ce te lasă guvernanţii să schimbi, de obicei oamenii, dar nu sistemul. Vax! Asta înseamnă abuz de putere. Guvernarea ajunge să dicteze fără a i se putea dicta, devine o entitate separată dar care gestionează toată puterea. Asta este adevărata catastrofă a vremurilor noastre!!

Exact asta încearcă să elimine, Metaguvernarea. Toţi cei implicaţi pot influenţa modul în care se face guvernarea, astfel încât dacă un individ sau un grup mic de "privilegiaţi" vor încerca să deturneze puterea ceilalţi vor avea pârghii pentru a putea interveni.

Asta e ideea. Până acolo mai e. Dar, putem începe prin a ne organiza să rezolvăm probleme mai mici, dar dureroase. Cei care au o problemuţă comună se pot organiza şi colabora pentru a vedea ce-i de făcut.

Când spui colaborare în primul rând spui comunicare. Şi-aşa ajungem la site.

Scopul primar este ca cei care au probleme comune să se găsească cumva, şi să încerce împreună, întâi virtual, apoi de ce nu, fizic să găsească o soluţie şi chiar să o implementeze. Se pot vota problemele şi soluţiile şi se pot chiar asigna priorităţi, pentru cele în care vrei să te implici activ. Se creează astfel coeziune, apropiere, empatie, elemente fundamentale, zic eu, într-o societate sănătoasă.

Acestea fiind zise, că şi aşa m-am întins cam mult... aaa.. să nu uit.. să nu vă aşteptaţi la prea mult.. momentan e doar un început, o prezentare a conceptului.. care în timp, dacă va exista participare şi interes, se va dezvolta... dar până atunci:

Metaguvernare

Mesaje trecute şi actuale - Resemnarea le români

2011-05-08T16:58:00.000+03:00

Mă uitam la diverse videoclipuri româneşti, şi mi s-a revelat "capacitatea" românului de a face "mişto" sau de a se plânge de mizeriile care i se întâmplă, fără însă a schiţa orice urmă de acţiune. E drept uneori să faci haz de necaz ajută la moral, însă de la un punct încolo poate dăuna grav sănătăţii dacă nu iei realitatea de coarne şi nu îţi asumi nişte responsabilităţi.

Eram avertizaţi încă de timpuriu că lucrurile nu merg într-o direcţie bună:

Sarmalele reci - Ţara te vrea prost

Încă o încercare:

Sarmalele reci - Prostia la putere

Vali, ne propunea un exerciţiu de înţelegere:

Vali Sterian - Exerciţiu

Totuşi, viaţa nu e făcută să-ţi baţi capul cu probleme, e pentru distracţie...

Sarmalele reci - Şpriţ de vara

Erau şi unii care vedeau nebunia dar, ce puteau face? ( ei erau consideraţi nebunii...)

Omul cu sobolani - Razna

Confuzie totală, nu mai înţelegem ce se-ntâmplă, dar ceva este clar, este o lege universală...

Holograf - Banii vorbesc

S-a schimbat ceva?

Timpuri noi - Victoria

Este evident ce se-ntâmplă, s-a creat o mafie care suge de resurse pe cei mulţi "condamnaţi" la supunere: "Legea-i scrisă de noi, deci dreptatea-i a noastră"..

Celelalte cuvinte - Balanta

Constatăm detaşaţi încotro ne îndreptăm.. dar nu putem adopta decât o atitudine de sictir obscen..

Parazitii - Tot ce e bun tre' să dispară

N-am prea găsit mesaje de încurajare, care să îndemne cumva la responsabilizare, la autoevaluarea propriilor acţiuni..
Oare întrebarea "Încotro ne îndreptăm, şi ce pregătim pentre generaţiile următoare?" ne va trezi din buimăcie şi resemnare?

Vali Sterian - Axioma copiilor

Agresivitatea lui "Noi"

2011-04-20T16:53:00.002+03:00

Pornesc de la perspectiva că toate cuvintele sunt simple etichete, în principiu goale de conținut. Ceea ce contează este semnificația pe care fiecare o atașează unor astfel de entități.

Îndrăznesc să presupun că primele semnificații atașate cuvintelor la începuturile limbajului erau chestiuni concrete, imediate, care transmiteau un mesaj precis, clar, care nu lăsa loc de multe interpretări. De exemplu: "Atenție ursu'" sau "La 50 de pași distanță e un izvor".

Probabil odată cu dezvoltarea capacităților logico-verbale, oamenii au început să atașeze semnificații din ce în ce mai abstracte/generale/vagi cuvintelor, care dădeau mesajului transmis o tentă puternic subiectivă. Cu cât spectrul de posibile semnificații ale unui cuvânt/mesaj devine mai larg cu atât acuratețea mesajului scade drastic. Prin acuratețe înțeleg măsura în care receptorul înțelege exact ceea ce sursa a vrut să transmită.

Am să să fac un mic exercițiu încercând să găsesc diverse semnificații ce ar putea fi considerate valide pentru cuvântul "noi".
Voi porni de la semificația cea mai restrânsă către cea mai generală/abstractă.

Avem așadar:

1. Noi: Cei aici de față, în carne și oase, care ne putem vedea și auzi, simți. Presupune probabil persoanele aflate într-o loc bine definit în spațiu, care pot comunica în mod direct. Nu există nicio conotație abstractă, dincolo de realitatea imediată. ( Prin realitatea mă refer la ceea ce poate fi perceput prin simțuri ). Această semnificație nu presupune nicio implicare emoțională și nicio atașare personală a celui ce folosește cuvântul de semnificația lui. Este pur și simplu o etichetă obiectivă, a unui aspect pe care individul îl percepe.

2. Noi: Cei care aparținem aceluiași grup. Prin grup deja nu mai înțeleg grupul celor de față, ci o entitate abstractă, care definește un set de indivizi ce au anumite trăsături/însușiri/interese comune. De exemplu: "Noi tribul Zulu" sau "Noi familia Zuzu"
Începând cu acest nivel, emoțiile încep să joace un rol important. Cel care folosește cuvântul cu acest sens, se simte atașat de semnificația lui, se simte conectat cu cei la care cuvântul face referire. Cuvântul continuă să aibă o componentă obiectivă, în sensul că identifică clar la ce anume se face referire, un grup de indivizi care pot fi regăsiți exact în realitatea fizică, însă vine în plus și cu această componentă subiectivă de implicare emoționlă. Un aspect foarte important este că toți membri grupului sunt cunoscuți vorbitorului.

3. "Noi echipa X". Acest sens este în principiu asemănător cu cel descris la punctul doi, cu excepția nivelului de implicare emoținală. Dacă sensul de la punctul 2 presupunea o legătură puternică la acest nivel a vorbitorului de semnificația cuvântului, în acest caz aș spune că aceasta este înlocuită cu o componentă din sfera raționalului, să-i spunem interes. Echipa are de obicei un scop comun, însă membrii grupului deși în continuare se cunosc între ei nu mai sunt neapărat conectați la nivel personal. În principiu nivelul de atașare al vorbitorului devine mai puțin pasional și mai mult rațional.

4. "Noi cetățenii României" sau "Noi oamenii". Acest sens intră deja complet în sfera abstractului și generalului. Atât componenta obiectivă cât și cea subiectivă(emoțională/rațională) devin vagi și confuze. Conținutul cuvântului nu mai este nici identificabil în realitatea imediată(vorbitorul nu cunoaște personal toți cetățenii României și cu atât mai puțin toți reprezentanții speciei umane) iar componenta subiectivă nu mai are nicio bază reală, nu poate fi decât exprimarea unor așteptări personale nefondate.

Atât sensul de la punctul 2 cât și cel de la punctul 3 presupun că cel care folosește cuvântul "noi" are cunoștințe despre conținutul la care acesta face
referire, în sensul că îi cunoaște la un nivel mai profund(punctul 2) sau superficial(punctul 3) pe cei ce compun grupul "noi". Îi cunoaște, la modul că îi poate identifica în realitatea imediată. Poate exprima niște opinii în cunoștință de cauza, care au o bază reală, deși și aici pot exista derapaje.

Folosit în sensul de la punctul 4 însă, cuvântul "Noi" devine coșul de gunoi la care vorbitorul își poate arunca toate frustrările și neajunsurile, entitatea impersonală care nu poate riposta deoarece nu există în realitatea imediată a celui care o invocă, este un construc pur abstract. De asemenea, folosit în acest sens, cuvântul poate deveni și entitatea supremă asupra căreia cineva îsi poate proiecta toate sentimentele de iubire, fanteziile pozitive și de obicei așteptările sale legate de direcția în care omenirea (sau grupul impersonal țintit de cuvânt) ar trebui să se îndrepte. Deoarece și în acest caz eforturile practicantului unor astfel de demersuri rămân tot în sfera abstractă a intelectului acestuia, lipsa de reacție a entitătii invocate tinde să creeze frustrare și anxietate.

Unde apare agresivitatea?

Agresivitatea apare atunci când folosesc cuvântul "noi" pentru a pune în cârca altora(pe care nu îi cunosc personal) toate neajunsurile proprii sau când îmi extind așteptările, fie ele chiar de bine, asupra altora. Când spun "românii sunt de vină pentru că eu am fost furat pe stradă" sunt agresiv. Chiar și când spun, "De ce sunt oamenii așa barbari si nu se iubesc mai mult unii pe alții" sunt agresiv. Adevărul este că eu nu-mi pot exprima propriile opinii în locul altora și cu atât mai puțin pot să-i judec pe cei pe care nici măcar nu îi cunosc în carne și oase sau măcar la nivel ideatic.

De fapt aș merge până într-acolo încăt să spun că oridecâteori folosesc cuvântul "Noi" fără a cunoaște toți indivizii la care "Noi" face referire, sunt agresiv.
Probabil singurele cazuri în care nu sunt agresiv sunt cele în care fac afirmații pur obiective. Ex: "Românii vorbesc limba română". Oricând simt că există o componentă subiectivă implicată într-o afirmație ce are ca subiect cuvântul "Noi" ar fi bine să mă opresc și să analizez puțin ce anume vreau să spun pt că în mod sigur pe undeva sunt agresiv.

Ce-i așa rău să fii agresiv?

După cum văd eu lucrurile, agresivitatea apare în momentul în care sunt nemulțumit, când, idealul pe care îl urmăresc nu se regăsește în realitatea percepută. Ei bine atunci când sunt nemulțumit, am tendința să aplic măsuri coercitive, dar pentru a face asta trebuie să găsesc cauza care generează discrepanța, și probabil aici apare delirul. Deoarece de cele mai multe ori situația este mult mai complexă decât capacitatea/voința mea de evaluare, truchez atât de mult ceea ce percep încât rezultatul este ori prea general ori total eronat. De-aici până la a proiecta nemulțumirea și eventual posibilele acțiuni coercitive asupra unor entităti abstracte gen "Noi" sau și mai rău "Voi" sau "Ei" nu mai e decât un pas. Situația devine cu atât mai rea cu cât nici măcar nu sunt conștient că fac asta, deoarece totul se petrece la nivel subconștient..

De fapt tot acest chin vine dintr-o neînțelegere a situației, sau cum spune expresia "necunoștință de cauză". Probabil un prim pas în direcția corectă, zic eu, este să mă prind când comit astfel de erori, să mă opresc și să încerc să identific exact ce anume nu înțeleg, pentru că în mod sigur este ceva ce nu înțeleg sau nu vreau să accept. Un al doilea pas este probabil să îmi concentrez energiile pe a găsi posibile remedii la problemele pe care le percep prin propriile acțiuni și mai puțin prin identificarea de acțiuni la nivel impersonal, de grupuri.

În concluzie, "Noi", ca de altfel majoritatea cuvintelor fără un corespondent palpabil în realitatea imediată, a devenit o umbrelă foarte comodă cu care propriul intelect se apără de mizeriile pe care el însuși le produce și pe care nu vrea să le recunoască. "Noi" este coșul de gunoi, care din fericire uneori se mai și umple și începe să pută sau sacul de box inert care însă după suficiente lovituri capătă viteză și când nu ești atent te lovește peste cap...

În final probabil că dacă ajung să mă înțeleg cu adevărat pe mine toate problemele din "lume"( un alt termen generic "preferat" ) vor dispărea....

Cântec de lebădă - Aldous Huxley - fragment

2010-11-29T21:09:00.005+02:00

Domnul Propter stătea pe o bancă, sub cel mai mare dintre eucalipţii săi. Spre vest, munţii apăreau deja ca o siluetă aplatizată pe cerul de seară, dar în faţă lui, spre nord, pantele de sus erau încă însufleţite de lumini şi umbre, auriu-roz şi indigo închis. În prim-plan, castelul îşi luase un veşmânt de o splendoare şi un romantism cu totul incredibile. Domnul Propter privi spre el, spre dealuri şi în sus, la cerul pal, printre frunzele nemişcate ale eucaliptului; apoi închise ochii şi repetă în tăcere răspunsul cardinalului Berulle la întrebarea: ce este omul? Cu peste treizeci de ani în urmă, când el îşi scria studiul despre cardinal, citise pentru prima oară aceste cuvinte. Îl impresionaseră chiar şî atunci, prin splendoarea şi precizia elocinţei lor. Odată cu trecerea timpului şi cu acumularea experinţei sale, cuvintele începuseră să pară mai mult decât elocvente, ajunseseră să capete conotaţii tot mai bogate, semnificaţii tot mai profunde. "C'est un néant environné de Dieu, indigent de Dieu, capable de Dieu, et rempli de Dieu, s'il veut." Un nimic înconjurat de Dumnezeu, lipsit şi capabil de Dumnezeu, plin de Dumnezeu, dacă vrea astfel. Şi ce este acest Dumnezeu de care oamenii sunt capabili? Domnul Propter răspunse prin definiţia dată de John Tauler în primul paragraf al cărţii sale, Urmându-l pe Hristos: "Dumnezeu este o fiinţă retrasă dintre creaturi, o putere liberă, o activitate pură". Omul, atunci, este un nimic înconjurat şi lipsit de o fiinţă retrasă dintre creaturi, un nimic capabil de putere liberă, plin de o activitate pură, dacă vrea astfel. Dacă vrea astfel, începu să reflecteze domnul Propter, divagând cu o tristeţe bruscă, dar destul de amară. Dar câţi de puţini oameni vor vreodată asta, sau, dacă vor, ştiu la ce să se aştepte şi cum să obţină acel lucru! Cunoaşterea adevărată nu e deloc mai puţin rară decât bunăvoinţa susţinută de acţiunea în virtutea ei. Dintre cei puţini care îl caută pe Dumnezeu, majoritatea găsesc, din ignoranţa, doar astfel de reflexii ale propriei lor voinţe egoiste, precum Dumnezeul luptei, Dumnezeul oamenilor aleşi, Cel care răspunde la rugăciuni, Salvatorul.

După ce deviase atât de mult înspre negativitate, domnul Propter a fost atras, datorită unei continue eclipse a vigilenţei, spre o preocupare încă şi mai puţin profitabilă pentru mizeriile specifice, concrete ale acelei zile. Îşi aminti întrevederea lui din acea dimineaţă cu Hansen, care era agentul domeniului din vale al lui Jo Stoyte. Tratamenul aplicat de Hansen migratorilor care veneau să culeagă fructe era încă şi mai rau decât în mod obişnuit. Profitase de numărul şi de nevoia lor disperată pentru a scădea salariile. În livezile pe care le gestiona el, copiii mici erau puşi să lucreze toată ziua în soare, la preţul de doi sau trei cenţi pe oră. Iar când ziua de lucru lua sfârşit, casele la care se întorceau oamenii erau un şir de cocini infecte din deşertul de dincolo de albia râului. Pentru aceste cocini, Hansen lua o chirie de zece dolari pe lună. Zece dolari pe lună pentru privilegiul de a îngheţa sau de a te sufoca; de a dormi în mizerie promiscuă; de a fi mâncat de purici şi de păduchi; de a lua oftalmie şi poate, viermi intestinali şi dizenterie amibică. Şi totuşi, Hansen era un bărbat de bunsimţ şi bun la suflet. Un om care ar fi fost şocat şi indignat dacă te-ar fi văzut lovind un câine; unul care ar fi sărit în apărarea unei femei maltratate sau a unui copil plângând. Când dommnul Propter i-a atras atenţia asupra acestui fapt, Hansen s-a învineţit de furie.
- Asta e altceva, spusese el.
Domnul Propter încercase să afle de ce e altceva.
Era datoria lui, spusese Hansen.
Dar cum putea fi datoria lui să îi trateze pe copii mai rău decât pe sclavi şi să îi infesteze cu viermi intestinali?
Era datoria lui faţă de domeniu. Nu făcea nimic pentu el însuşî.
Dar de ce a face rău pentru altcineva ar fi diferit de a face rău în numele tău? Rezultatele erau exact acelaşi în ambele cazuri. Victimele nu sufereau deloc mai puţin atunci când făceai ceea ce numeai datoria ta, decât atunci când acţionai în virtutea a ceea ce credeai că ar putea fi propriul tău interes.
De data aceasta, furia explodase în jigniri violente. Era, îşi dăduse seama domnul Propter, furia omului bine intenţionat, dar stupid, care este silit, împotriva voinţei sale, să îşi pună întrebări indiscrete despre ceea ce el face ca pe un lucru de la sine înţeles. El nu vrea să-şi pună aceste întrebări, deoarece ştie că dacă face asta, va fi obligat fie să continue să facă ceea ce face, dar cu conştiinţă cinicului că ceea ce face e greşit, sau, dacă nu vrea sa fie cinic, să îşi schimbe complet modul de viaţă, în aşa fel încât să pună în armonie dorinţa lui de a fi corect cu realităţile revelate în cursul autointerogării. Pentru majoritatea oamenilor, schimbarea radicală este încă şi mai odioasă decât cinismul. Singura cale printre coarnele acestei dileme este de a persista cu orice preţ în ignoranţă, ceea ce îţi permite să continui să greşeşti, cu convingerea reconfortantă că prin asta, îţi faci datoria - datoria faţă de companie, faţă de acţionari, faţă de familie, oraş, stat, patrie, biserică. Pentru că, bineînţeles, cazul sărmanului Hansen nu era deloc unic; la o scară mai mică, şi prin urmare, cu mai puţină putere de a face rău, el se comporta ca toţi acei funcţionari publici, oameni de stat şi prelaţi, care trec prin viaţă semănând nefericiere şi distrugere, în numele idealurilor lor şi la dispoziţia imperativelor lor categorice.
Ei bine, cu Hansen nu ajunsese prea departe, conchise domnul Propter. Trebuia să încerce din nou cu Jo Stoyte. În trecut, Jo refuzase tot timpul să asculte, pe motiv că domeniul era treaba lui Hansen. Alibiul său era atât de convenabil, încât ar fi fost greu, prevedea domnul Propter, să îl dărâme.

De la Hansen şi Jo Stoyte, gândurile lui rătăciră la familia de nomazi nou-sosiţi din Kansas, cărora le dăduse una dintre barăcile lui. Cei trei copii subnutriţi, cu dinţii deja stricaţi în gură; femeia emaciată de Dumnezeu ştie ce combinaţie de boli, deja cufundată în apatie şi slăbiciune; soţul pe rând ranchiunos şi autocompătimitor, violent şi posomorât.
Se dusese cu bărbatul să ia nişte legume din straturile din grădină şi un iepure pentru cina familiei. Stând acolo, în timp ce jupuia iepurele, trebuise să asculte izbucnirile incoerente de lamentaţie şi indignare ale omului. Lamentaţie şi indignare împotriva pieţii grâului, care se prăbuşise de fiecare dată când lui începea să-i meargă bine. Împotriva băncilor de la care împrumutase bani şi cărora nu putuse să li-i returneze. Împotriva secetelor şi vânturilor care îi transformaseră ferma în o sută şăizeci de acri de praf şi sălbăticie. Împotriva soartei care fusese întotdeauna împotriva lui. Împotriva celor care îl trataseră atât de rău, pretutindeni, toată viaţa sa.
Deprimantă poveste de familie! Cu variaţii nesemnificative, o mai auzise de o mie de ori. Ba erau culegători din sudul îndepărtat, deposedaţi de către proprietari, într-o încercare disperată de a face ferma să plătească. Ba proprietari ai fermei lor, ca bărbatul acesta, care fuseseră deposedaţi nu de către bancheri, ci de către forţele naturii - forţe ale naturii pe care ei înşişî le făcuseră distructive smulgând iarba şi plantând doar grâu. Ba argaţi, înlocuiţi de tractoare. Toţi veniseră în California ca la un tărâm al făgăduinţei, iar California îi adusese deja în condiţia unor peoni migratori şi îi transforma rapid în Intuşabili. Doar un sfânt, reflectă domnul Propter, doar un sfânt putea fi peon şi paria fără să suporte consecinţele, pentru că doar un sfânt ar fi acceptat această poziţie bucuros, ca şi cum ar fi ales-o el, prin propria lui voinţă liberă. Sărăcia şi suferinţa înnobilează doar atunci când sunt voluntare. Oamenii devin mai răi în urma sărăciei şi suferinţei involuntare. Mai uşor trece o cămilă prin urechea acului decât să intre un om sărăcit împotriva voinţei sale în Împărăţia Cerurilor. Iată-l, de exemplu, pe acest om sărman din Kansas. Cum reacţionase el la sărăcia şi suferinţa involuntare? Din cât putea aprecia până acum domnul Propter, îşi compenesa nenorocirile prin brutalitate faţă de cei mai slabi ca el. Cum putea să ţipe la copii... Era un simptom cât se poate de familiar.
După ce iepurele a fost jupuit şi eviscerat, domnul Propter a întrerupt monologul companionului său:
- Ştii care e cel mai stupid text din Biblie? l-a întrebat el dintr-odată.
Bărbatul din Kansas a tresărit, în mod evident puţin şocat, şi a scuturat din cap.
- Aceasta, a spus domnul Propter în timp ce se ridica şi îi întindea trupul iepurelui. "M-au urât fără temei."

Sub eucalipt, domnul Propter oftă greoi. Să le arăţi oamenilor nefericiţi că cel puţin în parte, sunt cu siguranţă responsabili pentru nenorocirile lor; să le explici că ignoranţa şi prostia sunt pedepsite de natura lucrurilor la fel de sever ca şi răutatea deliberată - acestea nu erau niciodată sarcini agreabile. Pentru că ce speranţă, se întrebă el, ce scânteie cât de slabă de speranţă există pentru un om care chiar crede că "m-au urât fără temei" şi că el nu a avut niciun rol în propriile dezastre? În mod evident, niciun fel de speranţă. Vedem ca pe o realitate brută că dezastrele şi ura nu sunt niciodată lipsite de temei; vedem, de asemenea, că cel puţin unele dintre aceste temeiuri depind de cei care suferă acele dezastre sau fac obiectul urii. Într-o anumită măsură, ei sunt direct sau indirect responsabili. Direct, prin comiterea unor acte stupide sau răutăcioase. Indirect, prin faptul că omit să fie atât de inteligenţi şi milostivi pe cât ar putea fi. Iar dacă ei omit asta, în general e din cauză că aleg, fără să gândească, să se conformeze standardelor locale şi modului de viaţă actual.

Gândurile domnului Propter reveniră la sărmanul om din Kansas. Moralist, făraîndoilă dezagreabil cu vecinii şi fermier incompentent;dar asta nu era întreaga poveste. Cea mai gravă infracţiune a lui fusese să accepte lumea în care trăia ca pe una normală, raţională şi corectă. Ca toţi ceilalţî, permisese publicităţii să-i multiplice dorinţele; învăţase să echivaleze fericirea cu posesiunile, iar prosperitatea cu banii cheltuiţi la magazin. Ca toţi ceilalţi, abandonase complet ideea agriculturii de subzistenţă, gândind exclusiv în termenii recolterlor pentru profit; şi continuase să gândească în aceşti termeni, chiar şi atunci când recoltele nu îi mai aduceau niciun fel de profit. Apoi, ca toţi ceilalţi, începuse să aibă datorii la bănci. Şi, în cele din urmă, ca toţi ceilalţi, învăţase că ceea ce experţii spuseseră de o generaţie era perfect adevărat: într-o ţară semiaridă, iarba e cea care fixează solul; daca smulgi iarba, solul dispare. La momentul cuvenit, iarba dispăruse. Bărbatul din Kansas era acum peon şi paria, iar această experienţă facea din el un om mai rău.

Sfântul Pentru Claver era alt personaj istoric căruia domnul Propter îi dedicase un studiu. Când vasels cu sclavi intrau în portul Cartagina, Petru Claver era singurul om alb care se aventura în magaziile acestuia. Acolo, în duhoarea şi arşiţa de nedescris, în vaporii de puroi şi excremente, el îi îngrijea pe cei bolnavi, îi pansa pe cei răniţi de cătuşe, îi ţinea în braţe pe bărbaţii care căzuseră pradă disperării şi le rostea vorbe de alinare şi afecţiune - şi, în intervaluri, le vorbea despre păcatele lor. Păcatele lor! Umanitaristul modern ar râde, dacă nu cumva ar fi şocat. Şi totuşi - aceasta era concluzia la care domnul Propter ajunsese treptat şi reticent - şi totuşi probabil că Sfântul Petru Claver avea dreptate. Nu pe de-a-ntregul, desigur; pentru că niciun om care acţionează pe baza unei cunoaşteri greşite, idiferent de cât de bine intenţionat ar fi, nu poate avea dreptate decât parţial. Dar, în orice caz, avea atâta dreptate pe cât te-ai putea aştepta să aibă un filozof catolic antireformă. Avea dreptate atunci când insista că indifernet de circumstanţele în care se găseşte, fără îndoială o fiinţă umană omite uneori să facă bine şi comite unele lucruri ale căror efecte ar trebui neutralizate, dacă este posibil. Avea dreptate când credea că este bine ca până şi celor împotriva cărora s-au comis cele mai brutale păcate să li se amintească de propriile lor deficienţe.

Concepţia lui Petru Claver asupra lumii avea defectul de a fi greşită, dar meritul de a fi simplă şi dramatică. Dat fiind un Dumnezeu personal, care acodă iertarea; date fiind raiul şi iadul şi realitatea absolută a personalităţilor umane; dat fiind caracterul meritoriu al simplelor bune intenţii şi al credinţei neabătute într-un set de opinii incorecte; date fiind singura Biserică adevărată, eficacitatea medierii preoţeşti, magia împărtăşaniei - date fiind toate acestea, era foarte uşor să îi convingi până şi pe sclavii proaspăt importaţi de păcatele lor şi să le explici exact ce ar trebui să faca în privinţa asta. Dar dacă nu există o singură carte inspirată, o unică sfântă Biserică, mediere preoţească şi magie a împărtăşaniei; dacă nu există un Dumnezeu personal care să fie înduplecat să ierte păcatele; dacă există, până şi în lumea morală, doar cauze şi efecte şi enormă complexitate a interrelaţiilor lor - atunci, evident, sarcina de a le spune oamenilor ce să facă în privinţa deficienţelor lor este mult mai dificilă. Pentru că fiecare individ este chemat să manifeste nu doar permanentă bunăvoinţă, dar şi permanentă inteligenţă. Şi asta nu e tot. Pentru că, dacă individualitatea nu este absolută, dacă personalităţile sunt fragmente iluzorii ale unei voinţe egoiste dezastruos de oarbe faţa de realitatea unei conştiinţe transpersonale, a cărei limitare şî negare este, atunci toate eforturile fiecărei fiinţe umane trebuie direcţionate, în ultimă instanţa, spre actualizarea acelei conştiinţe transpersonale. Astfel încât nici măcar inteligenţa nu este suficientă ca adjunct al bunăvoinţei; trebuie să existe, de asemena, şi amintirea care încearcă să transforme şi să transceandă inteligenţa. Mulţi chemaţi, puţini aleşi - pentru că puţini ştiu măcar în ce constă salvarea. Să-l luăm din nou pe acest bărbat din Kansas... Domul Propter scutură trist din cap. Totul era împotriva sărmanului om - conformismul lui fundamentalist, egotismul lui rănit şî inflamat, irascibilitatea lui nervoasă, inteligenţa lui redusă. Primele trei dezavantaje ar putea fi, poate, îndepărtate. Dar s-ar putea face ceva în legătură cu al patrulea? Natura lucrurilor împinge implacabil spre slăbiciune. "... de la cel ce n-are se va lua şi ce are." Şi cum erau acele cuvinte ale lui Spinoza? "Un bărbat poate să nu fie vinovat şi totuşî să sufere în multe feluri. Un cal nu este vinovat pentru că nu e un bărbat ; cu toate acestea, el trebuie să fie cal, şi nu bărbat." În acelaşi timp, cu siguranţă trebuie să existe ceva ce să se poată face pentru oameni precum acel bărbat din Kansas - ceva care să nu implice rostirea de neadevăruri nocive despre natura lucrurilor. De exemplu, neadevărul că există cineva acolo sus, sau celălalt neadevăr, mai modern, că valorile umane sunt absolute şi Dumnezeu este poporul sau partidul sau rasa umana în ansamblu. Fără îndoială, insistă domnul Propter, făra îndoială că există ceva ce se poate face pentru astfel de oameni. Bărbatul din Kansas începuse prin a fi deranjat de ceea ce spusese despre înlănţuirea cauzei şi efectului, despre reţeaua relaţiilor - îl deranjase ca o insultă personală. Dar după aceea, când văzuse că nu era învinovăţit, că nu încerca nimeni să-l ia de sus, începuse să fi interesat, să vadă că până la urmă, putea fi adevărat. Era posibil ca uşor-uşor, să-l facă să gândească un pic mai realist, cel puţin faţă de lumea vieţii de zi cu zi, lumea exterioară a aparenţelor. Iar după ce va fi făcut asta, atunci poate că nu îi va fi atât de incredibl de dificil să gândească un pic mai realist şi despre sine însuşi - să conceapă acel ego atotputernic al lui ca pe o ficţiune, un fel de coşmar, un nimic agitându-se frenetic şi capabil, după ce frenezia lui va fi fost potolită, să fie umplut cu Dumnezeu, cu un Dumnezeu conceput şi trăit ca o conştiinţă mai mult decât personală, ca pe o putere liberă, o activitate pură, o fiinţă retrasă...

Revenind astfel la punctul său de plecare, domnul Propter îşi dadu seama dintr-odată de dumul lung, sinuos şi neprofitabil pe care îl parcurseseră ca să ajungă acolo. Venise la această bancă de sub eucalipt ca să se reculeagă, să-şi dea seama pentru o clipă de existenţa acelei alte conştiinţe din spatele gândurilor şi sentimentelor lui private, acea putere liberă şi pură, mai mare decât a lui. Pentru asta venise. Dar amintirile se infiltraseră, în timp ce el lăsase garda jos; se porniseră speculaţiile, nor după nor, ca nişte păsări marine ce se înalţa din cuiburile lor pentru a întuneca şi eclipsa soarele. Servitutea este viaţa personalităţii, şi pentru servitute sinele personal va lupta cu nesfârşite resurse şi cu cea mai încăpăţânată viclenie. Preţul libertăţii este vigilenţă eternă, iar el nu reuşise să fie vigilent. Nu ere un caz, reflectă el melancolic, de spirit voluntar şi carne slabă. Asta era o antiteză complet greşită. Spiritul este întotdeauna voluntar; dar persoana, care este atât minte, cât şi trup, este întotdeauna nevoluntară - iar persoana, întâmplător nu este slabă, ci extrem de puternică.

Domnul Propter privi din nou munţii, cerul palid dintre frunze, rozurile ca un roşiatic deschis, movurile şi griurile trunchirilor de eucalipt; apoi închise iar ochii.

"Un nimic înconjurat de Dumnezeu, lipsit şi capabil de Dumenezeu, plin de Dumnezeu, dacă vrea astfel." Şi ce era Dumnezeu? O fiinţă retrasă dintre creaturi, o putere liberă, o activitate pură. Vigilenţa lui încetase treptate să fie un act al voinţei, o reprimare deliberată a gândurilor, dorinţelor şi sentimentelor personale irelevante. Pentru că, încetul cu încetul, aceste gânduri, dorinţe şi sentimente se depuseseră ca un sediment noroios într-un borcan cu apă, iar în timp ce ele se depuneau, vigilenţa lui era liberă să se transforme într-un fel de conştienţă inefabilă şi detaşată, în acelaşi timp intensă şi liniştită, alertă şi pasivă - o conştienţă al cărei obiect erau cuvintele rostite de el şi totodată, acel ceva care înconjura cuvintele. Dar ceea ce înconjura cuvintele era conştienţa însăşi; pentru că această vigilenţă care acum era o conştienţă inefabilă - ce era ea, dacă nu un aspect, o expresie parţială a acelei conştiinţe impersonale şî netulburate în care cuvintele fuseseră lăsate să cadă şi în care se cufundau încet? Iar în timp ce se cufundau primeu o nouă semnificaţie pentru conştienţa care le urma în jos, înspre propriile adâncuri - o semnificaţie nouă nu în privinţa entităţilor conotate de cuvinte, ci mai degrabă a naturii înţelegerii lor, care, de la a fi intelectual în caracterul său, devenise intuitiv şi direct, astfel încât natura omului în potenţialitatea lui şi a lui Dumnezeu în actualitatea Lui era realizată printr-un analog al experienţei senzoriale, printr-un fel de participare nemijlocită. Nimicul aglomerat al fiinţei sale trăit în sine ca transcendere în disponibilitatea resimţită pentru pace şi puritate, pentru retragerea din faţă repulsiilor şi dorinţelor, pentru libertatea binecuvântată faţă de personalitate...

Un orăşean la ţară. Poveste de tranziţie.

2010-11-20T20:22:00.004+02:00

Cam de un an de zile am tot cochetat, cu ideea şi practica de a sta la ţară, cu întreruperi ce-i drept, însă în ultimele două luni, întreruperile s-au împuţinat, şi am ajuns să-mi petrec întrega săptămână "de lucru" acolo, cu ceva evadări la sfârşit de săptâmână către mediul urban.
Există o diferenţă majoră între a merge în vizită la ţară şi a merge să stai acolo pe o perioadă nedeterminată. Mulţi oameni se bucură, dacă este vorba să meargă în vizită la ţară, aer curat, verdeaţă, relaxare, o pauză de la nebunia şi toxicitatea oraşului.
Dacă însă vizita se prelungeşte prea mult, neajunsurile statului la ţară încep să-i sâcâie. N-ai ce face, ajungi să te plictiseşti, iar condiţiile mult sub nivelul de confort decent încep sa devină din ce în ce mai evidente şi deranjante.
Pe de o parte, liniştea de acolo începe să-ţi încetinească sinapsele până la punctul în care intri într-o stare de letargie blegoasă, simţi cum te dizolvi în spaţiul mult prea larg, nu mai poţi să-ţi ţii gândurile laolaltă, presiunea e prea joasă, nu te mai regăseşti, pe de altă parte, zgomotul de fundal, în special dimineaţa, generat de onomatopeele diverselor animale din zonă, te zgârie pe toţii neuronii din sistemul auditiv. Iar viaţa socială, e practic zero. Niciun mijloc de divertisment modern, iar oamenii? ţărani bătrâni,de peste 55 de ani, cu gândiri "învechite", complet derutaţi de schimbările petrecute în ultimele două decenii. Probabil că starea asta de derută or s-o ia cu ei în mormânt. Schimbarea probabil a fost mult prea bruscă pentru ca o minte trecută de o anumită vârstă, deja formată într-un sistem, să poată să se adapteze acestei noi realităţi. Ăsta cred că este un subiect în sine, n-am să insist acum.
Ei bine, foarte mulţi dintre oamenii ăştia de s-ar bucura de o vizită scurtă la ţară, din motivele descrise mai sus şi cu siguranţă şi din altele, n-ar putea concepe să se "mute" la ţară, să-şi petreacă restul vieţii acolo. Probabil că asta are de-a face tot cu faptul că schimbarea ar fi prea bruscă, sunt prea multe diferenţele pentru a putea fi digerate uşor, în special de cineva care nu are nicio motivaţie pentru acest lucru. Sunt două lumi diferite ce există în paralel dar influenţându-se reciproc. Poate două specii diferite, ce coexistă la următorul nivel al evoluţiei.

Oare ce-a fost asta? O introducere de clasa a 4-a? Nu ştiu, eu doar scriu.

Ce pot să spun, este că deşi un an poate părea o perioadă scurtă, schimbările de atitudine pe care le-am suferit au fost destul de profunde, inclusiv legat de această chestiune a trecerii de la modul "oraş" la modul "ţară".
Dacă iniţial am mers acolo pentru a induce o schimbare, a construi o alternativă pe care o consideram "mai naturală" ( termen dealtfel foarte ambiguu) faţă de ceea ce viaţa la oraş, cu toate influenţele sistemului politico-economico-social actual, de care nu poate fi disociată, îmi "oferea". Eram sătul de rutina zilnică, de faptul că singurele alegeri pe care le puteam face erau legate de "cum" puteam să fac nişte lucruri deja prestabilite. Simţeam nevoia de un "ce". Simţeam nevoia să pot alege "ce" să fac, prin urmare am trecut de la o existenţă pasivă, la una activă, în care începi să exerciţi şi tu un pic de presiune asupra sistemlui, nu doar să urmezi curentul pe care acesta ţi-l impune. În cele din urmă este de fapt vorba de exercitarea liberului arbitru, cel puţin asta credeam atunci, însă este o mică jmecherie, pe care atunci n-o realizasem.

Punctul unde sunt acum, este evident rezultatul unui proces de tranziţie din punctul unde mă aflam atunci. De fapt toată această tranziţie se reflectă şi în articolele de pe acest blog, dacă ar fi urmărite în ordine cronologică. Diferenţa majoră între cele două puncte constă în faptul că acum existenţa mea nu mai este dominată de nevoia de a induce o schimbare în ordinea socială, de nevoia de a "schimba lumea" cum s-ar spune. Ceea ce am înţeles, este că atunci când acţionezi pentru a schimba ceva de fapt încerci să controlezi acel lucru. Ori în momentul în care încerci să controlezi ceva, practic într-un mod subtil tu eşti la rândul tău controlat de acel lucru, pentru că acţiunile tale sunt condiţionate de el.

Liberul arbitru înseamnă a-ţi exprima voinţa. Jmecheria constă în faptul că a-ţi exprima voinţa nu înseamnă a-ţi impune voinţa, nu înseamnă a controla lucrurile. Exprimarea voinţei nu presupune nici agresivitate şi nici rezistenţă, ci mai degrabă, la modul posibil incomplet în care înţeleg eu lucrurile, ţine de metode ceva mai subtile, ce se bazează pe sinteză, integrare, creativitate şi nu în ultimul rând compasiune. Este o stare non-conflictuală. Este cumva vorba de căutarea optimului, în care toţi cei implicaţi au maxim de câştigat.
O altă chestiune interesantă este că deşi punctul prezent există datorită punctului în care mă aflam acum un an, care evident există punctului în care mă aflam acum doi ani, şi aşa mai departe, acest punct prezent nu datorează nimic acelor puncte din trecut, este liber să-şi manifeste voinţa, neştirbită de ce a fost. Cu alte cuvinte prezentul nu datorează nimic trecutului. Deşi există datorită acestuia nu este condiţionat de el. Asta mi se pare o realizare extrem de importantă pentru că toate stările de "rău" precum anxietatea, frustrarea, suferinţa, îşi au rădăcina în discrepanţa între ce am vrea să fie şi ce este. Cu alte cuvinte în datoria pe care, ipotetic, prezentul o are către trecut. Dar această ipoteză este falsă, şi în momentul în care realizezi asta o nouă lume se deschide, cea în care devii voinţă pură, nealterată şi nestăvilită de false condiţionari.

Ok acuma cineva ar putea întreba, dar dacă eu l-am împrumutat pe Y acum două luni cu nişte bani, el mai are acum vre-o datorie la mine?
Haha, na că m-am pus niţel în dificultate. Cum aş putea oare explica asta? La ce fel de datorie mă refer când spun "prezentul nu-i datorează nimic trecutului"? Cu siguranţă nu mă refer la chestiuni materiale, bazate pe diverse convenţii interumane, ci mai degrabă la idei, la proiecţii mentale, pe care le transformăm în dorinţe. O altă chestiune aici este că probabil voinţa nu este nici dorinţă. Dorinţa este tot legată de ideea de control, de a încerca să schimbi realitatea astfel încât acea dorinţă să fie îndeplinită.

Dar dacă spun, "Acum cinci ani mi-am promis că o să am o casă a mea, sau că o să fiu un om mai bun"? Cu cât aş încerca să explic asta, mai mult mă complic şi am sentimentul că de fapt lucrurile sunt simple. Cred că de fiecare dată când dai peste un cârlig de-ăsta mental şi descoperi că este generat de nevoia de a face o schimbare, de a deveni, sau de a acumula, de a încerca să te întregeşti modificând realitatea, în mod sigur nu e vorba de voinţă ci de dorinţă. Voinţa e mai degrabă o chestiune care se cere singură, a cărei sursă este în exterior nu în interior, sau în interacţiunea dintre cele două. Paradoxal! În mod evident nu reuşesc să prind esenţa voinţei, şi asta probabil pentru că nu înţeleg cu adevărat despre ce e vorba. Ceea ce mă duce la problema care mă zgândăre acum, anume că de cele mai multe ori "datoria" prezentului către trecut îţi dă un sens al direcţiei de urmat, o motivaţie să acţionezi, ori în momentul în care elimini această datorie, practic şi motivaţia şi direcţia dispar. Te găseşti scufundat într-o lume de posibilităţi însa nu ştii încotro s-o apuci. E o senzaţie destul de ciudată, pentru că întregul construct mental pe care în mod uzual un om îl are, depinde de un scop, de nevoia de a acţiona într-o anumită direcţie pe care o consideră "de dorit", însă acum?
Probabil răspunsul ţine cumva de a-ţi dezvolta capacitatea de a discerne cu o acuitate cât mai mare voinţa şi de a te identifica cu ea. Prin urmare scopul existenţei nu mai este de a acţiona pentru a te întregi, pentru a satisface dorinţă după dorinţă ci de a deveni cumva acţiune pură ( choiceless action cum spunea Krishnamurti ), pentru că de fapt voinţa nu se poate manifesta decât în acţiune. Cum spuneam.. încă nu înţeleg lucrurile astea în profunzime, dar am voinţă. :)

Pornisem să vorbesc despre viaţa la ţară, sau tranziţia de la urbe la ţară, dar am dat-o din nou în.. filosofie, deh ce să-i faci, nu cred că ai cum să nu te gândeşti la ce faci şi de ce, şi la cum gândurile influenţează acţiunile şi invers.

Ce am învăţat în perioada cât am stat la ţară?

Păi, pentru a trăi acolo trebuie să înveţi să te scufunzi în mediu, să faci parte din el şi el din tine. Ca o chestie mai concretă, trebuie să înveţi să te murdăreşti şi nu numai să nu te deranjeze dar să îţi placă. Cât eşti acolo nu ai cum să nu pui mâna să faci ceva, iar dacă pui mâna cu siguranţă te murdăreşti. Prima senzaţie a cuiva care nu este obişnuit cu asta, în speţă a cuiva de la oraş, este să-i fie silă, să facă lucrurile cu frica să nu se murdărească şi din cauza asta nu se poate implica total, se blochează la un nivel superficial. E ca şi cum ai fi handicapat. Asta a fost prima chestie pe care am învăţat-o. După ce te murdăreşti de două trei ori şi deja îţi dai seama că nu prea mai ai ce să protejezi, pentru că oricum te-ai murdărit, îţi dai drumul şi nu mai ţii cont de haine, în definitiv sunt doar nişte haine, nu mai sunt o parte din tine. Dacă înainte poate nu puteai să concepi să ieşi în lume cu hainele murdare, ei bine chestia asta ajunge să nu mai conteze, mai ales dacă ieşi "cu treabă". Acelaşi lucru şi cu mâinile, îţi dai seama că mâinile sunt nişte scule multifuncţionale, pe care le poţi folosi fără frică în tot felul de activităţi murdare, cu un mare grad de succes, fără să păţeşti nimic. Deci în primul rând a trăi la ţară, înseamnă cumva să treci peste imaginea cu care la oraş te identifici, peste autoprotecţia exagerată, şi peste frica de "ce-o să zică lumea?". Există deci aspectul ăsta ar interacţiunii fizice cu mediul de care la oraş nu prea ai parte. La oraş trăieşti preponderent "în cap". Ori eu cred că lipsa acestei interacţiuni directe cu mediul, ajunge să truncheze acea parte din tine care nu se poate exprima decât aşa. În lumea asta ultraraţională munca fizică este considerată o corvoadă, o activitate "pentru proşti", ( oamenii inteligenţi fac, fitness, jogging nu? ) ceva ce trebuie înlăturat, dar eu spun că nu e aşa, e o componentă extrem de importantă din ceea ce înseamnă să fii om. Este modalitatea cea mai naturală şi simplă de a acţiona. În momentul în care acţionezi şi vezi efectele imediat, simţi un soi de putere, aceea de a face voinţa ta realitate. E o chestiune extrem de simplă dar care îţi dă încredere în propriile forţe. Şi mai e o chestie, munca asta simplă nu este lipsită de inteligenţă, acţiunile antrenează gândurile şi invers, abia în momentul în care se pune o stavilă între cele două apar probleme.

Când încerci să faci ceva nu ai cum să nu te gândeşti cum ai putea sa faci mai bine, ori asta implică, creativitate, inovaţie, logică şi tot soiul de funcţii mentale înalte. De fapt, toate conceptele abstracte au fost inventate pornindu-se de la o aplicaţie reală nu? S-a pornit de la concret/material către abstract, nu invers. Dar în zilele noastre, învăţăm chestiuni abstracte, pe dinafară însă de multe ori nu ni se spune cum s-a ajuns la acele lucruri, cum se aplică ele în practică. Genial!

Citisem pe undeva că nu există decât două mari erori, sau păcate:
1. A acţiona fără a gândi
2. A gândi fără a acţiona

Acum mi-a venit ideea că poate toată avalanşa asta informaţională în care ne scăldăm are ca şi cauză faptul că oamenii gândesc/vorbesc prea mult şi acţionează prea puţin, iar campionii acestui sport sunt fără doar şi poate orăşenii, oamenii care s-au decuplat sau au fost decuplaţi fără ştirea lor de la mediu, de la interacţiunea directă cu acesta. Putem spune că au fost înjumătăţiţi?

Ziceam de faptul că văzând că poţi realiza lucruri poate simple dar prin propriile forţe îţi dă un soi de încredere că de fapt nimic nu este imposibil şi că tot ce este necesar este să ai voinţă şi curajul de a acţiona. Aceste "succese" se cumulează şi uşor uşor simţi că ai puterea să-ţi iei viaţa în propriile mâini şi nu numai asta dar că aşa trebuie să fie, că nu poate fi altfel şi că acest fapt nu poate fi schimbat pe niciun altul.

Reflecţii asupra existenţei

2010-11-03T21:40:00.000+02:00

Plutesc într-un ocean de posibilităţi. Sunt un instrument de exprimare a posibilităţilor.
Un actor şi un spectator. Uneori îmi joc rolul în faţa mea în timp ce mă uit la mine.
Da, sunt atât de multe posibilităţi ce pot fi exprimate, dar eu nu înţeleg căreia din ele să-i dau viaţă.
Nu ştiu cu ce să-mi ocup existenţa. Am eliminat majoritatea posibilităţilor ca fiind inutile, dar probabil jocul nu presupune ca ceva să fie util pentru a-l aduce în realitate. Uneori îmi ocup existenţa încercând să înţeleg propria existenţă. Exist pentru a înţelege cum exist, sau măcar ce sunt eu ăsta de există şi se întreabă despre propria existenţă. Destul de plictisitor poate. Pe lângă asta poate şi imposibil. Poate nu de-aia exist, ci pentru a exprima ceva, orice. A crea, a experimenta, a înţelege( mai puţin mecanismul intrinsec al existenţei ), a simţi. Unii trăiesc doar pentru plăcerea simţurilor. Alţii pentru plăcerea pe care o simt, când înţeleg ceva, sau când creează ceva. "The pleasure of finding things out" zicea Richard Feynman.

Oare ce se întâmplă cu un om care nu poate experimenta plăcerea, sau care o descalifică, care nu se poate bucura de ea? Mai putem vorbi în continuare de "un om" sau e altceva?

Ce anume ne motivează în ceea ce facem? Ce anume mă motivează să fac ceva?
Evident nevoile fizice ar fi printre primele răspunsuri. Dar în scurtele momente în care toate nevoile fizice sunt satisfăcute?
Poate atunci intervin nevoile mentale. Unii fumează. Fumatul este o nevoie agregat, fizico-mentală, o dependenţă. Nu ştiu cum e, eu n-am fumat, doar îmi dau cu presupusul. Alţii se gândesc la cum să-şi satisfacă nevoile viitoare. Mâncăm pentru a putea mânca şi data viitoare. Unii, se pare nu foarte mulţi, merg puţin mai departe, şi devin atât de prinşi în preocupările mentale (studiu, cercetare, creaţie) încât ajung să neglijeze nevoile bazice. Tesla cică lucra de la 10 dimineaţa până la 5 dimineaţa următoarea zi. Mânca foarte rar şi puţin. Poate fi şi mâncatul în mare parte până la urmă doar o dependenţă ca oricare alta?

Ce mă interesează de fapt este în ce măsură poţi cu adevărat alege ce faci. Mă gândesc că dacă poţi alege, atunci această alegere nu se poate manifesta decât în ferestrele pe care condiţionarea fiziologică ţi le permite. În rest eşti doar un animal care doarme, mănâncă, se reproduce şi celelalte chestii necesare supravieţuirii. Ba aş adăuga, că atâta timp cât acţionezi sub bagheta unei dependenţe dobândite, sau pentru plăcerea simţurilor rămâi în continuare la statutul de animal.
Liberul arbitru. Dacă există acesta se manifestă după ce transcenzi starea de animal.
Dar până la urmă cât de liber e şi arbitrul ăsta? Cineva ar putea spune: "Pot alege să fac ce vreau". Ok. Dar cât de lipsit de constrângeri este acest "vreau"? Poţi să vrei ceva ce nu ştii că există? Nu. Deci libertatea asta este îngrădită de propria cunoaştere.
Cu cât ştii mai puţin cu atât eşti constâns să "vrei" mai puţin, prin urmare şi la a "face" mai puţin.
Mai departe. În ce măsură propria cunoaştere este la latitudinea noastră? Intrăm în posesia anumitor cunoştinţe accidental, prin intermediul mediului şi al interacţiunilor sociale. Pe altele le căutăm activ, fie că ştim ce căutăm sau nu.
Dar şi cunoaşterea, are o expansiune liniară. Nu poţi cunoşte ceva ce nu are nicio legătură cu ceva ce deja există. Toate invenţiile au pornit de la ceva existent. A cunoaşte ceva complet nou este ca şi cum ai încerca să ridici castele în aer. Pentru a ajunge să ridici turla este nevoie să porneşti de la bază, să ridici strat cu strat, să pui cărămidă cu cărămidă.
Deci liberul arbitru nu-i complet liber, dar teoretic îţi dă posibilitatea ca într-un cadru, cei drept restrâns, să alegi ce să faci la un moment dat. Dar cine este acest ceva care alege?

Există ideea că acest ceva de fapt este rezultatul unei agitaţii complexe de chestii mici şi multe care respectă nişte reguli simple. Dacă la o anumită viteză aceasta pare doar o agitaţie fără noimă, la o altă viteză şi altă scară se pot distinge anumite tipare, care se influenţează unele pe altele. Nişte bucle de reacţie încâlcite. Întrebarea este, în acest caz mai există măcar o urmă de libertate în orice alegere? Sau "alegerea" este de fapt o funcţie dependendentă de starea acestui sistem?
Desigur întrebarea care rămâne deschisă este cum anume au ajuns chestiile mici şi multe să existe şi să respecte setul ăla de reguli simple.

Mai există şi varianta că ceva-ul care alege este de o cu totul altă natură decât maşinăria biologică, o altă substanţă, poate o altă dimensiune, care posedă şi conduce maşina dar doar în măsura în care limitările acesteia din urmă i-o permit. Dar dacă-i aşa de ce în unele cazuri ajunge să se complacă într-o stare de profundă mediocritate? Nu ştie mai bine? Şi această entitate este supusă unui proces de învăţare similar celui necesar unei reţele neuronale? Sau poate de fapt etitatea asta nu este cea care conduce şi e precum bateria de la maşină nu precum şoferul? Dar dacă-i aşa, atunci n-am răspuns la întrebarea "cine alege?".

E totul foarte confuz..

Iar eu în continuare n-am un răspuns. Cum aş putea alege orice când nu ştiu cine alege?
Dacă totuşi sunt o buclă ciudată, conştientă de sine, cum anume să ies din aceast tipar de profundă confuzie?

Nu este vorba de o totală lipsă de acţiune, ci de inabilitatea de a alege o direcţie în care să-mi investesc energiile. Poate eroarea este că încerc să găsesc o direcţie, să ajung undeva. Am mai concluzionat cândva că a încerca să ajungi undeva este o negare a prezentului, dar de data asta nu-i aşa, nu-i o negare ci o încercare de utilizare/trăire a prezentului, ca un vid care se cere umplut. Pe lângă asta simt că e ceva care încearcă să se exprime şi nu poate, pentru că nu ştie cum.
O fi oare un caz pentru spitalu' de nebuni?

Bizar

2010-09-09T15:43:00.001+03:00

Contemplaţie bizară:
Viaţa-i rea şi e amară!
Că suntem cu toţii goi,
De mult prea plinul din noi.

Lumea vrem să o schimbăm
Fiindcă n-o mai suportăm.
Dar parc-am uitat ceva!
Pe mine cin' mă va schimba?

Acum şi-aici e tot ce este,
Restul.. e doar o poveste.
Prejudecăţi şi credinţe,
Ce creează suferinţe.

Luminaţi, cu ochii goi
Ne uităm apoi spre noi,
Şi-nţelegem că durerea
E surată cu plăcerea,
Lipsa este cu dorinţa,
Viaţa e cu nefiinţa..

Prin urmare atunci ce?
S-admitem că nimic nu e?
Iar că orişice privire
E o simplă-nchipuire?

Tot ce este e acum.
Nu există niciun drum.
Nu exist-un ideal.
Timpul este ireal.

Sunt doar fapte şi dovezi
Şi nu litere de legi.
Nu exist-o destinaţie,
Viaţa e propria creaţie.

Nu căuta ca un netot
Adevăru-i peste tot.
Hai, citeşte printre rânduri..
(Fericirea-i între gânduri)

Producţie pentru utilitate nu pentru profit

2010-08-24T15:04:00.000+03:00

În prezent se consumă enorm de multă energie pe nişte activităţi care în realitate nu îmbunătăţesc cu nimic calitatea vieţii, ba aş putea spune dimpotrivă.

( Producem "gunoi", lucruri care nu au nicio valoare reală, dar care printr-o promovare agresivă sau creare artificială de "trend-uri" ajung să se vândă, iar dacă se pot scoate bani de pe urma lor acestea sunt "bune")

Dacă ne uităm în jur, vedem că "Profitul" este singurul care pune lucrurile în mişcare, este singurul care contează, este cel care este mai presus de tot şi toate. Omul pare să nu mai fie important. Nu contează dacă ceva este util, atâta timp cât nu este găsită o modalitate de a se scoate bani de pe urma acestui ceva, nu va fi făcut.

Nu ştiu ce cred alţii, dar eu sincer când mă uit, nu văd acest lucru ca fiind normal, este o malformaţie, este ca şi cum oamenii nu mai trăiesc pentru ei ci pentru a obţine bani.

Oameni buni! Nu credeţi că e cazul să ne oprim puţin din alergătura asta nebună în ciclul vicios creat de goana după bani, reclame agresive şi consumerism nesăbuit, şi să ne uităm puţin la noi şi la ce vrem şi avem nevoie cu adevărat?

Că profitul este furt deja am spus-o într-un post anterior. Este o modalitate de a ne fura unul altuia căciula. Ideea că asta ar fi "competiţia" care promovează evoluţia este o aiureală completă. În momentul în care eşti dotat cu inteligenţă vechile reguli după care evoluţia funcţionează se schimbă, însă daca alegem să ne comportăm în continuare ca animalele asta e.

N-o mai lungesc. Dacă cineva este pasionat am postat asta şi pe metaguvernare.

Terorismul estival

2010-08-13T19:02:00.001+03:00

Uite că mai de voie mai de nevoie am fost şi eu la mare anul ăsta. În România, la Eforie Nord mai exact.
Nu, blogul nu se va transforma în unul în care eu mă apuc şi vorbesc despre realizările mele şi despre ce-am mai făcut eu, încerc doar să surprind o bucăţică din România vremurilor noastre.
No, cu ce să-ncep?
Aglomeraţie evident, podul de la Cernavodă, plin ochi de maşini, se bălăngănea de parcă ne dădeam în leagăn. Asta a fost partea distractivă..
Proaspăt ajunşi în staţiune încercăm să ne cazăm. În acest punct aş vrea să introduc un fenomen specific anotimpului dar care cred că face parte dintr-unul cu sens mult mai larg ce zic eu că se încadrează ca fenomen universal. Ca să n-o mai lungesc vorbesc de "terorismul estival".

În ce constă?

Păi.. că tot am rămas la cazare să continui..

Problema numărul 1:

Având în vedere că turiştii care umblă prin staţiune după cazare nu sunt puţini, au apărut oameni specializaţi pentru asta, adică ăia de te agaţă de pe drum să te ducă la camera mult visată. Nimic rău până aici, serviciu contra serviciu. Partea teroristă este că după ce te măsoară niţel din ochi şi te-ntrebă cât stai îţi spune un preţ, iar tu, având în vedere că e ceva mai mic decât pe unde-ai mai umblat şi întruneşte condiţiile minime, te duci s-o vezi. După ce mergi ceva prin soare, ajungi acolo şi constaţi că de fapt preţul este cu câteva zeci mai mare. Hm... . Păi cum aşa, că omu' ne-a zis altceva? (îl întrebi pe cel ce te ia în primire). Ţi se răspunde: "Aaaaaa.. păi el nu ştie, e doar un intermediar!". Bun, mulţumim frumos, şi plecăm.
După încă ceva "eşecuri" suntem din nou "agăţaţi". Istoria se repetă, una vorbim, alta este. Deja trecuseră 2-3 ore de când ne plimbam prin soare şi ne cam plictisiserăm ( probabil pe asta se şi mizează ). Vroiam două camere. În prima noapte era disponibilă doar una, dupa care se elibera şi a doua. Prin urmare în prima noapte trebuia să stăm mai mulţi în cameră. Se pretinde acelaşi preţ pe cameră fie că stateai 1,2 sau 3 în cameră. Negociem. După ceva discuţii obţinem o mică reducere. (Am încercat şi argumentul "banii n-ar trebui să fie mai presus de oameni". N-a impresionat! Dar noroc că mai există proprietărese care se sensibilizează când văd o tânără ce le aminteşte de fiica plecată prin alte ţări după ce-a terminat Automatica...). ( Până la urmă cazarea a fost cât de cât ok, dar alergătura nu..)

Problema numărul 2:

Nu mai găseşti loc de parcare fără plată. Orice spaţiu de lângă o bordură a devenit parcare cu plată. Tragi nişte linii cu bidineaua (dacă le tragi şi pe-alea) şi ţi-ai făcut parcare, bună de luat banii la turişti.
Mai mult, orice spaţiu neasfaltat de lânga orice loc înverzit, a devenit parcare cu plată. Vreţi să ştiţi cât e parcarea? 10 Ron.
Păi domne, nu e nimic amenajat aici, ce parcare cu plată? Hotărâre de consiliu local. Spaţiul a fost concesionat. ( ne răspunde cel ce alergase să ne ia banii ). Cuvinte gen "clientelă politică, javre, ignoranţă..", mi se încâlcesc prin minte. Nu mai zic nimic şi plecăm. Până la urmă am parcat într-un gang, la umbră şi gratis. ( probabil la anul n-o să mai fie).
Continuând cu chestia asta cu concesionatul ajungem la:

Problema numarul 3:

Pe trei sferturi din plajă, zona de lângă apă este plină de şezlonguri şi umbreluţe. Dacă eşti şi tu mai de "modă veche" şi vrei doar să îţi pui prosopul cât de cât aproape de apă şi să asculţi cum se sparg valurile.. ( te duci la vama veche ţi s-ar fi spus acum 10-15 ani, sau la Vadu acum vreo 5.. ). Probabil dacă e să cauţi şi acum mai găseşti ceva, dar peste 5-10 ani? Să nu anticipăm totuşi.
Cum naiba poţi să concesionezi ceva ce nu-i al tău? Plaja aia nu e a nimănui în particular, este a oamenilor, este a oricui vrea să facă o baie în mare. Cum naiba puteţi voi să mi-o vindeţi sub formă de şezlong şi umbreluţă? Şi dacă nu vreau şezlong ? Mă duc în altă parte nu? Probabil mi s-ar fi răspuns că plaja este amenajată şi folosibilă pe bani. Nu s-a obosit însă nimeni să întrebe dacă alţii o vor amenajată şi pe bani..
În fine.. Evident muzica duduia. Dar era plin ochi de oameni...
Până la urmă am găsit un crâmpei de plajă care nu era total năpădit de "amenajarea cu de-a sila", undeva între zona de care am vorbit şi nudişti :) . Mă gândeam că dacă locul pe plajă ar fi un indicator pentru cât de deschişi la minte sunt oamenii, nudiştii clar ar fi cei mai deschişi, iar în capătul celălalt .. ceilalţi. Densitatea de oameni şi volumul zgomotului scădea simţitor pe măsură ce te apropiai de nudişti .. :)

Problema numărul 4:

Aflat pe plajă, eşti supus la fiecare 30 de secunde unui tir de zbierăte ce "promoveaza" produse dintr-o gamă largă, pornind de la porumb fiert, gogoşi, etc... terminând cu celebrul nămol şi tatuaje temporare. Se pare că în ultimii ani, au mai lucrat ceva la prezentare că acum folosesc tot felul de rime "hazlii"... pe care după ce le auzi repetate de câteva zeci de ori ai impresia că în loc de creier ai doar un magnetofon ce cântă aceeaşi melodie la infinit..( arde tare, frige tare.. porumbelu' de la mare..) brrrrrr...

Deci care-i treaba cu terorismul?

Ei bine eu consider ca problemele descrise mai sus sunt o formă de terorism pe care unii oameni o aplică asupra altor oameni cu sau fără voia lor. Este genul de malformaţie socială ce apare atunci când oamenii au ca singur scop profitul, banii, nepăsându-le sub nicio formă de ceilalţi şi nici de implicaţii. Evident mulţi au ca scop real supravieţuirea, problema este că în capul lor, unicul mod de a supravieţui este să facă bani, prin orice mijloace posibile.

"Eforie Estival" - aşa se cheamă "societatea comercială" a cărei ştampilă o regăsesc pe avertismentul ce l-am găsit prins în ştergătorul maşinii, prin care sunt înştiinţat că dacă nu plătesc taxa de parcare ( apelându-l pe agentul de parcare din zona maşinii, la numărul scris cu pixul pe hârtiuţă) mi se vor bloca roţile. ( Mă gândeam, oare un flex, sau o bormaşină cu burghiu pentru fier ar rezolva problema asta cu blocatul roţilor? )
Oricum, revenind. Deci "societatea comercială" se numea "Eforie ESTIVAL". Băieţii au găsit o afacere de numa numa pentru sezonul estival. Să-i scuture de bani pe nesimţiţii ăia de-au venit la mare să se relaxeze. Ideea e bună, că omul, venit să se relaxeze, va plăti, doar n-o să stea şi-n conediu la scandal...
Mă rog.. eu zic că numele perfect pentru firmă este "Terorismul Estival", măcar ştim o treabă..

Deschid o paranteză:
Şi să ne înţelegem bine, terorismul nu este ce pretind americanii că este, adică poveşti că nişte bande de islamişti intră cu avionul în clădiri. Terorismul este ceea ce fac americanii. Adică faptul că îi invadează şi persecută pe alţii sub pretextul că ei se "luptă cu răul", când de fapt sunt mânaţi de cele mai meschine interese. Mda.. s-a ajuns ca terorismul să fie practicat sub pretextul anti-terorismului.. genial..
Am închis paranteza..

Ok, acest terorism estival nu este chiar atât de drastic precum ce fac ăştia orbiţi de putere, dar ceea ce vroaim să spun este că e o formă de terorism autentic.. nu unul inventat..

Să închei într-o notă optimistă. A fost şi ceva ce mi-a plăcut.
Erau o grămadă de autoserviri, unde se mânca bine şi ieftin.
Dacă stau să mă gândesc conceptul ăsta de autoservire este unul foarte inteligent. ( m-am trezit şi eu .. mai greu )

Iată câteva motive de ce consider că este aşa:
-îţi rezolvă eficient şi eficace exact problema pentru care te-ai dus acolo şi anume să mănânci
-vezi cum arată mâncarea înainte de a comanda
-mâncarea e deja făcută dar caldă ( mai bine nu se putea )
-nu ai timpi morţi, îţi iei mâncarea, plăteşti pe loc, ai mâncat, ai plecat ( e drept că poate nu toţi vor asta.. dar eu unul, prefer să mă relaxez altfel.. )
-un efect interesant, dar important pentru mine - nu prea se fumează ( o posibilă explicaţie: la restaurant cât aştepţi să ţi se ia comanda ce faci? aprinzi o ţigară.. ; cât aştepţi să ţi se aducă nota ce faci? aprinzi o ţigară.. )

Ce mi-a plăcut este că autoservirile erau pline ochi, iar restaurantele cam goale. Asta îmi dă într-un fel speranţă, deşi cred ca tot banii sunt la mijloc..
Recunosc, în ultima seară ne-am dat în petec şi am vrut pizza, pe care n-am găsit-o decât la restaurant. Am dat de 2 ori mai mult şi am aşteptat de 2 ori mai mult, în fum de ţigară. Nu mulţumesc!

Poate ar prinde bine să aplicăm prefixul "auto" şi altor activităţi.
Cum ar fi "autocurăţare" ? Nu mă refer la duş.. mă refer să-ţi duci singur gunoiul la coşul de gunoi şi să nu-l arunci pe jos să vină alţii să-l strângă..
Astfel ospătarii şi măturătorii pot face şi ei alte lucruri.. care poate îi pasionează mai mult.

Concluzie:
Deşi, lucurile sunt departe de a fi plăcute, parcă se întrevede ... ( nu ştiu ce să pun aici )

P.S. Na, acuma îmi cer scuze c-am lăsat-o în coadă de peşte, dar cred că e scuzabil..

Lansare site "Metaguvernare"

2010-08-06T01:13:00.001+03:00

Iată că ideea prezentată în articolele anterioare a prins viaţă. Este încă mică, nu prea se ţine pe picioare, are nevoie de atenţie constantă şi de suport dedicat, dar .. există.
Despre ce este vorba?
Despre un site pentru administrarea colaborativă a problemelor comune.
Sună ciudăţel, nu prea e nici forum nici blog nici wiki, de fapt nu e mare lucru. E doar un loc unde oamenii pot posta problemele care îi preocupă, pot posta soluţii la ele şi apoi din nou probleme la soluţii şi tot aşa.
Pot adăuga şi comentarii. Pe lângă asta le mai pot şi vota şi adăuga prioritaţi şi... cam atât deocamdată.
Asta e, suntem mici.. când mai creştem.. poate devenim mai interesanţi.. dar asta depinde de atenţia pe care ne-o acordaţi.
Ca să n-o mai lungesc... a era să uit, deoarece foloseşte o tehnologie mai ciudăţică ( a se citi mai noua?! ) nu toate browserele sunt prietenoase (aşa e domne lumea, rezistentă la schimbare).
Aş recomanda Google Chrome, dacă nu, Opera. Din păcate Firefox e destul de lent, iar de Internet Exploiter nici nu mai zic...
Cam atât. Site-ul este metaguvernare.selfip.com.
Mai multe detalii, găsiţi acolo.

Tot ce-a fost ori o să fie, în prezent le-avem pe toate

2010-07-20T22:57:00.000+03:00

Acum ceva vreme, reflectând la existenţa Universului şi la tot ce este în el, am avut o revelaţie. Pentru un moment am simţit cum acel moment în care mă aflam era direct legat de toate celelalte momente trecute, printr-o serie de transformări. Am spus atunci că "de fapt nu există trecut şi viitor doar energie care se transformă". A rezultat articolul "Dulapul şi infinitul".

Tot acolo spuneam că viitorul nu există decât sub o formă potenţială, de fapt este impropriu spus "viitor", mai nimerit ar fi să spun "viitoruri", cam tot atâtea câte posibile transformări ale momentului prezent există.

De ce revin acum asupra acestei idei?
De atunci s-au mai întâmplat câteva lucuri, şi se pare că pe măsură ce ideile mai vechi se sedimentează şi altele noi apar, din când în când se mai întâmplă şi integrări ale noului cu vechiul pentru a forma noi înţelegeri.

După un somn de după-amiază m-am trezit în cap cu o nouă idee de articol, ca o completare la cel menţionat mai sus, pe care n-am mai putut-o neglija. M-au mai bântuit şi alte articole în ultima lună însă le-am neglijat deoarece am fost şi încă sunt preocupat cu altceva. Acest altceva este ideea prezentată în articolul precedent "Identificarea şi rezolvarea problemelor", care pentru mine a fost mai mult un angajament. Eu chiar m-am apucat să lucrez la aplicaţia despre care vorbeam acolo şi sunt destul de aproape de a definitiva o primă variantă pe care într-un timp relativ scurt am s-o pun pe internet. Toate însă la timpul potrivit. Articolul prezent, se leagă cumva de asta.

Îmi dau seama că ideile prezentate în primele articole pe care le-am postat pe acest blog, au reînceput să mă preocupe, de fapt nu cred că au încetat niciodată, doar că acum au revenit într-un mod mai activ.

Scurmând prin articolele mai vechi am dat aici, de un comentariu al lui cobon în care spunea aşa:
"Voi doar imaginati o posibila alta societate, in loc sa ganditi o tranzitie spre asa ceva, adica spre una libera. "

Atunci eu am răspuns aşa:
"Eu sincer am ajuns la concluzia că orice încercare de a gândi o tranziţie spre orice este o eroare. Orice sistem de până acum care a vrut să controleze lucrurile a creat probleme şi probabil viitoarele sisteme de acest gen vor face la fel, pentru că ele prea complică lucrurile..
Prin urmare da, doar vorbim vorbe şi nu mai încercăm să controlăm lucrurile, le lăsăm să curgă aşa cum au făcut-o şi până acum câteva mii de ani..
Personal cred că singurul lucru care merită urmărit este autocunoaşterea. Cu cât oamenii vor ajunge să se cunoască pe ei înşişi mai mult, cu atât lucrurile se vor schimba de la sine..
(s-ar putea totuşi să mă răzgândesc şi în privinţa acestui fapt, totul poate fi revizuit din când în când, pericolul apare când nu se întâmplă asta)"

Eram într-o perioadă de reflecţie şi introspecţie atunci, în care am înţeles multe, dar am exagerat totuşi. Am intuit însă bine, m-am razgândit. Nu în sensul că acum consider că e bine să controlezi lucurile ci în sensul că este nevoie să existe un echilibru între contemplare/reflecţie şi acţiune.

Să încerc acum să dau o coerenţă tuturor acestor idei şi să le leg cumva de cea cu care am pornit acest articol.

Ei bine, cred că de fapt totul porneşte de la aceste posibilităţi pe care prezentul ni le pune la dispoziţie.
Am sentimentul că existenţa noastră se leagă de a creea viitorul care să conţină acele posibilităţi pe care noi ni le dorim. Pentru fiecare posibilităţile s-ar putea să difere, dar asta nu are importanţă. Ce are importanţă e ca fiecare să-şi dedice viaţa pentru a face lucrurile pe care el/ea şi le doreşte să devină realitate. Asta este ceea ce cred, însă nu sunt răspunzător decât de propriul comportament. N-am să port pică nimănui dacă nu face aşa, đeşi mi-aş dori.

Posibilitate ca oamenii să trăiască paşnic şi să nu se omoare între ei, există în acest moment, numai că nu sunt suficienţi care să o facă reală. Posibilitatea să folosim tehnologia pentru a ne optimiza viaţa, există şi ea în acest moment, însă se alege să fie folosită pentru a creea arme utilizate pentru control şi dominare.
De ce se întâmplă asta?
De ce anumite posibilităţi devin reale şi altele rămân doar nişte năluci?
Ce anume face ca o posibilitate să devină reală?
Alegerile noastre. Prin alegere mă refer, inclusiv la efortul de de a urmari o idee, de a îi da viaţă.
Adică ce vreau să spun, că noi alegem să creem arme război şi suferinţă?
Nu. Noi, adică majoritatea nu alege nimic, şi astfel cei puţini care aleg, şi care au şi puterea să influenţeze lucrurile, le vor influenţa. Asta este posibil pentru că cei mai mulţi nu-şi folosesc puterea de a modifica realitatea, de fapt nici nu ştiu ce-şi doresc, pur şi simplu păşesc pe acolo pe unde li se arată şi fac ce li se spune.

Aş vrea să cred că omul a depăşit stadiul în care singura preocupare a sa este să-şi procure plăcere fizică, fie prin stimularea simţurilor fie prin ingerarea de diverse substanţe active.

Lumea pe care o vedem este aşa cum este pentru că prea puţini oameni aleg să aducă posibilitatea unei lumi mai bune în existenţa.

Spuneam că prezentul există ca o rezultantă a transoformărilor anterioare, dar că posibilităţile pe care el le conţine nu sunt condiţionate de acele transformări. S-ar putea să mă fi înşelat. Prezentul are o inerţie. Când dai drumul unui bolovan la vale, el capătă o viteză, o inerţie. Se va mişca în direcţia în care a apucat să se mişte. Ar fi nevoie de multă energie pentru a-l deturna de pe trasa curentă. Ei bine această inerţie cred că există şi din punct de vedere social. Această inerţie este status-quo-ul.
Oamenii au tendinţa să facă ceea ce cultura în care s-au născut îi învaţă/obligă să facă. Posibilităţile de schimbare există, însă este nevoie de determinare, de forţă, de curaj. În lipsa unor oameni care sunt dispuşi să depună acest efort, lucrurile îşi vor păstra cursul.
Ideea de bază nu este însă să schimbi lumea, ci să aduci în existenţă ceea ce tu iţi doreşti să fie real.
De pildă, eu îmi doresc o lume fără bani, şi fără autorităţi, în care oamenii fac doar lucrurile pentru care au o motivaţie intrinsecă. Evident va trebui să existe un set de reguli pe care toţi le respectă, diferenţa faţă de starea curentă ar fi că toţi vor putea să participe la definirea acelor reguli.

Consider că această lume este posibilă?
Ar fi absurd să nu, eu am făcut-o posibilă în momentul în care m-am gândit la ea.

Am să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru ca această lume să devină reală?
Da!

Sunt nebun?
Nebunie este atunci când faci tot timpul acelaşi lucru şi aştepţi rezultate diferite. Eu fac exact opusul, încerc ceva nou.

Este bine sau rău?
Nu există bine sau rău, există doar ce poţi şi ce nu poţi face.

Spuneam la un moment dat că este absurd să intri în conflict cu prezentul, pentru că el deja există. Nu faci decât să-ţi cauzezi suferinţă!
Aş vrea să mai adaug şi următoarea idee:
Ar fi de asemenea absurd să nu faci ceea ce tu consideri că trebuie făcut, să îmbogăţeşti prezentul cu ceea ce tu crezi că îi lipseşte. Cred că asta este ideea pentru care m-am hotărât să scriu acest articol.

Oare cum vine asta, să nu intri în conflict cu prezentul totuşi să vrei să-l schimbi?
Ideea de bază nu este să distrugi ce există, ci să creezi ce nu există. Întotdeauna motivul principal este creaţia nu distrugerea.

De pildă, în loc să mă întreb:
"Cum pot convinge oamenii să-şi asume responsabilitatea rezolvării propriilor probleme în loc să le delege altora cărora nu le pasă decât de propriile lor probleme?"
mă întreb:
"De ce anume ar fi nevoie într-o lume fără autorităţi sau guverne?"

Iar răspunsul este, de o modalitate prin care oamenii pot colabora pentru identificarea şi rezolvarea problemelor comune.
Odată această posibilitatea înfăptuită ar putea duce chiar la schimbarea pe care mi-o doresc.

Cam asta este înţelegerea mea din acest moment şi asta este ceea ce mă determină în acţiunile pe care le întreprind.

Identificarea şi rezolvarea problemelor

2010-06-07T18:11:00.004+03:00

După ceva reflecţii pe tema asta, am ajuns la concluzia, dealtfel evidentă, că întreaga noastră existenţă se reduce la a rezolva probleme. De fapt cred că mintea umana nu poate exista fără să aibă cel puţin o problemă de rezolvat. Mi se pare amuzant că în cultura populară “rai-ul” este prezentat ca un spaţiu în care e numai lapte şi miere şi în care poţi duce o existenţă fără probleme. Acuma dacă stau să mă gândesc aş spune că de fapt asta este definiţia perfectă a “iad-ului”. Să nu ai nicio problemă este cu adevărat suferinţa supremă, mai “dureroasă” decât orice tortură fizică sau emoţională.

Mintea umană a evoluat pentru a rezolva probleme. Este sarcina ei fundamentală. E atât de prinsă în chestia asta încât lipsa unei probleme ar fi o reală problemă pentru ea, pe care va încerca s-o rezolve creeând probleme pe care să le poată rezolva. Aceasta propoziţie zic eu că poate explica destul de bine cam tot ce-a făcut şi face omul pe planeta asta.

Bun, acuma c-am stabilit că asta este o problemă de care nu putem scăpa, mă gândesc că urmatorul lucru pe care-l putem face este ca măcar să rezolvăm problemele cu stil.

Când ai un ciocan în mână toate lucrurile îţi par cuie, prin urmare mintea noastră cea hoaţă “vede” probleme peste tot. Apare aşadar următoarea problemă: Ce probleme să rezolvi mai întâi?

Hehe, de-ar fi aşa simplu. Uite o altă problemă: De unde ştii că “rezolvând” o problemă nu creezi o altă problemă? Şi doar ştim cum e cu sistemele astea complexe, că nu ştii unde dai şi unde crapă. Mda, păi am putea spune că dacă minţii tot îi place să rezolve probleme n-o deranjează dacă de fapt crează mai multe probleme decât rezolvă, da nu e chiar aşa, că are şi ea demnitatea ei. Rezolvator de probleme e ea sau ce? De fapt scopul ei este să rezolve toate problemele, să optimizeze la maxim tot ce e de optimizat, prin urmare dacă are probleme pe listă parcă n-ar mai vrea să creeze altele. E o mare nebunie, că nu ştie ce probleme a creat din plictiseală, ce probleme de fapt sunt pe bune şi aşa mai departe. Va trebui s-o ia sistematic.

Curând îşi dă seamă că o altă problemă este că de fapt sunt mai multe minţi fiecare încercând să rezolve nişte probleme, “problemele” ei, cum ar veni, şi asta creează o mare harababură că din lipsă de sincronizare / comunicare şi organizare se încurcă unele pe altele şi de fapt se afundă în probleme pe care nu le mai pot descâlci.

După ce încercarea de a nominaliza doar câteva minţi pentru a rezolva problemele mai complexe s-a dovedit un mare fiasco, lucru dealtfel logic, pentru că problemele complexe sunt rezultatul acţiunii tuturor minţilor, prin urmare e nevoie de contribuţia/implicarea tuturor minţilor pentru a le rezolva, s-a ajuns la concluzia că singura lor şansă este colaborarea. Cu cât numărul minţilor care se implică în rezolvarea unei probleme este mai mare cu atât probabilitatea să o rezolve este mai mare, fiecare contribuind cu modul ei unic de a vedea... ei bine, problema.

Ca să n-o mai lungesc, vin cu următoarea idee:

O aplicaţie pe internet (sau pe un server într-o reţea locală) unde oamenii pot discuta despre problemele pe care le au, eventual despre posibilele soluţii. În prima fază însă mi se pare că cel mai important este să işi dea interesul cât mai mulţi şi măcar să semnaleze anumite probleme sau să işi manifeste interesul pentru rezolvarea lor.

Teoretic această abordare poate fi adoptată de orice grup de persoane care sunt afectate de probleme comune, de la familie, bloc, stradă, cartier, sat, oraş, ţară până la (de ce nu?) întreaga planetă.

De multe ori lipsa comunicării este o problemă în sine care împiedică identificarea şi înţelegerea corectă şi completă a altor probleme, ori atâta timp cât o problemă nu este identificată corect nici nu se poate pune problema rezolvării ei.

Mai jos am să prezint cam cum văd eu la nivel de funcţionalităţi de bază această aplicaţie:

( menţionez că aici nu includ decât funcţionalităţile care consider că oferă de fapt valoare, nu şi cele necesare, precum administrarea utilizatorilor, protecţia datelor, etc. Acestea ar putea intra într-un alt set de specificaţii tehnice)

se poate crea un grup cu interese/probleme comune ( ex. Locatarii din blocul x )
un utilizator poate face parte din mai multe grupuri cu care împărtăşeşte un set de probleme comune ( blocul, strada, cartierul, oraşul, etc)
pentru fiecare grup se pot crea zone de impact ( ex. Pt bloc: ore de linişte, reguli pentru folosirea uscătoriei, metode de colectare a gunoiului, amenajarea grădinii, etc)
când cineva are o problemă, o poate posta în spaţiul grupului şi în zona de impact de care consideră că ţine acea problemă
Toate problemele pot fi supuse discuţiilor. După ce cineva semnalează o problemă se pot întâmpla următoarele:
1. Oricine poate vota respectiva problemă ( în sensul că s-a lovit de acea problemă şi că doreşte să fie rezolvată, eventual să se implice în rezolvarea ei). Votul poate fi dat doar pentru, nu şi împotrivă. (Aceste voturi vor putea fi folosite în stabilirea priorităţii/importanţei unei probleme)
2. Oricine îşi poate retrage votul in orice moment, oferind însa o explicaţie pentru care face acest lucru
3. Oricine poate adăuga comentarii care să susţină, completeze, sau să dezaprobe respectiva problemă
4. Oricine poate propune o reformulare pentru respectiva problemă, care să clarifice să completeze sau să restrângă ideea prezentată. Modificarea va fi votată cu pro sau contra. Dacă modificarea va fi aprobată, textul original al problemei semnalate va fi înlocuit cu cel propus în cererea de modificare, iar voturile pro vor fi considerate ca fiind voturile care susţin rezolvarea problemei (voturile menţionate la punctul unu).
5. Orice problemă poate fi semnalată ca efect al unei alte probleme sau ca şi cauză a unei alte probleme. Propunerea de efect sau cauză a unei alte probleme va fi şi ea supusă votului (pro sau contra). O problemă “cauză”, va moşteni voturile problemelor “efect”.
Ar fi interesant ca anumite variabile, precum durata de aşteptare pentru ca o propunere de modificare a unei probleme să fie votată, sau diferenţa minimă între voturile pro şi contra pentru ca o propunere să fie aprobtă, să poată fi şi ele la rândul lor votate per grup. Ideea ar fi ca o cât mai mare parte din funcţionalităţile aplicaţiei să fie configurate ad-hoc de către utilizatorii fiecărui grup, evident cu nişte restricţii minime care să asigure funcţionarea corectă a aplicaţiei indiferent de modificările aduse de utilizatori.

Această sistematizare ierarhică (cauză/efect ) a problemelor permite identificarea problemelor reale (cauze) de problemele false (efecte). Odată clarificat acest lucru se poate trece şi la găsirea unor soluţii pentru cele mai importante probleme.

Sigur, o anumită stare a lucrurilor încetează să mai fie o “problemă” în momentul în care nu mai deranjează. De la acel punct încolo orice modificare benefică va fi o “îmbunătăţire”.

Se poate discuta mult despre ce înseamnă “a deranja”. De exemplu poate acum câţiva ani pentru unii a fost o reală “problemă” faptul că stăteau în trafic o oră la dus şi o oră la întors spre şi de la serviciu.

Cu timpul însă lumea s-a “obişnuit” şi acest fapt a încetat să mai fie o problemă. Similar poate că acum 100 de ani pentru oameni a fost o mare problemă să îşi petreacă 5/6 zile pe săptămână aprope în întregime lucrând la un serviciu când poate şi-ar fi dorit să facă altceva. Unii însă s-au obişnuit şi cu asta. Alţii poate nu.

Evaluarea problemelor este complexă şi pur subiectivă şi este greu de generalizat când ceva este o problemă sau nu. Pentru a simplifica însă lucrurile eu voi considera că atâta timp cât există posibilitatea unei optimizări a stării lucrurilor şi aceasta nu se întâmplă înseamnă că este o problemă. Prin urmare discrepanţa dintre ce este posibil (în sensul maximizării comfortului sau minimizării deranjului) şi ce se întâmplă în realitate devine o problemă ce poate fi supusă dezbaterii şi rezolvării.

Aşadar fie că vorbim de o situaţie extrem de deranjantă fie că vorbim de îmbunătăţirea unei situaţii cu care ne-am obişnuit vom vorbi de o “problemă”.

Evident aproape oricine va prefera să rezolve o problemă deranjantă înaintea uneia care doar aduce o îmbunătăţire unei situaţii care nu deranjează. În mod natural probabil cele mai “enervante” probleme vor primi prioritatea cea mai mare, cu alte cuvinte cele mai multe voturi. Însă întotdeauna acest lucru va fi decis de oameni, de cei direct afectaţi, de cei ce vor să se implice. De obicei când ceva te deranjează eşti direct interesat să rezolvi acea problemă, prin urmare te vei şi implica.

De aceea mă gândesc că oferind oamenilor posibilitatea să participe la identificarea şi rezolvarea problemelor care îi afectează direct îi va responsabiliza şi îi va determina să se implice. Dacă stăm să ne gândim, este reacţia naturală când ceva te mănâncă să te scarpini, eşti direct interesat să rezolvi problema. Motivaţia este cumva intrinsecă în acest caz, nu este văzută ca un efort, prin urmare acţiunea de a corecta acea situaţie vine de la sine.

Nu am să insist, însa nu pot să nu observ că în societatea noastră, problemele sunt exportate pentru a fi rezolvate de nişte entităţi care nu sunt direct afectate de respectivele probleme. S-a ajuns în situaţia aberantă să nu-ţi poţi scărpina propria mâncărime, deoarece trebuie să aştepţi să vină altcineva să te rezolve. Există exemple reale destule care te fac să te întrebi dacă nu cumva există ceva în codul nostru genetic care ne face să ne comportăm ca nişte sado-maso.

Identificarea corectă a problemelor este şi ea o problemă. Una foarte importantă după părerea mea.

O problemă definită corect este probabil pe jumătate rezolvată. De multe ori chiar simpla conştientizare a unei probleme duce implicit la rezolvarea sa, pentru că , nu-i aşa?, toate problemele noastre sunt de fapt generate de minţile noastre. În momentul în care mintea realizează că propria funcţionare generează o problemă se poate autocorecta şi problema dispare “de la sine”.

Treaba însă nu are cum să meargă dacă lumea nu se implică, de aceea, am rugămintea să veniţi cu păreri, chiar şi cu înjurături dacă sunt constructive. Amintiţi-vă, o minte nu poate rezolva nimic de una singură, e nevoie de cât mai multe, deci... vă rog!

Profitul este furt

2010-05-20T19:54:00.006+03:00

Am căutat pe Google "Profitul este furt" şi culmea, nicio înregistrare cu exact expresia asta. Dacă în schimb caut "Profit is theft" găsesc câteva. Cum băi frate, românii sunt mai fraieri, sau nu mai au chef să scrie de-astea pe net?
Totuşi, scriu o grămadă de tâmpenii, taman adevărul gol goluţ să nu-l scrie? Pentru că nu-i aşa, dacă stăm puţin să ne gândim nu ne trebuiesc prea multe corelaţii ca să realizăm că "PROFITUL ESTE FURT". Na că am scris-o, că poate o da Google peste ea şi o să avem şi noi măcar o înregistrare în română cu "Profitul este furt", ca să nu ne facem total de râs.

Da domne, profitul este cel mai mare, mai uşor, şi mai sofisticat mod de a fura, alături de inflaţie desigur. Este varianta evoluată a jafului la drumul mare, pentru că, nu-i aşa, evoluţia optimizează tot ce poate, că ea nu ţine cont că e just sau nu din punct de vedere etic.

Acuma sincer să fiu, faptul că n-am găsit expresia pe Google m-a cam băgat la idei. Chiar să nu-şi fi dat nimeni seama? Sau nu vrea nimeni să recunoască? Sau m-am înşelat eu chiar aşa de rău?

Eu recunosc, n-am putut niciodată să diger economia cu toate detaliile ei, dar întotdeauna mi-a plăcut să mă uit la esenţa lucurilor, iar în esenţă, economia vorbeşte despre nevoile oamenilor, în principiu nelimitate( deşi treaba asta e foarte exagerată), resursele disponibile şi administrarea acestora pentru a maximiza satisfacerea nevoilor.

Ok, de-acord că resursele sunt limitate, de acord că avem nevoi şi că fiecare consumă un anumit procent din acele resurse limitate, dar să-mi spui că nevoile sunt nelimitate e o mare măgărie. Nu există nene nevoi nelimitate, se poate calcula cu destulă acurateţe media de hrană/apă/energie/etc.. pe care un om o consumă într-o zi. Absolut tot ceea ce consumăm se poate calcula estimativ per individ. Fără să fie nevoie de prea multă matematică se poate estima destul de bine de câte resurse este nevoie pentru a putea susţine în condiţii optime o pupulaţie de x indivizi pe o anumită perioadă de timp ţinându-se evident cont de naşteri şi de morţi. În felul ăsta se poate menţine foarte bine echlibrul între resurse şi indivizi. Este evident că asta ar însemna controlul populaţiei, lucru care este cât se poate de evident şi logic daca încercăm sa menţinem un echlibru între nişte resurse dincole de un anumit punct necontrolabile şi o populaţie, ale cărei dimensiuni sunt mai la îndemâna noastră. Dar încearcă să-i explici asta cuiva care vrea să-şi compenseze ratările şi să-şi dea o preocupare în viaţă făcând copii. O să-ţi spună:" Cum adică eu nu pot să fac un copil când vreau eu?" Răspuns: Nu, nu poţi, din acelaşi motiv pentru care oricare celulă din corpul tău nu se poate înmulţi când vrea ea, pentru că altfel te-ai duce pe copcă foarte foarte repede. De fapt există şi o boală indusă de acest fenomen. Se cheamă cancer.

Prin urmare, dacă ar fi să ne uităm la ceea ce este adevărat, din afirmaţia de bază a economiei, ne-am da seama că în realitate nu avem nevoie decât de o modalitate de a menţine echilibrul între resursele limitate şi numărul de indivizi ce compun populaţia, lucru care aproape că este o ştiinţă exactă. Este o chestiune pe care propriul nostru organism o face. Nu putem spune că nu se poate ci doar că nu vrem. Poate totuşi nu ştim că se poate şi aşa? În mod clar cineva nu a vrut dacă a modificat adevărul adăugând aberaţia că nevoile oamenilor sunt nelimitate, pentru a putea crea cadrul în care oamenii se bat între ei crezând că resursele sunt insuficiente pentru nevoile lor "nelimitate".

De la această modificare diabolică a adevărului s-a ajuns la faptul că dacă întrebi oamenii astăzi care-i treaba cu economia o sa-ţi spună că are legătură cu banii, iar economia aşa cum este ea acuma este absolut necesară pentru existenţa noastră.
Sunt o grămadă care vorbesc despre burse, pieţe, balanţă, bilanţ, bănci, valute, PIB, creştere economică, blablabla şi totuşi par să nu-şi fi dat seama care-i treaba cu banii şi cu profitul. E posibil să nu vadă pădurea din cauza copacilor?
Alţii probabil nici nu şi-au pus problema şi iau totul de bun şi se supun.
Totuşi este cât se poate de evident că în momentul în care costul pentru a produce un bun este x iar tu ceri pe el x+p, acel p este o valoare pe care o iei fără a-i da nimic în schimb cumpărătorului. Dacă ăsta nu e furt nu ştiu ce e.

Ăsta e jocul. Cum să furăm cât mai eficient unii de la alţii. Maximizarea profitului. Banii sunt doar modalitatea de a ţine scorul şi de a vedea exact care este cel mai bun jucător, cel mai mare hoţ.

Iar apoi vine statul, pe care nu-l interesează care de la cine fură, pentru că el fură de la toţi deodată, deoarece el ţine scorul, haha, el jonglează cu cantitatea de bani, prin urmare cu valoare lor. Oribil, penibil, scârbos..
Îţi vine să te iei cu mâinile de cap..
Partea tristă este că atâta timp cât componentele unui sistem concurează între ele pentru resurse, nu va exista niciodată coeziune şi sinergie, nu va exista niciodată armonie iar acel sistem nu se va comporta niciodată ca un tot.
Este totul atât de evident, este evident că în cele din urmă sistemul va cădea, dar durează, şi aşteptarea asta este chinuitoare. Te întrebi, cum de au acceptat oamenii această mare minciună ce li s-a băgat pe gât atâta timp. Termenii precum comunicare, coeziune, masă critică, frică, manipulare, avariţie pot explica însă asta.

Aşa cum mai spuneam, problemele nu există decât în capul oamenilor, organizate şi ele ierarhic, sub formă de credinţe şi convingeri, unele adânc înrădăcinate în noi. Şeful lor, piatra de temelie a dezbinării este frica, pe care apoi se clădesc, ura, suferinţa, nesiguranţa, dorinţa de posesiune şi mai departe avariţia, viclenia, etc.
Toate se susţin şi se întreţin reciproc şi nu vor cădea decât toate deodată, în principiu tăiate de la rădăcină..
Însă lucrurile sunt aşa cum sunt şi momentan nu pot fi altfel, aşa că n-ai ce face decât să-ţi găseşti o preocupare între timp şi să nu-ţi mai baţi capul cu astfel de probleme, pentru că-ţi faci singur rău. Sau doar uită-te, înţelege, nu judeca şi imaginează-ţi ce ai face într-o lume aşa cum iţi doreşti să fie şi fă acum.

Puric, istorie, memorie, modele, creştinism

2010-04-12T11:56:00.000+03:00

Apropo de interviul de aici cu Dan Puric.

Să scapi de obsesia controlului este primordial pentru o existenţă tihnită. Politica este doar control, asta e clar.
Renunţă la control şi la frică şi vei avea şi diversitate şi unitate în acelaşi timp. Cu asta sunt de-acord.

Ce nu îmi place la domnul Puric este că se cam lasă prins în mrejele istoriei şi ale memoriei.
Plus treaba cu creştinismul.

Păi ce zice dumnealui: "E nevoie de creieraşul şi de Dumnezeul fiecăruia pentru ca asocierile să fie făcute cât mai rapid."
Deci subliniez, "Dumnezeul fiecăruia", şi după aia zice de creştinism şi duhovnici. Please..
Părerea mea este că abia în momentul în care spiritualitatea ta este aceeaşi cu a mea deşi fiecare a ajuns în mod idependent la ea se poate vorbi de spiritualitate autentică şi de uniune prin spiritualitate. Faptul că trecem amândoi pe lângă aceeaşi biserică nu înseamnă nimic, nici faptul ca strămoşii noştri se închinau la aceleaşi cruci.

Ce mai zice domnul Puric?
"Ai nevoie de modele. Ăştia au ascuns toate modelele."

Tocmai, că nu ai nevoie de modele. Aia e adevărata libertate, când nu ai şi nu urmăreşti modele.
A, că îţi regăseşti nişte idei în Eminescu, Eliade, Noica, Vulcănescu, sau că adopţi nişte idei de la ei pentru că te regăseşti în ele este altceva.
Nu de modele avem nevoie, ci de oameni care gândesc cu capul lor şi simt cu simţirea lor.

Iar treaba cu istoria...
Şi ce dacă "tovarăşii intelectuali" îşi bat joc de Eminescu, Noica şi aşa mai departe. Atâta timp cât am acces la ce-au scris ei nu mă interesează cu ce lături aruncă alţii, dacă n-am acces cu atât mai puţin m-ar interesa. Nu e treaba mea să apăr istoria.

Iar fraza:

"Trebuie să ai acces la memorie, ca să ştii cine eşti. Şi atunci vei avea o demnitate şi o forţă deosebită. Până atunci n-ai, nu ştii cine eşti. Nouă ni s-a tăiat accesul către noi înşine."

Iarăşi pe dos. Atâta timp cât te vezi ca o proiecţie a trecutului NU te cunoşti. Abia în momentul în care te detaşezi de trecut şi revii în prezent se deschide posibilitatea de a te cunoaşte pe tine însuţi. Nimeni nu-ţi poate tăia accesul către tine. Nimeni în afară de tine.

A vedea existenţa ca pe o curgere istorică este o chestie periculoasă, pentru că susţine conflictul.
Tot ce contează este ceea ce există în prezent. Nimic mai mult.

Eu nu mă simt legat în niciun fel nici de Moş Ion Roată nici de Zelea Codreanu, nici de cei care au murit în închisorile comuniste nici de cei care au murit la revoluţie ca mase de manipulare într-o "schimbare" bine organizată.

Mă face asta un ipocrit, un dezrădăcinat, un izolat? Eu aş zice că nu, ci din contră. Atâta timp cât îţi ai rădăcinile în trecut nu exişti în prezent, sau exişti într-un prezent fals, o proiecţie a trecutului. Dar întâmplările din trecut nu mai există decât ca aminitiri. Tot ce există este prezentul şi invenţiile practice care au rămas care oricum n-au nicio legătură cu istoria. Istoria e doar poveste. Iubirea de ţară? La fel. Poveste generatoare de conflict.

Asta înseamnă să nu ne mai (re)cunoaştem istoria? Nu, nu înseamnă asta. Nu-i nicio problemă să-ţi (re)cunoşti istoria atâta timp cât nu te laşi intelectual şi emoţional legat de ea, atâta timp cât nu te împiedică să vezi posibilităţile existente în prezent.
Destul de greu, dar mult mai curat, după părerea mea.

Apel la curăţarea de influenţele istoriei, memoriei, ideologiilor, religiilor şi modelelor.
Aş putea spune şi scuturarea de influenţe, vizualizând acea scuturare a capului ca după trezirea dintr-un vis prost.
Realitatea şi adevărul sunt de fapt acelaşi lucru şi există aici şi acum.

Eterna poveste schimbătoare

2010-04-01T13:11:00.000+03:00

Clipul de mai jos l-am luat de la Gab.
Deoarece comentariul e cam lung o să-l pun aici.

Înainte de a trece efectiv la comentariu mai am unul offtopic:
Îmi plac borcanele lu' tanti care ia interviul :)

Ok, here it goes:

Ceea ce zice baba, e foarte tare. Punctele cheie pe care eu le-aş remarca :

- realizarea interdependenţei profunde între tot ce există
- ideea de comunitate bazată pe această interdependenţă
- integrarea contrariilor ( toate dualităţile sunt de fapt manifestarea aceluiaşi ceva prin expresii opuse )
- înţelegerea poveştii sau paradigmei în care trăim.
- înţelegerea faptului că nu suntem separaţi ci profund conectaţi cu tot ce există ( aici aş spune chiar că e mai mult decât interdependenţa, că suntem expresii subiective ale aceluiaşi ceva )

Asta a fost ce mi-a plăcut, acuma hai să zic ce mi se pare a fi o altă poveste care se creează şi de care nu ştiu câţi îşi dau seama.

Ţine exact de această "semnificaţie" de care zice ea. Acest scop pe care avem nevoie să-l atribuim vieţii.
Pornind de la un aspect mai mult sau mai puţin adevărat al realităţii percepute, şi anume colapsul tuturor structurilor pe care omenirea le-a creat în ultimele sute/mii de ani, s-a creat o adevărată mişcare, în care foarte mulţi au început să-şi găsească scopul, să găsească semnificaţie, motivaţie, şi de ce nu, în care au găsit o sursă foarte profitabilă de a face bani. Aţi văzut, baba nu se juca, avea o afacere bine pusă la punct fondată chiar pe această idee a colapsului. Şi cu siguranţă nu e singura.
Din ce în ce mai mulţi dau sfaturi despre ce/cum/unde/când trebuie făcut, pentru a "ne salva". Mi-aş permite să-i numesc "profeţii colapsului".

Acuma vin şi întreb:

Nu cumva acestă poveste a colapsului este "noua poveste", noua paradigmă de care încercăm să ne convingem pentru a ne oferi un nou scop, pentru că de ăla vechi("Omul trebuie să domine natura") ne-am cam plictisit, sau mai corect spus ne-am cam poticnit ? De ce ne-am poticnit? Pentru că era un nonsens. Despre asta mai jos.

Se pare că în contextul existenţei noastre, o poveste este "bună" atâta timp cât nu-ţi dai seama că e o poveste.
Partea foarte tare este că cele două interlocutoare din clip, au folosit efectiv cuvântul "poveste" însă nimeni nu se gândeşte că "Povestea colapsului" este o poveste pe bune. Toţi cei prinşi în intrigile ei cred că e realitate, nu poveste.
Recunosc, povestea asta e chiar bună, e atât de bună că deja ne pregăteşte pentru următoarea poveste, "Noul Pământ".

Toate poveştile astea nu au decât un singur rol, să ne dea ceva de făcut, să ne dea un scop, să ne dea semnificaţie. Evident nu ar putea face asta dacă ne-am da seama că sunt poveşti.
Scopul ascuns al poveştii este să ne facă să uităm că de fapt nu avem un scop, că de fapt nu avem un sens, că de fapt toată "realitatea" este o poveste, că singurul adevăr este că existăm şi atât.

Am mai spus asta, când încă nu înţelegeam foarte bine, "Dacă viaţa are un scop, acela este să existe". Viaţa este scop prin ea însăşi. Existenţa este scop prin ea însăşi. Acum înţeleg.. înţeleg!

Nevoia de a face ceva, este o iluzie, o amăgire, o preocupare. Nu că ar fi ceva rău cu asta, dar dacă nu înţelegi acest lucru, viaţa e un chin. În momentul în care înţelegi, viaţa e bucurie. Pentru că nu mai trebuie să faci nimic, e suficient să fii.

Comunitatea aia, bazată pe interdependenţă, pe care "vrem să o construim" există, numai că nu vrem să recunoaştem.
Ea există, convulsionată de conflicte rezultate din iluzia separării, dar fără doar şi poate există. Nu are cum să nu existe, ea este tot!

Obsevă! Înţelegi! Fii! iar acea comunitate se va arăta de la sine.

O fi adevărat?

2010-03-29T15:53:00.004+03:00

Poţi demonstra că tot ceea ce experimentezi nu este o iluzie, că toată realitatea percepută nu este o proiecţie, o invenţie, o creaţie a ta? O modalitate de a te experimenta pe tine însuţi?

Ideea Universului Holografic nu este nouă, însă următorul aspect nu este prea adesea adus în discuţie:

Dacă tot ce percep este propria mea proiecţie, asta nu înseamnă că eu sunt singurul care există?

În cazul în care răspunsul este "Ba da!" apar câteva implicaţii interesante:

1) A încerca să schimbi realitatea încercând să-i faci pe "ceilalţi" să se comporte într-un anumite fel, sau să-i faci să realizeze anumite lucruri, este aberantă şi inutilă, din moment ce "ei" sunt reflexia ta. De fapt a încerca să faci orice, pentru a schimba realitatea este inutil.

2) A încerca să înţelegi sau să explici realitatea percepută, prin ea însăşi este o amăgire. Este aşa deoarece a căuta explicaţii în afara ta, în exterior, înseamnă a încerca să explici proiecţia prin ea însăşi. Asta încearcă să facă ştiinţa şi am ajuns la nişte enormităţi. Dacă ar fi să mă uit din punctul meu de vedere, povestea este următoarea:
Sunt un individ dintr-o specie mai răsărită, printre multe alte specii, pe o planetă mică, într-un sistem solar mic, într-o galaxie mică, printre jdemii de alte galaxii într-un Univers imens. Aceste Univers este presărat cu tot felul de ciudăţenii greu spre imposibil de înţeles: nove, super nove, pitice albe, roştii, maro, crem, violet, găuri negre, pulsari, quassari, etc..
Incredibil!!
De asemenea, tot ce exsită este de fapt format din particule minuscule, care dansează unele în jurul altora, pe o muzică nevăzută, sub voinţa unor forţe, de asemenea nevăzute si inexplicabile. Mai nou se pare că dacă te uiţi suficient de atent la particulele astea infime îţi dai seama că de fapt nu e nimic acolo. Uimitor!
E o poveste pe cinste, e-adevărat, în special dacă nu eşti prea cârcotaş şi nu te uiţi la micile chichiţe care nu se prea potrivesc. Totuşi, poţi şti că asta e mai mult decât o poveste? Nu cumva a încerca să afli mai mult despre povestea asta, doar creează alte minipoveşti în aceeaşi poveste? Doar faptul c-au apărut nişte concepte interesante precum "evoluţie" şi "emergenţă" este suficient să demonstreze că nu este de fapt o poveste? Calitatea unei poveşti este că are o coerenţă. Oare această coerenţă nu este suficientă pentru a crea iluzia evoluţiei şi a emergenţei? Dacă fiecare nouă secvenţă creată are legătură cu secvenţa anterioară, nu devine cu adevărat credibil? Ceva de genul, toate posibilităţile sunt în prezent..

Încercând să explici lucrurile uitându-te în exterior, nu face decât să le adâncească şi mai mult fără a explica de fapt nimic.
Cam aşa se ajunge la încercările de a explica Universul folosind mai multe dimensiuni.
Dar dacă încercăm să înţelegem realitatea uitându-ne în interior?
Dacă eu sunt tot ce există, câte dimensiuni sunt? Una nu?
Dacă eu sunt tot ce există s-ar putea totuşi să mă plictisesc, prin urmare mă apuc să mă joc.
Să zicem că folosesc o parte din mine pentru a crea un "non eu", să-i spunem spaţiu sau vid. Asta înseamnă c-am creat o a doua dimensiune. Acuma mă pot simţi pe mine în această nouă dimensiune. Este ceva mai interesant dar parcă tot nu-i prea multă distracţie. Să zicem că mai folosesc o parte din mine pentru a mă observa pe mine însumi proiectându-mă în a doua dimensiune. Asta ar fi o a treia dimensiune. Să zicem că a treia dimensiune uită de prima. Deja jocul devine mai captivant, pentru o vreme cel puţin, dar totuşi mă plictisesc să mă tot uit la poze cu mine, şi mai creez o dimensiune. Asta îmi dă posibilitatea să mă uit la un film cu mine. E din ce în ce mai amuzant, şi mai distractiv, mai ales că am uitat că eu sunt tot ce există. Pot continua să adaug dimensiuni, şi fiecare va face experienţa şi mai complexă şi mai intensă.

De ce n-ar putea deci fi plauzibil ca realitatea să se explice prin mai puţine dimensiuni, nu prin mai multe?
De ce a te uita în exterior n-ar putea înseamna, expansiune, adăugare de dimensiuni, aprofundarea iluziei, şi a te uita în interior, n-ar înseamna a reduce dimensiunile şi a te apropia de adevăr, deşi poate plictisitor?

Quite a dilemma!

3) Pot apărea o droaie de întrebări:

Dacă tot ce văd e propria mea creaţie de ce n-o pot schimba după bunul meu plac?
Poate poţi dar te-ai convins că nu poţi. Poate nu e nevoie decât de un gând, însă de asemenea e nevoie să crezi.

Poate se aplică scena lingurii din Matrix:

Spoon boy: Do not try and bend the spoon. That's impossible. Instead... only try to realize the truth.
Neo: What truth?
Spoon boy: There is no spoon.
Neo: There is no spoon?
Spoon boy: Then you'll see, that it is not the spoon that bends, it is only yourself.

Cum te simţi când realizezi că eşti total singur?

Cum te simţi când realizezi că tot conflictul pe care îl experimentezi este cu tine însuţi?

Cum este să realizezi că toate dorinţele, prejudecăţile, fricile, nevoile sunt doar modalităţi de a te ascunde de tine însuţi?

Cum te simţi când realizezi că încercările de a asculta de diverse autorităţi pentru a ajunge undeva, te opresc de la a te uita în tine şi de la a înţelege ce eşti cu adevărat?

Cum este să realizezi că totul este doar o amăgire?

4) Toată această perspectivă mă transformă într-un credincios?

Poate, dar nu în sensul clasic, religios, ci într-un credincios care nu are nevoie să convingă pe nimeni de nimic. Pe fondul celor spuse mai sus, ar însemna să mă autoconving, pe mine că exist, ceea ce e total absurd.
Poate totuşi mai nimerit ar fi să spun că mă transformă cu siguranţă dintr-un ateu în agnostic, admiţând că dacă toată experienţa asta e o poveste, ea nu se poate explica prin ea însăşi. Prin urmare adevărul nu poate fi probat, înţeles, explicat, ci simţit, iar acest lucru nu se poate întâmpla decât uitându-te în tine.

În final, m-aş putea întreba de ce mai scriu acest articol. Pentru cine mai scriu?
Evident, pentru mine. Şi aştept comentarii tot de la mine sub o altă formă. Probabil..

Biologie, Tehnologie, Amnezie

2010-03-25T13:04:00.002+02:00

Te naşti. Din acest moment ceilalţi încep să te înveţe regulile pe care trebuie să le respecţi, ce poţi să faci, ce n-ai voie să faci, ce nu e frumos să faci, ce trebuie să faci. La început îi ignori, îţi vezi de treaba ta, nu că ai şti care-i aia, dar faci ce-ţi vine. Când lumea vede că nu te supui măreţelor reguli impuse, ( pe care ca în bancul cu maimuţele, mulţi nici nu ştiu de ce există şi trebuiesc respectate, dacă-i întrebi probabil ţi-ar spune că aşa e frumos, că asta înseamnă să fii civilizat), se apelează la agresivitate, aşa că în cele din urmă n-ai ce face decât să te conformezi. În curând vei ajunge şi tu să respecţi regulile, ba chiar să le şi impui altora şi să uiţi că de fapt le respecţi pentru că ţi-au fost impuse şi ţie, nu pentru că ai ales tu. Dar e mai bine aşa, să uiţi, altfel s-ar putea să ajungi să ai remuşcări mai târziu că te-ai lăsat subjugat. Dar nu aveai ce face atunci nu? Erai doar o mână de carne, n-aveai nicio apărare în faţa mâinilor dojenitoare şi strigătelor aprige să te conformezi.

Deşi într-adevăr, nu ai nicio vină că atunci te-ai conformat, pentru că efectiv nu aveai ce face, faptul se schimbă după ce mai creşti şi capacităţile tale, atât fizice, dar mai ales mentale se mai dezvoltă şi ai ceva mai multă libertate în a alege cum să fii. Această alegere există. Poate nu suntem conştienţi de ea, dar este acolo, o putem face. Dar cine ar alege-o? Tu ai alege-o? Ai alge să transformi persoana care ai ajuns, în mare parte fără voia ta, dar cu care te-ai obişnuit, pe care chiar ai ajuns s-o admiri într-un fel? Ai avea curajul să o iei de la capăt, dar de această dată asumându-ţi toate alegerile? Cum ai fi dacă brusc ţi-ai uita trecutul? Cum ar fi dacă toţi oamenii şi-ar uita trecutul în acelaşi timp şi ar fi nevoiţi să se redefinească, să se reinventeze? Ca jocul să fie mai interesant să zicem că toată infrastructura şi toate cunoştinţele practice ar rămâne. Oare cum ne-am reinventa?
Ne-am minuna de nenumăratele invenţii făcute pentru a distruge? Ne-am minuna de bucăţile de hârtie pe care trebuie să le schimbăm pentru a supravieţui? Am reinventa o cu totul altă societate umană bazată pe colaborare sau am continua să ne luptăm între noi. Am recrea toate diviziunile bazate pe naţionalitate, limbă, religie, sex, etc sau am reîncepe să construim sub o singură umbrelă, cea a rasei umane? ( Atenţie, diviziune nu înseamnă diversitate. Diviziunea este cea care generează conflict, diversitatea nu )

În ce măsură ceea ce trăim azi este o consecinţă a "naturii umane" şi în ce măsură o consecinţă a ideilor învechite cărora încă ne supunem?

În ce măsură o schimbare ţine de evoluţia noastră ca şi specie şi în ce măsură de evoluţia ideilor de care ascultăm?

Este omul capabil să reconstruiască o societate cu mult mai avansată dacă nu ar mai trebui să se conformeze presiunilor culturale actuale sau nu?

Dacă privim mai în detaliu, putem vedea că evoluţia se manifestă pe mai multe planuri.

Agenţii evoluţiei în plan biologic sunt genele, în plan mental memele( după cum le-a numit Richard Dawkins ), iar în plan tehnologic, well, eu le-am zis scheme, având în minte schemele electronice, de asemena sună ca celelalte două. Nu ştiu dacă se potriveşte neapărat. Oricum, tehnologia înseamnă mult mai mult decât electronică. Deci în acest caz prin scheme ar trebui să se înţeleagă modalităţile de construire ( planurile ) folosite pentru toate uneltele pe care omul le-a inventat.

După ce o bucată lungă de vreme evoluţia s-a jucat în planul biologic, de ceva timp joaca a început şi în planul mental ce a apărut pe suportul structurii biologice. Acesta ( planul mental ) la rândul său a mai generat un plan, cel tehnologic, pe care omul îl foloseşte pentru a înţelege şi a restructura mediul în folosul său.
Atât planul bilogic cât şi cel tehnologic se manifestă, pe suportul material al mediului. Cele două coexistă în acelaşi mediu fizic.
Ambele într-un fel sub controlul planului mental.

Ceea ce poate fi observat cu uşurinţă este faptul că din momentul în care omul a început să modifice mediul, corespunzător cu nevoile sale, evoluţia sa pe plan biologic, a încetinit, deoarece presiunile mediului, cele care provomează selecţia naturală, prin urmare evoluţia, au fost înlăturate cu ajutorul tehnologiei.

Cum evoluţia tehnologiei este deocamdată în totalitate sub controlul planului mental, sau poate chiar parte din acesta, putem trage concluzia că acesta din urmă este într-un fel principalul responsabil pentru ceea ce vedem şi trăim astăzi.

Un eveniment fără precedent, cel puţin în istoria vieţii pe această planetă, este apariţia acestui plan mental, ceea ce în opinia mea poate fi considerat chiar un nou organism care acţionează la un alt nivel al evoluţiei. De ce la un alt nivel? Deoarece spre deosebire de celelate entităţi, inclusiv corpul uman, care evolueză prin adaptarea la mediu în urma selecţiei naturale, acest organism mental deşi influenţat şi de regulile evoluţiei propriu-zise are de asemenea şi capacitatea de a se autoregla în timp real. Mai mult decât atât poate modifica şi mediul înconjurător şi chiar propriul suport biologic ( Bruce Lipton are o prezentare interesantă ). Deşi acest lucru ar fi putut să îmbunătăţească existenţa omului, lucrurile nu stau chiar aşa de simplu, pentru că mai avem un jucător, emergenţa. Interacţiunile tuturor minţilor indivizilor au dat naştere la un nou plan, cel cultural, care într-un fel acţionează ca un mediu asupra minţii noastre nelăsând-o să-şi facă chiar de cap. Este ca şi cum un atom, sătul să tot fie supus de forţa electromagnetică, vorbeşte cu nişte miliarde de confraţi de-ai săi să colaboreze pentru ca împreună sa scape de influenţa ei.Într-adevăr de la un punct încolo împreună se eliberează, însă de-abia scăpaţi nici n-apucă să se bucure bine că dau cu nasu' de gravitaţie. Au ceva mai multă libertate, dar tot nu pot zburda pe unde vor ei. În acest caz celula, în speţă neuronul este echivalentul atomului. Neuronii cooperând au creat mintea, care într-un fel s-a eliberat de condiţia de materie dar şi-a găsit o provocare în cultură, care ar fi echivalentul gravitaţiei.

Prin urmare, este evident că jocul se duce în plan mental iar evoluţia s-a transformat într-o co-evoluţie împreună cu tehnologia. Părerea mea este totuşi, că deşi avem mai multe grade de libertate faţă de mediul cultural nu le folosim. Ne lăsăm prea mult influenţaţi de ideile care ne sunt impregnate din fragedă pruncie fără ca apoi să le mai testăm relevanţa şi valabilitatea. Rămânem prizonierii unui trecut care nu prea mai are legătură cu realitatea. Este momentul să ne asumăm alegerile şi să ne reinventăm pornind din momentul prezent. Evident, aici este vorba de o buclă de reacţie între mintea fiecărui individ şi cultură. Cele două se influenţează reciproc. Ceea ce eu susţin este că reacţia din partea fiecărei minţi în parte la presiunile culturale să fie mare. Să nu ne conformăm neapărat la ideile deja existente, ci să încercăm să ne reinventăm pornind din interior şi bazându-ne doar pe fapte nu pe prejudecăţi.

Un alt punct destul de important este că în ultima vreme o mare parte din atenţia noastră este orientată pe tehnologie.
Este adevărat că o parte din ceea ce tehnologia a oferit este cu adevărat util, însă dincolo de un anumit punct este posibil ca eforturile noastre să fie în van?

E posibil să investim prea multă energie în dezvoltarea unei tehnologii care să ne salveze ( nu se ştie de ce ) şi să renunţăm să ne cunoaştem pe noi înşine ?

Am renunţat la propria evoluţie în favoarea tehnologiei?

Oare mintea a reuşit să se înţeleagă pe deplin pe ea însăşi? Şi-a înţeles propriile limitări, puteri şi mistere?

Este posibil să existe ceva în noi care să facă toată tehnologia inutilă ? De asemenea, este posibil să descoperim acest ceva dacă ochiul minţii s-ar întoarce către interior şi ar acorda suficientă atenţie la ce vede acolo?

Este greu de răspuns, toşi eu sunt de părere că nu e cazul să renunţăm atât de uşor la noi.. poate s-ar merita să acordăm mai multă atenţie alegerilor pe care le facem şi să înţelegem restricţiile şi direcţiile inutile pe care cultura ni le impune.

Aş avea şi un slogan:

Apel la amnezie: Uită trecutul! Reinventează-te acum!

Uite şi o piesă în ton:

God's thoughts

2010-03-16T13:24:00.001+02:00

Am dat pe undeva de un citat din Einstein ( Albert Einstein ) :

"I want to know God's thoughts... the rest are details."
în treducere liberă,
"Eu vreau să ştiu gândurile lui Dumnezeu... restul sunt detalii."

Deşi ştiam de acest citat de mai multă vreme, nu l-am luat foarte în serios.
Dar niciodată nu-i prea târziu.

Deci ce-ar putea să însemne?

Întâi de toate să vedem care sunt protagoniştii.

În primul rând se presupune existenţa unui "Eu",adică a lui Einstein, cel care gândeşte că vrea să ştie.
Apoi se presupune existenţa unui Dumnezeu. Fair enough.

Bun, acuma să vedem ce fac ei, adică protagoniştii, adică Einstein şi Dumnezeu.

Se presupune, că dincolo de faptul că Dumnezeu există mai şi gândeşte. S-ar putea ca faptul că există şi că gândeşte să fie unul şi acelaşi lucru dar n-avem cum să ştim asta nu?

Deja se observă o similitudine între cei doi, amândoi gândesc, iar Einstein vrea să ştie gândurile lui Dumnezeu.
Aici s-ar putea să apară o problemă. A şti nu însemnă neapărat a înţelege. Eu cred totuşi că Einstein vroia să le înţeleagă nu numai să le ştie. Ori a le înţelege presupune ca acestea să existe sau să fie transpuse într-o formă comprehensibilă pentru gândirea umană.
Prin urmare înţelegerea depinde mult şi de cum gândeşte Dumnezeu nu numai de ce gândeşte.
Deşi amândoi gândesc presupunerea că gândesc în acelaşi format s-ar putea să fie o presupunere eronată şi periculoasă în acelaşi timp.

Acuma ajungem la o concluzie izbitoare: "restul sunt detalii".

Asta presupune că există nişte ceva-uri, nişte detalii care există în afara gândurilor lui Dumnezeu?
Oare unde se opresc gândurile şi unde încep detaliile?
Să însemne oare că Dumnezeu nu se gândeşte la detalii? Asta ar putea explica nebunia actuală, însă probabil că nu la asta se referea Einstein.
Prin "gândurile lui Dumnezeu" probabil că se referea la regulile care guvernează Universul, totuşi doar la asta se gândeşte Dumnezeu în cazul în care există şi gândeşte?
Nu s-ar putea ca tot ceea ce există să fie gândurile lui Dumnezeu?
Nu s-ar putea ca însuşi Einstein şî gândul lui să fie tot un gând al lui Dumnezeu?
Nu s-ar putea ca tot ce există să fie şi Dumnezeu şi gândurile lui în acelaşi timp?

Deja orice încercare de înţelegere a realităţii, de ce? şi cum? pare-mi-se că mă pierde..

Totuşi eu aş reformula astfel:
"Tot ceea ce există acum este Dumnezeu sau/şi gândurile sale... restul este istorie."

Dacă mă gândesc la istorie, o aduc în prezent, totuşi acum ea nu mai există aşa cum s-a întâmplat atunci ci doar sub formă de gând, doar sub formă de proiecţie.

Prin urmare dacă entitatea x există în n dimensiuni, ceea ce gândeşte entitatea x va exista în n-1 dimensiuni (poate chiar mai puţine), va fi o proiecţie a realităţii celor n dimensiuni.

Ar putea de asemenea să fie şi invers, tot ce există să existe într-un spaţiu adimensional, şi fiecare nou nivel să mai adauge o dimensiune. Adică dacă entitatea x există în n dimensiuni ceea ce gândeşte entitatea x să existe în n+1 dimensiuni. Asta ar putea explica spaţiul şi timpul..

Anyway this is all sooooo mind boggling. I should probably stop!

Informaţia care ne subjugă şi găsirea echilibrului

2010-03-12T16:05:00.008+02:00

Tema articolului: Oamenii îngrijoraţi de tot şi toate care uită să mai trăiască

Mai întâi un filmuleţ:

Că suntem în era informaţională nu mai e o noutate.
Reacţia la cantitatea de informaţie care curge pe toate canalele, în special pe ceea ce numim World Wide Web sau mai scurt Internet, ar putea însă fi o noutate sau o provocare cel puţin.
Ca probabil mai toate invenţiile, Internetul vine şi el cu bunele şi cu relele sale.

Unul dintre marile avantaje din punctul de vedere al înţelegerii lumii este că accesul facil la orice tip de informaţie poate oferi posibilitatea unei priviri de ansamblu asupra problemelor globale, înţelegerii mai profunde a condiţiei umane pe acestă planetă, în acest sistem solar sau poate chiar în Univers. Îndemnul "Think global, act local" ar putea fi implementat cu mult mai mult succes.
Există o problemă însă, cantitatea acestei informaţii. Se ştie, cantitatea nu slujeşte şi calitatea.
Descoperirea relevanţei şi adevărului în această cantitate enormă nu este un lucru simplu.
Dacă pe vremuri accesul la informaţie era un factor pentru înţelegere, astăzi lucrurile nu mai stau nici pe departe aşa.
Se pare că noul factor care favorizează înţelegerea este capacitatea de sinteză. Însă nici asta nu e totul, aşa cum ziceam mai sus, la fel de importantă este şi relevanţa şi cât de multă legătură are cu realitatea informaţia prelucrată.
Degeaba sintetizezi nişte date, care nu au nicio relevanţă pentru starea actuală a lucrurilor sau care sunt complet false.

O specie aparte de informaţii care fac furori pe internet o constituie teoriile conspiraţioniste, fataliste, alarmiste şi alte -iste.
Există deja un public larg care consumă astfel de materiale mai ceva decât pâinea caldă( simţeam nevoia să echilibrez puţin comparaţia printr-un termen mai vechi ).

Dacă la început, oamenii au fost puţin sceptici, după ceva timp s-au obişnuit cu ideea şi orice "informaţie" nouă este adăugată fără prea multă reflecţie la colecţia de motive fataliste, pentru că deja ştiu că oricum ne ducem toţi dracului.

Acuma, că unele dintre informaţiile care circulă par să aibă uluitor de multă legătură cu realitatea şi explică destul de bine unele întâmplări, poate genera unele îngrijorări. Dacă lucrurile s-ar opri aici.., însă nu. Unii, mai săritori, şi mai responsabili din fire, se simt datori să preia întreaga presiune generată de toate problemele lumii, pe proprii umeri şi să înceapă să caute modalităţi de a o salva.
Această îngrijorare excesivă îi determină pe oameni să treacă la acţiuni de genul ăsta.

Tot internetul generează şi atitudini de la celălalt capăt al scalei îngrijorării. Nepăsarea excesivă.
În pânza internetului se prind mulţi care descoperă posibilitatea pentru o a doua viaţă, virtuală, unde se pot reinventă şi pot fi tot ce n-au reuşit să fie în cea reală, sau posibilitatea unei extensii pentru cea reală. Ce să mai un adevărat Wonder Land ( jocuri, filme, muzici, discuţii interminabile pe teme obscure, tehnologii, câte şi mai câte ).
Toate acestea pot distrage atenţia de la viaţa reală şi de la ce se întâmplă în ea, ajungând uneori să o uiţi aprope total.

Ca majoritatea dualităţilor din viaţa noastră şi acestea două, îngrijorarea excesivă şi nepăsarea excesivă par să se echilibreze. Dacă ar fi să se facă o medie, probabil aceasta nu ar fi cu mult diferită de o medie făcută acum câteva zeci de ani. Abaterea de la această medie, cred însă că a crescut simţitor. Oamenii sunt mult mai nepăsători şi mult îngrijoraţi decât erau în trecut.
În aceeaşi idee şi spaţiul şi timpul au suferit expansiuni. Dacă în trecut extremele erau milimetrii şi zecile de kilometri, secundele şi anii, acum vorbim de nanometri şi ani lumină respectiv de nanosecunde şi miliarde de ani.

Toate dimensiunile mentale, par să fi explodat. Proiecţiile în trecut şi în viitor ajung până la începutul Universului şi până la sfârşitul lui, zoom-ând puţin, de la apariţia omului la extincţia sa.
Punctul de echilibru între aceste extreme este prezentul. Aici şi acum, realitatea imediată.
De aceea toată această expansiune a dimensiunilor aş privi-o ca pe o explozie a prezentului, sau mai degrabă ca pe o dezintegrare a sa.

Făcând media stărilor tuturor oamenilor, rezultatul poate s-ar apropia de acest punct de echilibru, însă luând fiecare individ în parte, probabilitatea de a se găsi aproape de acest punct este foarte mică. Mulţi sunt prinşi ori în trecut, rememorând sau retrăind experinţe trecute, bune sau rele, ori prinşi în viitor îngrijoraţi sau visători legat de ceea ce va veni, ori nepăsători într-o altă lume, cea virtuală. Fugar mai trecem şi prin prezent. Pare-se că ne-am creat aceste lumi iluzorii pentru minte, care nu prea mai au multe în comun cu realitatea în care corpul nostru trăieşte. Vorbim de o disociere între minte şi trup între realitatea minţii şi realitatea trupului?

Iata deci, de ce şi această îngrijorare excesivă este periculoasă, pentru că-l proiectează pe subiect într-un viitor deşi posibil, foarte incert şi deocamdată inexistent. A încerca să acţionezi în prezent prin prisma viitorului este o acţiune ce se bazează pe nişte fundamente volatile care te privează de savurarea prezentului, care există şi este real.
Până una alta viaţa se întâmplă în prezent şi numai în prezent poate fi trăită. Orice altceva este o iluzie.

Prin urmare, un alt criteriu de care ar fi sănătos să ţinem cont în evaluarea informaţiilor ce ne pot afecta acţiunile,
alături de celelalte trei, relevanţa, adevărul şi sinteza, este legătura cu prezentul şi realitatea imediată.
De asemenea, reunificarea dintre minte şi trup tot aici şi acum poate fi înfăptuită.

Status quo-ul şi delegitimizarea întrebărilor existenţiale

2010-03-10T13:12:00.006+02:00

Mi s-a tot spus în ultimul timp "Dom'ne prea filosofezi" sau "Întrebarea este prea filosofică".
Acest "prea" mă loveşte direct în moalele capului.
Nu numai că întrebarea este etichetată drept "filosofie" (despre boala etichetărilor şi aici) şi nici nu este băgată în seamă, dar mi se transmite că deja am şi întrecut măsura. Adică, filosofarea este aşa.. o extravaganţă pe care o poţi practica dar numai în anumite limite.
Nu mai contează că întrebările catalogate drept "filosofie" ţin de înţelegerea propriei existenţe, că "doar n-o să schimbăm noi lumea". Nu, nu schimbăm lumea, dar putem măcar înţelege de ce facem ceea ce facem şi în ce măsură are asta legătură cu realitatea?

Mi-aduc aminte de o replică din "Cel mai iubit dintre pământeni" : "Filosof..! O meserie n-aveţi, da' pretenţii cu caru'!"
E adevărat, întrebările existenţiale nu ţin de foame, dar îţi pot da informaţii folositoare legate de optimizarea propriei existenţe şi nu numai.

De fapt, delegitimizarea întrebărilor existenţiale începe chiar din şcoală, unde copilul învaţă că genul ăsta de întrebări ţin de condiţia de geniu, nu de omul normal, prin urmare n-ar trebui să-şi bată capul cu ele.( Despre asta în a doua parte a articolului de aici )

Problema devine cu atât mai gravă, după părerea mea, observând că jurnalişti respectabili, adoptă aceeaşi atitudine( cel puţin public ):

"E prea filozifica problema, dar corecta. Cand si pentru ce traim. :-)
Nu ma simt in stare sa raspund decat pentru mine."

Cu alte cuvinte, ne simţim în stare să umplem pagini întregi dezbătând problemele complexe cu care ne confruntăm azi, căutând de asemenea soluţii complexe, însă ne este greu să observăm cauzele simple care au dus la crearea acelor probleme.
Jocul probabil este prea interesant pentru a lua lucrurile cu adevărat în serios...

Nu pretind că ştiu eu mai bine, însă este cât se poate de evident că majoritatea problemelor grave cu care se confruntă populaţiile în ziua de azi sunt probleme create tot de oameni, în timp ce încercau să rezolve alte probleme la fel de artificiale.

De ce nu recunoaşte nimeni cauzele reale?
De ce nu recunoaşte nimeni limitările minţii umane şi incapacitatea acesteia de a controla sisteme complexe precum cel creat de propria noastră existenţă pe această planetă?

Oamenii ăştia care încearcă să ne controleze nu-şi dau seama că şi ei sunt la fel de captivi ca şi noi în acest sistem?

Bogaţii sunt la fel de nefericiţi ca şi săracii..

În momentul în care încerci să-l controlezi pe altul renunţi la tine..

De fapt nimeni nu controlează nimic, există doar iluzia controlului, care apare din cauza faptului că refuzăm să observăm realitatea. Micimea noastră, perisabilitatea noastră, de ce nu le acceptăm?

Mintea umană nu poate controla viaţa, o poate doar experimenta.

Faptul că omul a inventat apa caldă nu înseamnă că poate controla viaţa ci doar că o poate optimiza. Este o diferenţă majoră!

Optimizarea este o componentă a evoluţiei, controlul nu!

Înţelegerea realităţii şi mintea umană

2010-03-07T22:27:00.001+02:00

Ce este real?

În căutarea răspunsului la această întrebare i-am făcut o scurtă vizită lui Eminescu, iar acuma revenim.

Mai documentându-mă despre subiect, am descoperit că genul ăsta de întrebare ţine de domeniul epistemologiei( teoria cunoaşterii cică ). Mă rog, cum zic ei, asta oricum nu contează.

Pe wiki, am dat şi de o clarificare interesantă:
"Credinţa este baza subiectivă pentru comportamentul individual, în timp ce adevărul este starea obiectivă, independentă de individ".
Deci adevăr = ce este real = realitatea obiectivă independentă de individ.

Se vehiculează prin diverse filosofii ideea că singurul adevăr este: Exist!
Orice altceva poate fi pus la îndoială. Orice altceva poate fi o iluzie..

Acest adevăr pare destul de palpabil, pentru că orice aspect al vieţii implică un "ceva" în tine care experimentează/simte tot ce ţi se întâmplă.

Următoarea întrebare care s-ar putea pune este: Ce este acest "ceva" care există şi simte şi experimentează?

Se pare că şi Descartes s-a întrebat asta şi a ajuns la concluzia că singurul lucru de care nu se poate îndoi este propria minte, afirmând: "Cuget deci exist!". Ne spune însă această afirmaţie cu adevărat ceva despre esenţa existenţei? Nu foarte multe, însă nici el n-a mai venit cu clarificări. Oare de ce?

Să zicem că accept faptul că "ceva" din mine există, este adevărat, real.

Întrebarea "Ce este real?" ar reprezenta o încercare de a explica/înţelege acest adevăr.

Înainte însă de a porni la un astfel de drum, ar fi înţelept să răspundem la întrebarea: Poate fi explicat acest "ceva" care există?

Asta ne duce cu gândul direct la modalităţile prin care noi explicăm lucruri.

De departe unealta pe care omul o foloseşte cel mai des pentru a explica ceva este limbajul.

Ce este limbajul?

Un set de simboluri, etichete, concepte, abstractizări, care se explică unele pe altele.
Însă tocmai pentru că limbajul se explică prin sine, este limitat, circular.

Pentru a explica conceptul A, sunt necesare conceptele B şi C, care la rândul lor sunt explicate de conceptele D şi E, respectiv F şi G, şi tot aşa..
Se pare că asta în epistemologie a fost denumită problema regresului( the regress problem ).

Este o problemă, pentru că asta ar presupune ori un număr infinit de concepte, ori o circularitate, ori acceptarea faptului că anumite concepte nu pot fi definite şi trebuiesc luate ca atare. Cam pe-aici şi-au prins urechile oamenii de ştiinţă care vor să explice totul...

Unii au afirmat totuşi că singurul lucru de care poţi fi sigur este că nu poţi fi sigur de nimic..

De exemplu, dacă insişti suficient de mult cu întrebarea "Dar asta ce este?" aproapre orice va ajunge să fie explicat prin energie. (scaunul este energie, valul este energie, lumina este energie, gândul este energie, etc..)

Dar energia ce este? Definiţia energiei este "abilitatea de a efectua lucru mecanic". Buuuuun, prin urmare nu se spune nimic despre ce este energia în esenţă, se pune doar o etichetă, este o abilitate.

Feynman zicea că poţi să ştii cum i se spune unei raţe în toate limbile pamântului, în continuare nu vei şti nimic despre raţă în sine.

Încercarea de a înţelege adevărul folosind concepte, abstractizări te va împiedica să-l poţi înţelege în esenţă.

Aş spune că a încerca să înţelegi adevărul conceptualizându-l e ca şi cum ai încerca să înţelegi un obiect 3d în funcţie de umbra pe care o lasă pe un plan, întotdeauna îţi va lipsi cel puţin o dimensiune..

Prin urmare unealta cea mai de temut a raţiunii, limbajul, se dovedeşte grav limitat când vine vorba de a înţelege esenţa lucrurilor.

Limbajul e ok pentru a comunica, explica, lucrurile la un nivel superficial (A doua stradă la dreapta, mergi 50 de metri, pe stânga) dar cam atât.

Un alt tip de limbaj, şi mai abstract decât cel vorbit, matematica, este şi el în impas (Goedel a demonstrat că niciun sistem de axiome nu poate fi demonstrat ca fiind consistent).
Cu cât limbajul devine mai abstract cu atât se îndepărtează mai mult de esenţa lucrurilor aş zice eu.

Acum mintea mea, care de fapt scrie şi rândurile astea, mă anunţă că probabil tocmai am creat o disonanţă cognitivă. Foloseşti limbajul ca să explici că de fapt limbajul nu prea poate explica mare lucru. Mda, păi, îl poţi folosi pentru a explica anumite lucuri, dar nu şi pentru a înţelege lucrurile în esenţă, deci dacă vrei cu adevărat să înţelegi natura unui lucru, fă-o altfel.
E limitarea ta, rezolv-o.

Era vorba aia, "o poză face cât o mie de cuvinte". Hmm... într-adevăr când te uiţi la o poză înţelegi care-i treaba fără a verbaliza ce se întâmplă.
De asemenea, sentimentele, experienţele( datu' cu parapanta ) pot fi înţelese, însă nu în termeni de concepte. Pot însă fi înţelese în termeni de alte experienţe..

Se pare deci că există o înţelegere mai profunda, care apare atunci când realitatea este experimentată.
Este o înţelegere spontană, în ansamblu, care pur şi simplu apare şi care nu a fost trudită.

O extensie a acestui tip de înţelegere, ar putea fi considerată înţelegerea de tip intuiţie sau revelaţie, care apare de asemenea spontan, însă care nu are neapărat legătură cu contextul senzorial în care apare.
Acest gen de înţelegere mi se pare mult mai aproape de esenţa realităţii.

Faptul că modalitatea conştientă/analitică( prin concepte ) de a înţelege lucruri este secvenţială, greoaie şi foarte scumpă ca şi consum de resurse, poate fi uşor înţeles de fiecare, observându-şi mintea la lucru, deşi s-au făcut şi suficiente studii pe tema asta. În momentul în care te gândeşti la ceva, atenţia este într-un procent foarte mare ocupată cu asta, prin urmare destul de greu să mai conştientizezi şi altceva. Destul de ineficient.

Pe de altă parte subconştientul procesează informaţia în mod paralel( în ansamblu ), este foarte rapid şi are un debit enorm ( se pare că este vorba de miliarde de biţi pe secundă în comparaţie cu câteva mii, debitul conştientului ).

Acuma dacă ai vrea să înţelegi ceva, în care din cele două ai avea mai multă încredere?

După părerea mea conştientul a apărut ca o modalitate de administrare a subconştientului însă între timp a uitat asta şi s-a apucat să rezolve el problemele pentru care de fapt exista primul. E ca şi cum programatorul în loc să se ocupe de sistem, să facă optimizări, să repare bug-uri, se apucă să facă treaba programului.
(Ce-a vrut ăsta mă? Să-i calculez primele 500 de mii de zecimale ale lui pi? Aoleeeeeeeu!!)

Programatoru' ăsta e atât de zăpăcit, încât a uitat că totuşi o mare parte din date le ia tot de la sistem, care dacă n-a mai fost îngrijit de nu ştiu câţi ani, dă şi el ce poate. E plin de bug-uri, implementarea nu mai corespunde de mult cu specificaţiile care s-au tot schimbat, pe care evident că nu le-a actualizat nimeni, că programatoru' nostru era ocupat până peste cap încercând să rezolve problemele pe care le-a creat încercând să rezolve altele şi tot aşa.
Noroc că rutinele de bază sunt hardcodate că altfel, nebunu' ăsta de programator le-ar fi şters ca să-şi instaleze nu ştiu ce joc sau mai ştiu eu ce. Mai ales când se-mbată nu te mai înţelegi cu el.. după câteva păhărele zice că domne nu se mai poate aşa, e un haos şi-o dezordine, că toată lumea vrea ceva de la el, că e şi el om, toţi vor da' nimeni nu dă, nu mai există pic de respect, mulţi ar trebui împuşcaţi. Alteori, când e în toane mai bune, i se face milă de toţi clienţii ăia nemulţumiţi şi se hotărăşte că de mâine o să lucreze el la un plan, ca să facă lumea mai bună, şi iar s-apucă să rezolve probleme pe care tot el le-a creat..

Iată de ce îmi pare mie că reducţionismul( încercarea de a înţelege totul ca suma părţilor, folosind conceptele ) este opera conştientului care de unul singur îşi face viaţa amară înhămându-se la o căruţă prea mare pentru el, iar holismul( ideea că sistemele complexe, precum cel în care trăim, nu pot fi înţelese prin prisma părţilor ci doar ca un tot ) este restabilirea ordinii fireşti de a lăsa subconştientul să înţeleagă ce e de înţeles iar conştientul să monitorizeze, să depaneze şi să aplice.

Ca o concluzie, oricât vei încerca să înţelegi realitatea, aceasta te va eluda ( ca şi cu libertatea ), iar în momentul în care vei renunţa să mai înţelegi orice şi te vei rezuma doar la a fi în prezent şi a observa, adevărul se va revela.

Descoperindu-l pe Eminescu

2010-03-03T15:20:00.005+02:00

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă facând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovăraş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seama,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în lături,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Mi-am amintit de "Glossă" când m-am trezit cu versurile

"Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece."

în minte în timp ce mă întrebam ce este cu adevărat real?

Privind poezia cu alţi ochi, abia acum îmi dau seama cât de mult rezonez cu ce a scris Eminescu acum mai bine de 100 de ani în 1883.
Nu am cum să nu observ şi cât de vechi sunt ideile astea şi totuşi cât de actuale şi în acelaşi timp evidente, dacă stai să te gândeşti. Mai mult ca sigur însă acum sunt mult mai evidente decât atunci...

Deci de ce zice Eminescu "Tu rămâi la toate rece" ?
Pentru că de fapt toate experienţele lumii nu sunt altceva decât un vârtej de forme false, ce se repetă la infinit ca esenţă, în care dacă te laşi prins nu vei afla niciodată adevărul.

"Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?..."

Atâta timp cât vei rămâne prins în acest vârtej nu-ţi vei aparţine, nu te vei asculta, nu vei fi decât un actor, o piesă într-un joc perfid.

"Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;"

Singura modalitate către adevăr este autocunoaşterea:

"Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,"

Autocunoaşterea îţi dă puterea să vezi iluzia, iluzia timpului care susţine toate celelalte iluzii, căci ce altceva spune Eminescu cu versurile:

"Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;"

şi

"Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,"

decât că timpul este o iluzie?

"Vede-n capăt începutul" duce cu gândul la ideea că sfârşitul este începutul cu alte cuvinte nu există un început şi un sfârşit ci o ciclicitate infinită.

la fel şi

"Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,"

idee pe care eu am asimilat-o la modul că totul este energie care se transformă şi toate transformările trecute au creat prezentul iar toate posibilele transformări se află tot în prezent. Articolul aici.
Este posibil ca Eminescu să se fi referit doar la ciclicitatea acestor forme false însă eu înclin să cred că e mai mult decât atât.

Odată iluzia descoperită, poţi ieşi din joc şi poţi evolua asumându-ţi rolul de observator, reflectând la ceea ce se întâmplă:

"Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine."

Sigur, rău şi bine sunt concepte relative, însă poate întotdeauna a fost vorba despre a descoperi răul şi binele tău, pentru că făcând asta în realitate te descoperi pe tine însuţi. Eu aş înclina totuşi să atribui lui "rău şi bine", în acest context, sensul de "fals şi adevărat", pentru că mai nou pentru mine asta este întrebarea, Ce este adevărat, real?

Odată ieşit din joc, concepte precum "speranţă", "teamă", "veselie", "tristeţe" îşi pierd sensul, pentru că ele ţin de domeniul jocului, nu pot exista în afara lui. Este o eliberare de nişte restricţii pe care nu ştiai că ţi le impui singur în timp ce inconştient îţi jucai rolul..

"Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă."

Renunţarea la rol înseamnă şi asumarea faptului că devii o entitate liberă care conştientizează că jocul nu este decât o deturnare de la propria cale spre aflarea adevărului..

Evident compararea şi interacţiunea cu "mişeii" şi "nătărăii" ar fi o eroare, pentru că asta ar presupune să intri în joc..

S-ar putea pune întrebarea, dar dacă ieşi din joc, te izolezi, ce rezolvi cu asta? Te rezumi doar la a observa şi la a scrie ce observi?
Well, who the fuck knows? Poate că de fapt şi ăsta este tot un joc, sau face parte din acelaşi joc, poate că de fapt şi asta e tot o altă formă de amăgire, sau poate că "viaţa" asta este doar un nivel dintr-un joc mai mare pe care la un moment dat va trebui să-l "completezi"..
Oricum n-ai cum să afli dacă nu te întrebi..

Poate d-asta şi Eminescu zice:

"Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate."

____________________________________________________________________________________________________________________

Bun, acuma c-am terminat cu ce aveam de spus despre poezie, aş mai observa un lucru:

Căutând versurile pe net, am dat şi peste câteva site-uri de referate, unde era, chipurile, comentată poezia.
Citind câteva dintre ele m-a frapat faptul că încă din capul locului se face disocierea între omul normal, comun şi ăla de geniu, omul superior, care domne, ca să fie geniu, trebuie el să se disocieze de planul ăsta banal, pentru c-aşa e el, cârcotaş.
Cu alte cuvinte poezia, este un act artistic, o filosofare nebunească, o mică răutate, pe care ăsta de pe urmă, geniul, simte nevoia s-o exprime ca să fie el special, şi în niciun caz nu trebuie luată, ca atare. Adică omu' comun să-şi vadă de rolul lui, că nebunu' e ocupat cu filosofarea, autocunoaşterea, chestii de-astea inutile şi scrie verzi şi uscate, dar el aşa în sine e o mare valoare şi de-aia îl studiem în şcoală...
Mă rog, poate interpretez eu prea mult, dar asta cu disociatu', sigur nu e o interpretare pentru că este evidentă şi sincer mi se pare o mare eroare, pentru că săracu' Eminescu nu cred c-a scris ca să fie geniu ci pentru că aşa simţea, iar cititorul (elevul) ar trebui să se uite la esenţa a ceea ce a scris nu la toate informaţiile inutile asociate sau distorsiunile programate.

Iată un citat:

"Reprezinta o meditatie asupra vanitatii lumii, de care omul de geniu, asa cum propune poetul, trebuie sa se detaseze. Asadar tema se constituie intr-un cod etic al omului superior, care, prin auto cunoastere si experienta filosofica, trebuie sa renunte la viata oamenilor comuni."

În rest, printre toate detaliile tehnice, legate de stil, formă şi nişte motive principale bine alese, toate evident însoţite de informaţia că omul de geniu spune asta, greu se poate distinge cu adevărat esenţa poeziei, care culmea este scrisă cu expresii comune, pe care oricine le poate înţelege, dar care nu trebuie în niciun caz luată ad literam..

Nici nu mai menţionez de faptul că toata treaba asta cu "a explica" cuiva ce "trebuie să înţeleagă" şi a nu lăsă persoana să înţeleagă singură ce are de înţeles, mi se pare un adevărat viol intelectual..

În concluzie, consider că poezia nu este pentru "omul superior" ci pentru orice om care vrea să înceteze să mai trăiască în minciună..

P.S.
Când eram la şcoală, îmi era imposibil să fac orice comentariu la nu ştiu ce operă literară. Nu vedeam rostul, nu înţelegeam ce vroiau de la mine.
Comparând cu cât de natural a venit acum acest articol nu pot să nu mă întreb ce dracului înseamnă şi şcoala asta? E doar aceeaşi temă a adultului care încearcă să controleze copilul? Au vre-un rost toate Încercările de a-i face pe copii să se conformeze unor standarde imbecile? E doar o ocupare inutilă a timpului? O amputare a sinelui? ( Sunt retorice toate întrebările )

Mărţişor

2010-02-26T13:21:00.003+02:00

Vine întâi martie şi probabil deja mulţi simt presiunea momentului, obligativitatea pe care orice bărbat "normal" trebuie să şi-o asume. Deja s-a intrat pe ultima sută de metri şi dacă nu te-ai "pregătit" ar fi bine să o faci pentru că altfel vei rămâne de căruţă şi îţi faci rău singur, ar putea spune cineva cu "experienţă" unui începător.
Sigur, în toată această goană suplimentară, pe lângă cea zilnică binecunoscută deja, printre întrebări de genul "Dar oare ce să iau?, Unde să mă duc?, Să plec de la serviciu sau să trec într-o dimineaţă?" şi încercând să te pregăteşti cu răbdare pentru a căuta "mărţişorul perfect" îmbulzidu-te cu alţii care urmăresc acelaşi lucru, este destul de greu să mai observi întrebarea "Pentru ce toate astea?" pitulată printre celelalte care vuiesc grăbite cerându-şi partea lor de atenţie.
Poate am exagerat, poate alţii nu se consumă atâta, poate că se mulţumesc să ia primul "carton vopsit" de la prima tarabă şi să se gândească, "Să fie mulţumită că i l-am luat şi p-ăsta!".
Fără a fi nevoie să facem profilul psihologic al cumpărătorului de mărţişor, şi fără a fi prea cârcotaş, eu cred că întrebarea rămâne valabilă "Pentru ce toate astea?".
Pentru ce de fiecare 1 martie, trebuie să dăm câte un plastic lucitor fiecărei femei cu care avem de-a face şi unu şi mai lucitor iubitei?
A, şi să nu uităm şi de industria florilor, susţinută de anumiţi compatrioţi de-ai noştri cu atâta spor, care ne aprovizionează la tot pasul cu ghiocei, zambile şi frezii care mai de care mai parfumate, deosebite şi moarte..
Cu un mărţişor pompos şi nişte flori de primăvară alese pe sprânceană, n-ai cum să dai greş, te-ai scos şi anul ăsta. Şi dacă te respecţi, banii nu contează, ce dracu, doar e o dată pe an! Nu poţi fi atât de nesimţit să te zgârceşti la de-astea..
Din câte mi-aduc eu aminte, toată treaba asta cu mărţişorul are ceva de-a face cu venirea primăverii, da da, este modul nostru de a sărbători primavara calendaristică, nu cea reală, oferindu-ne, kitschuri şi flori moarte...
Mai am şi eu o întrebare:
De ce trebuie să sărbătorim venirea primăverii printr-un conformism comercial macabru?
Aici sunt mai multe planuri:
1) Deja m-am explicat aici de ce nu cred că trebuie nimic, prin urmare nici măcar venirea primăverii nu trebuie sărbătorită.
Dacă cineva simte să facă asta, să o facă cum vrea şi când vrea, foarte bine, nu să se conformeze unor reguli fixe şi aberante.
2) Este evident că de fapt prin astfel de gesturi, nu primăvara este sărbătorită ci altceva.
Despre ce ar putea fi vorba?
Să fie consumerismul? Să fie egoul nostru supraumflat? Sau poate amândouă? Sau poate de fapt nu mai e nimic, decât un automatism, un reflex, un dresaj de care nu mai suntem conştienţi şi continuăm să-l repetăm oridecâteori apare stimulul?
Nu poţi să nu remarci locul acestui moment din an lângă altele precum celebra "lună a cadourilor" şi mai noul deja vechiul venit sfânt valentin..
De ce această tendinţă către artificial mort şi comercial uitând de viaţă şi de natural?
Nu spun că este neapărat ceva rău atâta timp cât este o alegere conştientă, dar este o alegere conştientă? Ştim de ce facem ceea ce facem? Este asta cu adevărat ceea ce vrem să facem?

Întâmplător primăvara chiar are însemătate pentru existenţa noastră, reprezintă reluarea ciclului de viaţă în natură, şi există şi alte tradiţii precum însămânţarea pământului care se practică de o bună bucată de vreme.
Mă întreb, dacă tot ar fi să sărbătorim primăvara, de ce n-am planta nişte copaci? În felul ăsta nu omori nimic, ci dai viaţă, şi un oraş întreg ar putea beneficia zeci de ani de un aer ceva mai curat. Asta da valoare adăugată nu?
(A dar am uitat, asta e treaba primăriei, noi nu mai avem nevoie < a se citi dreptul > să ne gândim la de-astea)
Sau poate dacă aşa e prea mare deranjul, de ce să nu foloseşti timpul pe care l-ai fi petrecut îmbulzindu-te pe la cozi, mergând la o plimbare în parc împreună cu cine vrei tu, să asculţi păsărelele şi să mai tragi un aer mai curat în piept?
Zic şi eu...

Al we need is a focus point

2010-02-23T10:38:00.000+02:00

Dulapul şi infinitul

2010-02-19T15:26:00.001+02:00

-Când te uiţi la un dulap ce vezi?

-Păi, un dulap!

-Nu, mai atent!

-Un loc unde să-mi ţin diverse lucruri..

-Şi dacă te uiţi şi mai atent?

-Văd brizbrizurile, şi alte detalii de construcţie.

-Bun, vezi plăcile de pal din care e făcut?

-Da..

-Vezi, toţi copacii din care a provenit lemnul din care sunt făcute plăcile astea? Vezi toate maşinăriile folosite pentru tăierea lor? Vezi oamenii care le-au mânuit? Îl vezi pe muncitorul care a asamblat dulapul ăsta? Vezi şi ce-a mâncat el pentru a dobândi energia necesară să muncească?

-Ăăă..nu mă gândisem chiar pâna acolo..

-Mergem mai departe, vezi, toată lumina solară pe care au folosit-o copacii ăia ca să creasă, toată apa pe care au tras-o din sol, toate mineralele şi substanţele necesare ca să-şi crească masa? Vezi cum au apărut toate astea, pamântul, apa, planeta, steaua de la care vine lumina? Vezi cum atomii care compun toate astea s-au format într-o stea ca asta?

-...!?

-Înţelegi că toată energia folosită pentru ca dulapul ăsta să existe aici, în forma asta este încapsulată în el? Înţelegi că tu, şi tot ce există în momentul ăsta a ajuns să existe într-un mod similar? Că toată energia care a existat vreodată este prinsă în momentul prezent?
Chiar şi cuvintele astea pe care le rostesc şi toată informaţia care există este energie.

-Ăăă.. poftim?

-Ce sunt cuvintele? Sunt unde de presiune pe care eu le produc în aer mişcându-mi laringele. Iar ăsta este mişcat de nişte muşchi, comandaţi de nişte impulsuri electrice care vin de la reţeaua neuronală din capul meu. Toate astea sunt energie. Şi faptul că tu le auzi, şi le înţelegi e tot energie.

Chiar şi faptul că aceste cuvinte există şi că noi le putem folosi este tot energie, energia pe care au constumat-o cei care le-au inventat.

-Wow.. adică... vrei să spui că tot trecutul este în prezent?

-Adică nu există trecut, ci doar energie care se transformă.
Tot ce există este prezentul, în care toate transformările apar.

-Cum nu există trecut? Dar eu imi amintesc ce-am făcut ieri!

-Poţi memora transformările pe care tu le-ai experimentat în forma asta, sau de care ai aflat, şi-i poţi spune trecut, dar asta nu-i decât o iluzie, pentru că în realitate nu-i decât energie care se transformă la infinit.

A extrage un anumit număr de transformări şi a încerca să-i dai o semnificaţie nu înseamnă nimic.

-Dar viitorul?

-Poţi privi viitorul ca fiind toate transformările posibile ale prezentului. Orice transformare posibilă în prezent, care se şi întâmplă, va duce la un următor moment prezent, pe care l-ai putea privi ca viitor, asta nu ajută însă prea mult.

Sigur, poţi încerca să estimezi, ce s-ar putea întâmpla, pornind de la momentul prezent, dar numai de la momentul prezent, pentru că, înţelegi, viitorul nu are nicio legătură cu trecutul, viitorul începe în prezent. Dar sunt atât de multe variabile încât majoritatea esitmărilor n-ar avea nicio legătură cu ce se va întâmpla de fapt.

-Deci pot totuşi să urmăresc un scop?

-Orice viitor ţi-ai imagina e doar un vis, o fantezie. Înţelegi asta? Când visezi nu eşti în prezent, şi nu uita, în prezent se întâmplă totul. Toate transformările apar în prezent.

Tu nu poţi transforma decât ceea ce este aici şi acum. Nu poţi transforma ceva ce nu există. Va fi vai şi-amar de tine dacă vei încerca să schimbi ceva ce nu există. Oamenii au tendinţa asta să-şi imagineze tot felul de lucruri care nu există şi apoi să încerce să le schimbe..uită-te în jur şi vezi chinul.

De aceea, fii atent la ceea ce este, la ceea ce există aici şi acum, fără prejudecăţi, pentru că asta este tot!

Plantele, oamenii şi roboţii

2010-02-17T17:27:00.002+02:00

Acum cateve sute bune de milioane de ani, plantele începuseră expansiunea pentru stabilirea unei noi ordini mondiale, colonizarea uscatului. Până acum 20 de milioane de ani reuşiseră. Fără prea multe ierbivoare prin preajmă care să le şicaneze, erau stăpânii. Făcând abstracţie de micile mele, comentarii, ăsta este un fapt.(wiki)
Oare or fi avut vre-o prejudecată? S-or fi simţit vinovate?
Oare în ce măsură seamănă asta cu colonizarea uscatului de către oameni?
O diferenţă clară ar fi că oamenii nu pot face asta în totalitate deoarece depind de plante. Fără ele şi tot ecosistemul pe care îl susţin, am fi morţi.
Nu cumva conceptul de "Natura mamă", sau îndemnul "Protejaţi/Salvaţi mediul" sunt de fapt expresia, puţin ipocrită, a acestei dependenţe?
Dacă privim relitatea aşa cum este ea, fără prejudecăţi, am vedea că de fapt nu proslăvim natura pentru ce este ea ci pentru noi, pentru că altfel am trece cu toţii în nefiinţă( în forma actulă ), şi-am mai lua cu noi şi toate mamiferele, reptilele şi alte lighioane ale uscatului(nu că asta ar conta).

În principiu, supravieţuirea depinde într-un grad foarte mare de modalitatea în care îţi procuri energia.
Plantele, pentru că inventaseră un sistem avansat de procurare a acestei energii, s-au înmulţit, au împânzit pământul.

Dacă omul, ar crea un noi soi de specie, sau mai multe, bazate pe tehnologie, care ar forma un tehnosistem( echivalentul ecosistemului doar că e cu roboţi ) care se poate autosusţine ce s-ar întâmpla?
Păi foarte probabil, dacă ăştia ar avea şi un soi de inteligenţă ar rade toată biosfera de pe faţa pamâtului, că nu le-ar mai trebui. Sau poate că ar fi ca-n Matrix şi l-ar folosi pe om ca să-şi procure energia. (Damn ăştia cu Matrixu' chiar s-au gândit mult...nu mai poate omu' să aibă nicio idee că hop o găseşti în Matrix).
Da uite că acu' mă trăzni, de ce dracu n-ar folosi roboţii câini, porci, pisici, dromaderi, maimuţe şi alte mamifere, că şi ăia au sistem nervos central? (Aaaa, sau poate că ăştia(roboţii) de fapt îşi luau energia din activitatea cerebrală a homo sapiensului pe care ăsta şi-o exercita în matrice?... Na că tot nu i-am prins! )
Oricum, să zicem că roboţii ar rade toată biosfera de pe faţa pamântului sau i-ar folosi pe post de sclavi. Ar fi rău? Ar fi bine? Poate fi catalogat într-un fel? Are vre-un sens?

Adică nu cumva toate judecăţile, poveştile şi iluziile pe care ni le facem/spunem sunt pur subiective şi lipsite de orice sens şi semnificaţie în afara creierului uman?
Nu cumva toate astea vin din faptul că ne punem noi în centrul Universului şi interpretăm de acolo o realitate care n-are nimic în comun cu toate interpretările astea, în afară doar de ceea ce este, de ceea ce există, de faptele chioare şi atât?
Toată lumea noastră este interptretare, nu prea ai cum să nu interpretezi nimic, culorile sunte interpretarea frecvenţei radiaţiei electromagnetice, sunetele sunt interptretarea variaţiilor de presiune transmise într-un mediu, etc, însă cu cât interpretăm mai puţin cu atât cred că rămânem mai ancoraţi în realitate şi n-o luăm razna pe câmpiile absurdului..

Ce-i si cu libertatea asta?

2010-02-15T12:53:00.002+02:00

În momentul în care te întrebi dacă eşti liber sau nu, eşti în realitate liber?
În momentul în care te întrebi “ce pot să fac ca să fiu liber?” eşti sau nu liber?
Când libertatea altuia presupune ca tu să nu faci ceva eşti liber sau nu?
Libertatea înseamnă “a fi” sau “a face” ?

Aceste întrebări au fost răspunsul meu la întrebarea investigată în articolul de aici.
Uneori cred că cele mai bune răspunsuri sunt întrebările, pentru că nimeni nu îţi poate spune adevărul, numai tu îl poţi descoperi.

Sunt nişte întrebări la care merită reflectat.

Sintagma "libertate pentru toţi atâta timp cât nu-mi este îngrădită propria libertate" sau în variata coafată, aparent nenarcisistă, "libertate pentru toţi atâta timp cât libertatea mea nu o îngrădeşte pe a ta", poate reflecta în realitate libertatea?

În momentul în care se creeaza diviziunea între tine şi ceilalţi mai poate exista libertate, mai ales când apare şi o restricţie implicită?
Uneori mai auzi expresia "Eşti liber să faci ce vrei", prea rar spre deloc "Eşti liber să fii cum vrei".
Asta mă duce din nou cu gândul la întrebarea: "Libertatea înseamnă "a fi" sau "a face"?
"A fi" este necesar pentru "a face", vine înaintea lui. De fapt "a fi" este precursorul oricărui alt fenomen.
Prin urmare "a fi" oferă toate libertăţile posibile. Aşadar "a fi liber să faci..." este un pleonasm, nu îşi are rostul.
Nici măcar "a fi liber" nu îşi are rostul, "a fi" deja implică toate libertăţile posibile.
Deja m-am repetat de mai multe ori.

Am senzaţia că în momentul în care se inventează un cuvânt pentru a descrie un concept, esenţa lui, ceea ce vroia să exprime, este coruptă, pentru că implicit se creează şi antonimul acestuia. Mai mult decât atât, apare şi impulsul de a face ceva pentru ca acel concept să se întâmple, pentru ca nu cumva să se întâmple opusul său.
Simţim în noi nevoia de a face ceva ca să fim liberi şi ratăm să vedem că înainte de a se inventa însuşi conceptul de libertate, eram liberi. Încercarea de a deveni liberi, ne condiţionează...

O lume fara conflict?

2010-02-12T11:39:00.000+02:00

De ce o lume fără conflict?

Conflictul este generatorul de probleme false.
Conflictul disipă energii inutil.
Conflictul îşi are rădăcinile în separarea dintre noi şi ceilalţi, între mine şi tine, în incapacitatea de a vedea existenţa noastră în ansamblul ei.
Conflictul, atât interior cât şi exteriorizat generează toate suferinţele noastre. Da, toate!

Cum apare conflictul?

Exista mai multe planuri in existenta unui conflict:
1)Realizarea discrepanţei dintre un ideal si ceea ce percepem a fi de fapt.
Idealul reprezentând suma dorinţelor noastre. Modelul mental al lumii, aşa cum trebuie să fie.
2)Dezacordul cu "ceea ce este", precum si reacţia de a corecta această abatere. Cu alte cuvinte exprimarea conflictului.

Existenţa în plan fizic a conflictului este generată de existenţa sa în plan mental.
Altfel spus conflictul între oameni este de fapt un conflict între idei.

În natură nu există aşa ceva. Nu putem spune că apa este în conflict cu malurile erodându-le, sau că leul este în conflict cu căprioara şi de-aia o manâncă. Este pur şi simplu "întâmplarea vieţii", ceea ce este. Putem găsi explicaţii, de ce se întâmplă asta, putem încerca să asociem un scop, dar toate astea sunt lipsite de sens. Realitatea este că natura este acţiune pură.
Doar este, fără sens, fără scop..
Meduza nu s-a întrebat ce pot sa fac sa devin mai buna?, sa devin om? ..doar a fost.

Suportul pe care acest conflict apare este suportul ce crează toate ideile, mintea umană.
Compararea între "ceea ce este" şi "ceea ce ar trebui sa fie" sau "ceea ce ar putea sa fie" sau "ceea ce a fost" este generatoare de conflict. Însăşi diviziunea între "ceea ce este" si cel care face compararea este cea care aduce conflictul în existenta...

Semnificaţiile pe care le asociem cu "ceea ce este" şi toate judecăţile pe care le facem sunt creaţiile proprie minţi. Ăsta este un fapt.
Pe baza cunoştinţelor pe care le-am acumulat de-a lungul existentei noastre construim un ideal, pe care îl proiectăm în viitor.
Dorinţe, frici, ce imi face placere, ce nu imi face placere, ce e bine, ce e rău, toate iau parte în crearea acestui ideal, totul pus in practica de identitatea noastra, de ego-ul nostru, de raspunsul la intrebarea: Cine sunt eu? Cel ce a facut, cel ce stie, cel ce nu vrea, cel ce va fi.. suma tuturor gandurilor, a tuturor mai puţin a unuia: cel ce este.
Pentru ca, nu-i asa? asta este singurul adevar: ca suntem. Restul, toate credinţele, ideile, prejudecatile, opiniile, memoriile, sunt doar o acumulare de experiente pe parcursul vieţii noastre. Întâmplări, fapte de viaţă, nimic mai mult.
Acceptarea acestui fapt este însă înfricoşătoare. Adică "Eu" dacă nu sunt 'Eu' atunci cine sunt?
Însă exact această separare, această scindare între "Eu" şi restul este generatoare de conflict..

Din moment ce toate semnificaţiile asociate cu ceea ce percepem sunt creaţiile propriei minţi, se poate pune întrebarea,
în momentul în care suntem în conflict cu ceea ce percepem, nu cumva suntem de fapt în conflict cu noi înşine?
Aceasta întrebare poate părea aberantă la o primă vedere, şi la o a doua vedere, însă asta doar dacă o privim din perspectiva, individului separat de toate fiinţele vii, din perspectiva acelui "Eu", din perspectiva celui ce vrea să controleze totul.

Ar mai fi ceva de realizat. Cum "Eu" nu sunt decât o acumulare de experienţe, asta presupune existenţa timpului. Dacă nu ar exista timp, nu ar exista nici "Eu". Timp = Memorie = "Eu". Dar un alt fapt de necontestat este acela că viaţa se întâmplă în prezent. Întotdeauna în prezent. A ne identifica cu "Eu", adica cu trecutul, înseamnă a refuza prezentul, înseamnă a-l face sclavul trecutului.

Asta nu înseamnă că memoria este ceva rău. Dimpotrivă. Cu ajutorul ei putem învaţa lucruri practice, putem crea, putem supravieţui mai eficient. Problema apare în momentul în care ne identificăm cu suma experienţelor pe care le avem. Identitatea nostră nu poate veni din trecut, ci numai din momentul prezent. Este suficient să fim.

Mintea este o unealta extraordinara. Ne dă posibilitatea să fim observatori şi creatori desavârşiţi, însă nu dumnezei.
În momentul în care încercăm să o folosim să controlăm lumea, deja îi dăm o sarcină mai mare decât poate duce. Asta se poate observa foarte bine dacă ne uităm la lumea pe care am creat-o. Şi fiecare dintre noi în momentul în care generează un conflict, interior sau nu, participă la perpetuarea acestui mod de a trăi.

Dar ce e de făcut? în mod sigur nu putem încerca să îndreptăm ce este deja, pentru că asta ar însemna să creem un conflict nu?
Atunci? Doar să fim, fără conflict, şi problemele se vor rezolva de la sine...

O problema de alegere

2010-01-28T13:20:00.000+02:00

In articolul anterior Eliberarea mintii spuneam ca toata viata noastra este de fapt un sir lung de alegeri, care ne definesc contextul in care traim. De fiecare data cand nu suntem constienti de alegerile noastre, este posibil ca altceva sau altcineva sa aleaga pentru noi. In acest articol tratam cazul in care anumite idei, pripasite prin subconstientul nostru, cu care nu suntem neaparat de acord, pot duce la alegeri de care nu suntem constienti.
In acest nou articol, am sa mai tratez un caz legat de altceva decat o idee, ceva poate chiar mai puternic, care ne poate influenta alegerile.

Pornesc, pe ocolite, de la o intrebare:

Ce reprezinta interactiunea dintre oameni?

Pai oamenii pot interactiona in diverse moduri mai mult sau mai putin directe. Pornind de la evidentele interactiuni obisnuite, cum ar fi sa vorbesti fata in fata, sa stai la aceeasi coada( inca se mai intampla ), sa cumperi ceva dintr-un magazin, pe masura ce distanta fizica se mareste gradul de interactiune perceput scade, fara a disparea complet. Putem vorbi astfel despre interactiuni cum ar fi mersul cu masina pe aceeasi sosea sau impartirea unui spatiu comun cum ar fi cartierul, orasul, tara, si, de ce nu planeta. Pe masura ce distanta fizica se mareste, constientizarea faptului ca putem influeta, sau ca putem fi influentati de o alta persoana, scade. Dar este in realitate asa?
Mai poate fi interactiunea intre doua persone de pe aceasta planeta nula?
Poate am fi putut spune asta acum 100 de ani sau poate 50 de ani, dar mai putem spune asta acum? Avand in vedere ca oricine, in principiu, poate calatori in aproape orice regiune populata a acestei planete, ca exista schimburi de informatie si de bunuri la nivel planetar, pietele financiare, bursele, mai putem spune ca exista doi oameni care sa nu interactioneze macar intr-un mod indirect, infinitezimal? Eu as spune ca nu.
Sa presupunem totusi ca la nivel planetar nu este inca chiar asa, la nivel national, cred ca situatia este clara, din punctul asta de vedere.

Dar ce presupune o interactiune intre doua entitati?
Pai presupune ca aceste entitati se pot influenta reciproc prin actiunile pe care le fac.
Prin urmare consider ca este corect cand spun ca, in momentul in care cineva, un cetatean al acestei natii, interactioneaza in orice fel cu sistemul socio-politico-economic local prin actiuni de genul vanzari sau cumparari de produse sau servicii, votat, discutii, exprimari de opinie, aruncat de hartii pe strada, fumatul, etc, de fapt, interactioneaza cu un set mai mare sau mai mic de concetateni, chiar daca uneori doar intr-un mod imperceptibil.
De ce ii influenteaza pe ceilalti?
Pai, rationamentul meu este urmatorul:
Majoritatea cetatenilor unei tari este "conectata" la sistemul socio-politico-economic local. In momentul in care un individ interactioneaza cu acest sistem ii schimba starea, chiar daca infinitezimal. Prin urmare, cum majoritatea cetatenilor depind de acest sistem, sunt influentati mai mult sau mai putin ca urmare a acestei schimbari, pe care acel individ a generat-o. Daca eu cumpar ultima portocala, daca mai vroiai si tu una, te-am influentat, la fel cum au facut-o si cei care le-au cumparat pe celelalte. Daca eu votez, te-am influentat, daca eu fac legi pentru tine te-am influentat si asa mai departe..
Cred ca pot spune, fara sa gresesc prea mult, ca actiunile fiecaruia din noi afecteaza intr-un mod sau altul un numar n dintre ceilalti, care la randul lor, sub influenta situatiei generate de noi, ii pot afecta pe altii si asa mai departe. E cam greu de stabilit in ce mod fiecare din noi influenteaza tot acest sistem dinamic in care traim. Exista desigur celebra intrebare, "Cum ar fi aratat lumea daca eu nu existam?". Poate ca ar fi fost la fel, cu diferente imposibil de sesizat, sau poate ca ar fi fost foarte diferita. E cam greu de determinat. Este una dintre proprietatile sistemelor dinamice, ca cel in care noi traim. Modificari infinitezimale ale conditiilor initiale pot duce la diferente majore ale efectelor ulterioare. Bataia de aripi a unui fluture intr-o parte a planetei, printr-un sistem cumulativ de efecte, poate contribui la generarea unui uragan in cealalta parte a planetei.

Discutia pe care vreau sa o propun este putin diferita, dar vroiam sa stabilesc intai candrul in care toti vietuim si efectele cumulative si complexe pe care fiecare din noi le genereaza in tot aceste mediu, efecte cu care ceilalti vrand nevrand au de-a face.

Dupa ce un om constientizeaza ca interactioneaza cu un alt om, eu zic ca restul actiunilor lui depind intr-o masura foarte mare de urmatoarea alegere:
Am incredere in acest om / Nu am incredere in acest om. Desigur, neincrederea poate veni in diferite grade, insa atat timp cat exista cea mai mica urma de neincredere, acesta, individul, va incerca sa compenseze intr-un fel acea neincredere.
Ce inseamna neincredere? In viziunea mea, neincrederea este asociata cu, sau decurge din, frica. Frica de ce?
Pai in principiu frica de limitari. Frica de faptul ca celalalt va putea atenta intr-un fel la integritatea fizica, psihica, sau de mai stiu eu ce natura a primului individ, la exprimarea de orice fel, libera si neingradita a acestuia.
Pentru a incerca o alta definire a neincrederii, as putea spune ca neincrederea este de fapt o lipsa a certitudinii. O lipsa a certitudinii ca celalalt nu va influenta in niciun fel libertatea de orice fel a primului individ.
Cu totii ne dorim certitudinea sau siguranta ca nimeni nu va atenta la libertatile noastre.
Prin urmare cu totii ne dorim sa maximizam aceasta certitudine. Pentru a face asta, va trebui sa compensam neincrederea in celalalt. Si cum putem face asta? Asigurandu-ne ca celalalt nu va face ce noi nu ne dorim sa faca. Iar aceasta asigurare o dobandim prin control. Controlandu-l pe celalalt avem siguranta ca nu va face ce nu trebuie.
Evident ca gradul de incredere pe care un individ se hotaraste sa il aiba intr-un alt individ este doar o variabila intr-o analiza mai complexa de tip cost/beneficii.
Ceea ce as vrea sa remarc este ca increderea intotdeauna va favoriza cooperarea intre indivizi, iar neincrederea intotdeauna va favoriza competitia. Cu cat gradul de incredere reciproca este mai mare cu atat acestia sunt mai dispusi sa coopereze decat sa concureze. Pare sa aiba sens. Competitia ce inseamna de fapt? Modalitatea prin care fiecare individ incearca sa-l controleze pe celalalt pe un anumit plan. Desigur, in urma unei analize cost/beneficii unul ar putea ajunge la concluzia ca are mai mult de castigat daca ar colabora cu un altul, desi nu prea are incredere in el. Indiferent daca va colabora sau nu, atata timp cat nu are incredere in celalalt, va cauta sa-si maximizeze controlul asupra lui. Cu alte cuvinte, la un anumit nivel va concura, desi coopereaza. Deci acest tip de colaborare este una falsa, de moment, care in realitate este tot o competitie.

Deoarece competitia nu are cum sa dea siguranta totala a libertatii personale, sub forma unei false colaborari, indivizii stabilesc niste reguli, care sa controleze, sa restrictioneze, actiunile fiecarui individ in asa fel incat sa nu-i poata afecta pe cei din jur. Sigur, dar nu este nimeni care sa se asigure ca toti respecta regulile. Ce se intampla cand cineva le incalca si face sa sufere un alt individ? Apare nevoia unei autoritati, care sa vegheze, la respectarea acestor reguli si la pedepsirea celor care le incalca. Sigur, dar aceasta autoritate nu este un organism extern, este o entitate formata tot din indivizi, ca si cei pe care autoritatea ar trebui sa-i controleze. Acesti indivizi nu sunt diferiti de ceilalti, si ei sunt la fel de neincrezatori in semenii lor, prin urmare si aceasta autoritate va reflecta exact aceste caracteristici ale componentilor ei, anume neincrederea in ceilalti indivizi si dorinta de control, desigur si cu statutul special de a asigura chiar acest control. Curand aceasta entitate, ajunge sa abuzeze de chiar indivizii ale caror drepturi trebuia sa le protejeze. Apare deci, din nou, nevoia unei alte entitati care sa controleze aceasta entitate. Evident, necontrolati, si indivizii ce compun aceasta noua entitate vor ajunge sa abuzeze de statutul special. Deci ce e de facut? Pai o solutie ar fi sa existe o structura ciclica, in care entitatile implicate in mecanismul de control sa se controleze reciproc. Sigur, dar daca cumva indivizii implicati in aceste structuri de control, profitand de pozitiile lor privilegiate, ajung cumva, "prin absurd", sa coopereze intre ei actionand ca o singura entitate mai complexa, care nu va fi controlata de nimeni, dar care ii oprima pe ceilalti? Ajungem din nou la primul caz. Deci din nou, ce ne facem? Pai, oricat de amuzant ar parea, o solutie la problema asta ar fi ca fiecare individ sa fie implicat in una din aceste entitati. Adica nimeni lasat pe-afara. Dar ce fac indivizii din aceste entitati? Coopereaza!!
Pai daca-i p-asa de ce mai e nevoie de toate aceste structuri? Nu se poate ca toti indivizii sa coopereze intre ei si gata? Parca ar fi mai simplu asa nu?
Sau poate ca toata treaba e sa cooperezi cu unii doar pentru a-i controla pe altii?
Lasand gluma la o parte, chiar cu acest rationament, poate simplist, putem vedea, ca desi pare paradoxal, solutia la problema neincrederii este cooperarea. Dar asa cum am spus initial si increderea ar fi dus tot la cooperare. Adica, daca solutia la problema neincrederii este cooperarea, iar cooperarea este promovata de incredere, ajungem la propozitia evident adevarata, "Solutia la problema neincrederii este increderea". Cu alte cuvinte, daca in loc sa alegem sa nu avem incredere in celalalt, am fi ales sa avem incredere si sa cooperam de la inceput, am fi scapat de falsa necesitate a gasirii si administrarii unor modalitati de control, care nu ar fi dus oricum decat la crearea unor probleme si mai complexe si la tot chinul aferent, care in cele din urma nu pot fi rezolvate decat tot prin cooperare.
Ne putem uita si in societatea noastra si putem vedea ca fiecare regula noua, care teoretic ar fi trebuit sa ne protejeze libertatile nu face decat sa ne limiteze si sa ne izoleze si mai mult. Ceea ce trebuia sa ne elibereze ne inrobeste si ne infunda intr-un hau si mai mare din care nu avem cum sa scapam cu si mai multe reguli.
Parerea mea este ca singurul lucru care ne poate salva este ca de fiecare data cand avem de ales intre a avea incredere in cineva sau a nu avea, este sa constientizam faptul ca in realitate, daca ceea ce ne dorim este libertatea, singura solutie viabila este increderea.
Cand alegem in directia fricii, in directia neincrederii si a controlului de fapt alegem izolarea si limitarea libertatilor.Culmea!!
In realitate siguranta vine din colaborare, din interdependenta nu din competitie si control.
Daca am realiza de cate ori de fapt lasam frica sa aleaga pentru noi, probabil ne-am lua cu mainile de cap. Ni s-ar face frica chiar de frica insasi.

Revenind putin la contextul pe care il descriam initial si adaugand faptul ca in masura in care este constient de influenta unui alt individ asupra lui, un individ, fara sa stie de concluzia la care am ajuns anterior, in mod natural va alege sa nu aiba incredere in acel individ. Va incerca sa-l controleze, va concura cu el. Pe vremuri, cineva nu putea avea influenta asupra ta decat prin apropiere fizica, poate de aceea a aparut regula granitelor, pentru a limita influenta altora asupra unui grup stabilit intr-o anumita zona geografica. Astazi granitele, evident nu ne mai garanteaza stoparea influentelor altora. Criza financiara din America s-a propagat in juma' de lume cel putin, virusii informatici ca si cei biologici pot circula lejer in mediile lor. Odata cu influentele trebuie sa creasca si controlul, deci noi reguli, noi mijloace de represiune. In aproape toate statele "civilizate" putem vedea o autoritate centrala sau un complex de autoritati care "se asigura" de "bunastarea" cetatenilor. Observam o tendita spre organizarea unei puteri centrale de "guvernare globala" care chiar ca nu va mai fi reglementata de nimeni, nu ca ar mai conta oricum. ( Ma gandesc ca e clar pentru toata lumea, ca votul, cel putin in forma actuala nu reglementeaza nimic. ) Toate acestea pe fondul unei competitii aprige la toate nivelurile, pentru resurse din ce in ce mai putine, care oricum intr-un procent covarsitor sunt folosite pentru a sustine competitia insasi, nu indivizii. Oare cat mai trebuie sa asteptam pana o sa intelegem ca tot acest vis urat, nenecesar, este incercarea mai mult decat paguboasa de a controla tot, lasandu-ne condusi de frica. Cand o sa intelegem ca aceasta situatie nu poate fi rezolvata cu si mai multe reguli si cu "autoritati" care "stiu ce trebuie facut"( intr-adevar stiu, pentru ei) , ci doar alegand sa avem incredere unii in altii si sa colaboram?
Dilema prizonierului arata ca desi rational cooperarea nu este favorizata, de fapt aduce beneficii optime pentru toti membrii implicati. Ironic este faptul ca se chema dilema prizonierului. Insusi conceptul de prizonier este o urmare a dorintei de control..

Recitind articolul imi dau seama ca nu a fost nici pe departe o analiza obiectiva a cazului in care frica ne influenteaza alegerile ci mai degraba o sustinere a faptului ca efectele ei sunt majore si profund negative in lumea noastra de azi. Cu siguranta sunt multe goluri in aceasta argumentatie, dar parerea mea este ca asta nu schima cu nimic faptul ca toate "aparatele" de control pe care le "experimentam" azi sunt produse directe ale fricii. Ea este ctitorul acestei lumi.
Nu spun ca frica este intotdeauna un lucru rau, ci doar in momentul in care subiectul care genereaza frica este un alt om.
Inainte sa experimentam acest lucru nu aveam cum sa stim. Dar acum vedem unde duce, o vedem la toate nivelurile societatii noastre. Ne place? De ce nu incercam si alternativa sa vedem ce iese?

Eliberarea mintii

2010-01-13T14:24:00.005+02:00

        De ceva timp ma tot bantuie o idee, si o regasesc din ce in ce mai des in tot ceea ce ma inconjoara.
Faptul ca fiecare percepe lumea prin propriul filtru mental, pentru mine este un mare adevar. Semnificatia pe care o dam lumii decurge din propriile convingeri, opinii si idei, pe care subconstientul nostru le-a "adoptat" de-a lungul timpului. Toata informatia senzoriala cu care suntem bombardati in fiecare moment este procesata automat de catre subconstient conform acestor tipare dobandite, iar apoi furnizata constientului pentru a fi supusa analizei.
Ideea de baza aici este ca aceasta informatie ce ajunge la constient este de fapt o proiectie a informatiei reale prin filtrul subconstientului. Putem spune ca aceasta informatie este de fapt "interpretata", de subconstient, atasandu-i-se o semnificatie. Aceasta semnificatie exista si are relevanta doar pentru noi, intrucat este o creatie a propriei noastre minti. Tot acest proces de interpretare este ascuns constientului, el nu poate accesa decat podusul finit, nu si procesul care a dus la o anumita interpretare. Prin urmare putem spune ca suntem intr-o masura foarte mare "controlati" de subconstient, deoarece de multe ori acesta distorsioneaza informatia in functie de anumite "idei" ce compun mecanismul de interpretare al acestuia. Mai mult decat atat este foarte posibil ca anumite idei care s-au pripasit prin mintea noastra inca de cand eram copii sa ne afecteze si azi comportamentul, fara ca noi sa fim constienti de asta, ba chiar fara ca noi sa mai fim de acord in mod constient cu respectiva idee. Acordarea, sincronizarea intre constient si subconstient este, cred, un mare pas catre autocunoastere, catre autoguvernarea propriei minti. Constientul poate schimba filtrul subconstientului insa pentru a schimba ceva trebuie sa stii ce. Asta cred ca este un proces continuu, un proces de reprogramare a propriei minti, insa in cunostinta de cauza. Cred ca asta poate duce catre eliberarea noastra ca indivizi, intrucat noi suntem creatorii tuturor problemelor noastre..

         Am sa revin la ideea care ma bantuie, de fapt la realizarea unui simplu fapt. Dupa ce mi-am dat demisia de la "job", am lucrat 6 luni la o aplicatie proprie, pe care la momentul respectiv simteam nevoia s-o fac. Acea nevoie nu era altceva decat dorinta de a ma elibera din chingile sistemului, de statutul de rotita. Dupa cele 6 luni am mai realizat ceva, nici aceasta noua tentativa nu imi oferea dorita eliberare ci doar posibilitatea de a deveni o rotita mai mare in sistem, sau poate chiar un angrenaj putin mai complex, dar fara doar si poate tot la stadiul de "masina" as fi ramas. Prin urmare am ajuns la concluzia ca sistemul in sine este defect si trebuie schimbat, ca trebuie reproiectat intr-un mod mai natural, mai apropiat de organismele vii. In acest punct am pornit acest blog. Incet incet insa am mai realizat un lucru. Ca nu poti schimba sistemul, ca nu-i poti convinge pe ceilalti sa urmeze un nou set de reguli, tot ce poti face este sa te schimbi pe tine, cel mult mediul imediat. In aceasta perioada am dat de Cristian Butusina si Proiectul Phoenix, ajungand aproape in paralel la concluzia, ca un pas catre eliberare este dobandirea unui anumit grad de autosuficienta, concluzia imediata a fost ca acest lucru nu se poate intampla altundeva decat la tara, unde aerul este ceva mai respirabil. Aceasta s-a cuplat perfect cu ideea propusa de Proiectul Phoenix, anume crearea unor celule autosuficiente, care se multiplica intocmai celulelor unui organism viu, ducand in cele din urma la schimbarea paradigmei globale, insa pornind de la individ. De jos in sus nu de sus in jos. Intocmai un fenomen emergent. Am pornit la lucru si in 3 luni, nelipsiti de probleme, suntem foarte aproape de o sera functionala, complet autonoma, ce poate produce o cantitate impresionanta de legume in orice fel de conditii. Din acest punct de vedere pot spune ca am gasit in sfarsit contextul care pare sa functioneze. Insa mai era o problema, locul meu in toata aceasta schema. Simteam ca trebuie sa fiu util intr-un fel, insa nu gaseam exact cum. Nu stiam nimic despre agricultura si constructii, insa eram dispus sa invat. Am invatat cate ceva dar parca tot nu ma regaseam in toata povestea asta. Simteam un fel de obligatie, de datorie, de a contribui insa asta parea mai mult sa ma blocheze decat sa ma motiveze.

        Dupa ceva timp de reflectie, am realizat ceva. La mine in cap exista urmatoarea idee: "Trebuie sa fii util societatii!". In momentul in care simteam ca nu fac ceva util ma deprimam. Nu corespundeam. Nu faceam ce trebuie. Dar aceasta idee nu era decat in mintea mea. Nu stiu cum a ajuns acolo dar ma afecta. In cele din urma am realizat, ca nu trebuie nimic, ca totul era doar o constrangere a mintii mele. Tot ce percepem este doar in mintea noastra. Daca cineva ne poate controla, este prin intermediul acestor idei, pe care noi le "acceptam" constient sau nu. Altfel nu se poate. Nimeni nu ne poate controla daca noi, constient refuzam. De fapt asta cred ca este si marea boala prin care omenirea trece. Oamenii fac lucruri, fara sa isi dea seama de ce le fac, au impresia ca trebuie sa le faca, insa asta nu este decat o iluzie, nu este decat o constrangere prezenta in subconstientul nostru sub forma unor idei. Atat timp cat astfel de constrangeri exista, cred ca ne este aprope imposibil sa facem ce vrem, pentru ca nu stim ce vrem cu adevarat, pentru ca avem impresia ca stim dar de fapt nu e deloc asa. Daca ne uitam in societatea noastra vedem cat de mult se bazeaza pe "trebuie": Trebuie sa votezi! Trebuie sa te duci la serviciu! Trebuie sa platesti taxe! Trebuie sa respecti legea!...

        Sa vedem de un vine acest "Trebuie sa..". Parerea mea este ca vine direct din dualitati de genul :"bine sau rau", "corect sau gresit", "moral sau imoral".
Dar toate acestea sunt relative, ceva poate fi "bine", doar privit dintr-un punct de vedere, interpretat intr-un anumit fel. Acelasi ceva poate fi "rau", dintr-un alt punct de vedere. Prin urmare relative nu sunt numai proprietatile fizice, precum pozitia sau acceleratia, ci si proiectiile mentale ale informatiei, interpretarile subiective. Viata doar este, insa fiecare o interpreteaza dupa propria reteta. Realizand asta este primul pas catre eliberare, ne putem da seama ca viata nu inseamna un set de norme si reguli venite din exterior ce trebuiesc respectate, ci mai degraba crearea propriei viziuni asupra vietii. Odata realizata, aceasta simpla propozitie, totul se schimba. "Nu trebuie nimic" inseamna de fapt "Se poate totul". Asta este eliberarea individului. In momentul in care ne putem crea propria perceptie asupra vietii, am redevenit liberi, asa cum ne-am nascut. Tot ceea ce ne limiteaza, a fost invatat pe parcursul vietii, din clipa in care ne-am nascut. Drumul catre eliberare consta in dezvatarea acestor limitari si acceptarea tuturor posibilitatilor. Exista si o mica povestire, care spune ca daca legi un elefant mic de un copac acesta va incerca pentru o vreme sa se elibereze, dar neavand inca suficienta forta va ceda. Cand va creste, ar putea lejer sa scape din prinsoare, insa nu va mai incerca niciodata. Un articol interesant despre eliberarea potentialului de a gandi pentru tine si despre falsele posibilitati si falsele dileme carora ne supunem, necunoscandu-ne suficient, este aici.

        Odata ce am realizat ca "Nimic nu trebuie", pot spune ca viata mea a capatat un alt sens. Pot face ceea ce simt la un moment dat fara sa ma mai simt vinovat ca nu sunt util, ca nu fac ceea ce trebuie sau alte prostii de genul. Nici macar Proiectul Phoenix nu "trebuie", particip pentru ca a aparut ca o ratiune de moment, un lucru logic in actualul context global. Suspectez ca in momentul in care suficienti oameni vor realiza ca nimic nu trebuie, nu va mai fi nevoie nici de norme, nici de legi, nici de organe de ordine. Adevaratele legi, cele naturale, vor aparea ca un fenomen emergent, pentru ca de ce nu? si aceste legi evolueaza prin selectie naturala. Nu este nevoie de o "autoritate" sa ne spuna ce sa facem sau nu..putem gandi si singuri!

Proiectul Phoenix

2010-01-02T16:54:00.004+02:00

Prin noiembrie ajunsesem la concluzia ca daca se vrea o alternativa la sistemul actual, aceasta trebuie construita de jos, de la satisfacerea nevoilor primare si evoluand de acolo. Mai spuneam ca o componenta fundamentala a acestui sistem ar trebui sa fie colaborarea intre oameni, iara nu competitia.
In acelasi timp Cristian Butusina lucra si el la un proiect, "Proiectul Phoenix". Cum vroiam sa si fac ceva nu numai sa vorbesc despre asta am incercat sa aflu mai multe detalii despre proiect. Intre timp lucrurile au evoluat putin si am ajuns sa colaboram pentru a pune aceasta idee in practica. Totul se intampla "la tara", la casa bunicilor mei din comuna Magura judetul Teleorman. Pentru a afla mai multe despre proiect click aici.
Desigur, pentru a se putea dezvolta va avea nevoie de o interactiune comerciala cu sistemul actual, insa odata pasit in interior lucrurile vor arata cu totul altfel. Accentul se va pune pe fiinta umana si pe ideea de comunitate. Intocmai ca in proiectul lui Jaque Fresco, logica realitatii va dicta ce trebuie facut nu un set de legi si norme rigide.

Despre nevoi

2009-11-26T14:17:00.000+02:00

In articolul Organismul social:Context, Argumente spuneam ca majoritatea nevoilor pe care oamenii le percep, decurg din cele trei componente fundamentale ale vietii: autoconservarea, perpetuarea, evolutia, si ca in fond, existentei noastre nu i se poate asocia un alt scop decât cel ce i se poate asocia vieţii în general, anume acela de a fi. Pornind de aici, aş vrea să analizez în continuare, mecanismele prin care noi, oamenii, încercăm să răspundem acestor nevoi şi să încerc să argumentez de ce înţelegerea acestora este vitala pentru viitorul speciei noastre.
Desigur că, în complexitatea noastră, şi a societăţii pe care am creat-o, au apărut o sumedenie de nevoi noi, pe care le-am categorisit si clasificat şi pe care ne preocupăm în fiecare secundă a existenţei noastre să le satisfacem. Deşi la o primă vedere, ar fi greu de crezut, aceste nevoi nu au cum să fie decuplate de nevoile fundamentale ale vieţii, aşa cum nimic din ce înseamnă să fii om, nu poate fi complet decuplat de ceea ce înseamnă viaţa in general. De fapt, înclin să cred, că aceste nevoi de ordin superior, au evoluat din cele fundamentale ale vieţii, întocmai ca un fractal, aprofundându-se nivelul de detaliu, însă tiparul iniţial rămânând indubitabil asemanător.

De ce este importantă aceasta distincţie?
Ar fi două chestiuni:
1) Cred că este unanim acceptat faptul că nevoile sunt cele care sunt în spatele tuturor deciziilor şi acţiunilor noastre, iar întelegerea acestora ar putea avea un impact major în optimizarea viţii noastre
2)Un număr mare de nevoie, aparent distincte, poate crea confuzie, iar administrarea lor poate fi anevoioasă. De aceea, simplificând şi conştientizând originile acestor nevoi de ordin superior, ar putea înlesni şi optimiza procesul decizional, facând în acelaşi timp posibilă identificarea mai facilă a falselor nevoi, care de multe ori ne pot îndruma pe un drum greşit.

Una dintre cele mai cunoscute clasificari si ierarhizari ale nevoilor este cea a lui Abraham Maslow. Link-ul de pe wikipedia unde este prezentata ierarhia nevoilor este aici. N-o sa insist asupra acesteia, as vrea totusi sa aduc in discutie un aspect chiar din aceasta prezentare de pe wikipedia.

Daca va uitati la piramida nevoilor, la al doile nivel, cel care descrie nevoile legate de securitate, veti vedea ca apare acolo "employment", cu alte cuvinte "nevoia de a avea o slujba".
Acuma, vin si eu si intreb, este aceasta o nevoie in sine sau este de fapt un mijloc de a satisface o nevoie reala?

Dupa parerea mea, este evident ca "slujba" este una dintre putinele modalitatile prin care cineva poate obtine, bani, aceastia fiind, in societatea noastra, singura modalitate promovata prin care cineva poate avea acces la resursele fara de care nu putem supravietui ( resuse ce sunt direct legate de nevoile bazice, de pe nivelul 1 al piramidei ), cat si la alte tipuri de resurse ce ajuta la satisfacera unor nevoi de rang superior (nevoia de a cunoaste, de a comunica etc..)

Am spus mai sus ca banii sunt singura modalitate promovata prin care cineva isi poate asigura in primul rand minimul necesar supravietuirii. Adevarul este ca in realitate mai sunt si alte cai (putine intr-adevar) prin care cineva ar putea supravietui fara a folosii banii.
Daca cineva ar avea acces la o bucata de pamant pe care sa cultive diverse plante, acces la o sursa de apa, un adapost, si cateva animale domestice, ar putea supravietui linistit. Ciobanii care pleaca cu oile pe munte, se descurca rezonabil in multele luni petrecute pe culmi, fara bani.
Adevarul este ca eu nu vorbesc aici de lucruri nemaivazute, ci dimpotriva, stramosii nostri, triburile de indieni sau aborigeni, care inca mai exista si azi din ce in ce mai putine insa, au supravietuit prin astfel de metode, de multe ori chiar cu mai putin, integrandu-se din plin cu natura care le oferea aproape tot ce aveau nevoie, fara sa depuna prea mult efort pentru asta.

Eu nu spun ca ar trebui sa ne intoarce la acel mod de viata, spun doar ca ar trebui sa constientizam care ne sunt nevoile reale si sa le diferentiem de mijloacele prin care reusim sa satisfacem aceste nevoi. Nevoile nu pot fi schimbate, pot fi doar satisfacute, insa mijloacele prin care ajungem sa ne satisfacem nevoile pot fi schimbate in totalitate si ar trebui sa poata fi supuse unui proces permanent de optimizare.
Faptul ca mijloacele pe care societatea noastra ne "obliga" sa le folosim pentru a supravietui, au ajuns sa fie atat de incastrate in constiinta noastra incat le putem confunda cu niste nevoi reale mi se pare foarte grav. Aceste mijloace nu ar trebui sa ne controleze ci sa ne elibereze de efortul necesar pentru a supravietui, ar trebui sa ne faca viata mai usoara si sa ne dea posibilitatea sa ne putem concentra pe satisfacera nevoilor dinspre varful piramidei.

O alta "nevoie" prezenta in piramida de pe wikipedia este proprietatea. Aici deja atingem un punct sensibil, care sta la baza societatii noastre de azi, in special in ceea ce priveste aspectele negative. De ce spun asta? Proprietate inseamna sa ai, sa detii, sa fie doar al tau si sa-l poti folosi doar tu si nimeni altcineva. Ca sa ajungi sa detii ceva, va trebui sa-l iei de undeva, sa-l cumperi, sau sa-l furi, si sa-l faci al tau.
Sa ne gandim putin totusi, este "proprietatea" o nevoie in sine? Raspunsul este evident nu.
Este si ea tot un mijloc, folosit de cineva pentru a-si securiza resursele necesare satisfacerii anumitor nevoi, intr-o societate in care competitia si conflictul pentru resurse sunt reguli ale modului nostru de viata. Lucrurile poate n-ar fi stat atat de rau, daca am fi invatat sa ne oprim atunci cand am acumulat suficient pentru a ne asigura necesarul, punctul dincolo de care acele proprietati nu ne mai aduc niciun beneficiu in plus, dar care-i priveaza pe altii de posibilitatea de a-si satisface nevoile lor. In numele acestei false nevoi "de a avea cat mai mult" unii si-au construit imperii si au savarsit crime inimaginabile, impotriva semenilor lor si a vietii in general.

Tot acest "simt" al proprietatii este exploatat si de economia de consum, care ne face tot timpul sa vrem ceva nou, ultimele tehnologii, ultima moda, prin publicitate agresiva, in care baga cantitati enorme de bani si resurse. Suntem fortati sa vrem lucruri care nu au nicio legatura cu nevoile noastre reale, care nu mai aduc niciun beneficiu semnificativ fata de ce aveam deja. Toate astea sunt insa posibile pentru ca oamenii nu se mai intreaba ce vor cu adevarat. O casa ? O masina? Zece case? Zece masini? 5 telefoane ? Ce vrem de fapt?

Sunt de ajuns aceste doua, false nevoi, "slujba" si "proprietatea" sa ne faca pe cei mai multi dintre noi, sa alergam o cursa nebuna intr-un circuit inchis, intr-un cerc vicios, ce ne tine captivi la baza piramidei nevoilor . Petrecem ore lungi, lipsite de satisfactie de cele mai multe ori, pentru a acumla bani, pe care apoi sa-i aruncam pe bunuri de care nu avem nevoie, intr-o tentativa stupida de a ajunge sa ne simtim impliniti. Nu intelegem ca de fapt acea implinire nu poate venit decat de la nivelurile superioare ale piramidei nevoilor, pe care nu mai ajungem sa le tratam, pentru ca in realitate nu facem altceva decat sa urcam si sa coboram primele doua trepte.

Nu stiu sigur, dar nu cred ca in varianta originala a piramidei nevoilor Maslow a introdus aceste nevoi, atat de specifice societatii in care traim, dar total separate de nevoile omului in general.
Desigur, ne putem intreba cum au ajuns ele sa fie prezente pe wikipedia. Ar putea fi doua variante, fie persoana care a editat aceasta prezentare nu a reusit sa realizeze falsitatea acestora, fie stia foarte bine ce face. Nu mai este nicio noutate ca informatiile sunt manipulate pentru a nu ne da de gandit ca ar putea fi ceva in neregula cu noi, cu societatea asta, cu jocul nebun pe care il jucam zi de zi. Din pacate nici wikipedia nu este scutita de aceste manipulari, sunt cateva cazuri cunoscute in care mari corporatii, au modificat prezentarea de pe wikipedia pentru a nu da prost.

Se pare ca aceste "concepte" false ne sunt non stop "servite" pe o multitudine de canale, ca niste sedative puternice care sa nu ne lase sa ne trezim la realitate, care sa nu ne lase sa ne intelegem si sa ne cunoastem asa cum suntem de fapt. Cred ca este necesar ca fiecare din noi sa se intrebe "Care sunt nevoile mele reale?" si sa se gandeasca mult la asta. Personal consider ca nevoile de ordin superior precum aprecierea, apartenenta la un grup, respectul de sine si pentru ceilalti, creativitatea, cunoasterea sunt cele demne de urmat, continuu, chiar si cand uneori nevoile bazice nu sunt pe deplin satisfacute. Este important sa intelegem ca nevoile de ordin superior le guverneaza pe cele bazice si nu invers. Odata ce ne eliberam de conceptia gresita ca nevoile bazice(case, masini, averi) sunt cele care ne guverneaza viata, vom vedea cat de usor sunt de satisfacut in realitate. In momentul in care realizam ca nu e cazul sa incercam sa acumulam mai mult decat avem nevoie pentru a supravietui, vom vedea ce usor este sa atingi un nivel de autosuficineta, care sa iti permita sa urmaresti ceea ce conteaza de fapt, familie, prieteni, idei, posibilitati de optimizare perpetua a stilului nostru de viata.
De aceea indreznesc sa spun ca, in realitate, nevoile noastre nu sunt altele decat : autosuficienta si autoactualizarea corespondente perfecte ale componentelor fundamentale ale vietii: autoconservarea si evolutia.

Poate ca reprezentarea nevoilor sub forma de piramida este nefericita, daca nu chiar rauvoitoare, deoarece poate crea impresia ca cineva nu poate fi creativ decat daca si-a satisfacut nevoile bazice, cand de fapt exact opusul este adevarat. Cu cat cineva este mai creativ cu atat poate ajunge mai repede la un nivel de autosuficienta. Cu cat este mai respectoas cu cei din jur cu atat acestia il vor ajuta mai mult pentru a-si satisface nevoile bazice. Iata deci ca de fapt din punct de vedere al dependentei nevoilor piramida sta exact invers, cu nivelul de autoactualizare la baza si cu cel de autosuficineta in varf. Prin urmare poate ca aceasta ar trebui sa fie ordinea pe care oricare din noi ar trebui sa o urmareasca si nicidecum cea originala, care ierarhizeaza nevoile din punctul de vedere al supravietuirii nicidecum al implinirii noastre ca indivizi. Timpul nostru ar trebui sa fie cel mai mult ocupat cu a fi creativi, inventivi, prietenosi, cunoscand, comunicand si foarte putin cu asigurarea nevoile bazice.

Un nou inceput

2009-11-10T12:39:00.023+02:00

Ca suntem intr-o criza, din ce in ce mai multa lume o simte si o stie. Semnele au inceput sa apara chiar cu ceva zeci de ani in urma, cu toate acestea s-ar putea sa nu mai fie la fel de evident cu ce fel de criza ne confruntam si ce reprezinta ea, desi in multitudinea de idei si teorii ale conspiratiei s-ar putea gasi si ceva care s-ar putea sa reflecte adevarul:

Desi multi vorbesc despre o criza financiara, consider ca aceasta este doar o diversiune sau doar un simptom al adevaratei crize ce a inceput.Hmm.. mi-aduc aminte de replica "Arhitectului" din Matrix Reloaded, cand ii spune lui Neo, referitor la moartea lui Trinity: "She is going to die, and there's nothing you can do to stop it!". Ei bine, asta se intampla si cu sistemul actual, este pe moarte si cu siguranta va muri. Este prea tarziu sa se mai poata face o tranzitie lina catre o noua paradigma. N-am fost suficient de inteligenti pentru o evolutie, asa ca ne paste o revolutie, care doar in cel mai bun caz va mai duce la prezervarea speciei umane pe aceasta planeta si chiar si asa, probabil o va da cateva sute de ani inapoi. Ca o paranteza, poate ca aparitia vietii "inteligente" nu este asa improbabila, insa sustinerea vietii dupa un anumit nivel ar putea fi. Asta ar putea explica de ce nu vedem inca niciun semn de la o specie extraterestra avansata.

Traim asadar, ultima perioada a unui sistem care trebuie sa isi recunoasca limitele. Un sistem bazat pe consum, competitie, agresiune, lacomie, aroganta si obrazicie fata de insasi natura care ne-a creat. Nici macar nu putem spune ca asa ceva nu s-a mai intamplat si nu stiam la ce sa ne asteptam. Pe parcursul istoriei omului au mai existat perioade de inflorire ca urmare a unor progrese tehnologice, urmate mai apoi de cadere din cauza utilizarii excesive a respectivelor tehnologii. Un exemplu ar fi capacitatea oamenilor primitivi de a confectiona arme pe care le-au folosit sa vaneze, insa au facut-o pana nu a mai ramas nimic de vanat, drept urmare au avut de suferit.
Diferenta intre situatia actuala si cea de atunci este doar de scara, iar de aceasta data raul facut este la scara planetara. Un articol interesant pe aceasta tema gasiti aici.

Desi in ultimii ani numarul "indiciilor" au crescut semnificativ pentru a putea intelege ce se intampla, noi se pare ca abia acum am inceput sa discutam mai serios despre asta. Am senzatia ca asteptam linistiti pe plaja sa vina tsunami-ul.
Dar s-ar putea sa existe o explicatie a acestui fapt, se cheama erori de judecata sau cognitive biases.
Iata numai cateva dintre ele: subestimam impactul, suntem mult prea prinsi in sistemul vechi pentru a gasi dispozitia necesara sa facem schimbari radicale, ne concentram pe altceva decat pe ceea ce este esential, etc..

Aveti aici o serie de clipuri in care este prezentat destul de elocvent la ce ar trebui sa ne asteptam sa se intample cu resursele si populatia in conditiile actuale de consum si de reproducere. Ceva este clar, nu putem continua in ritmul actual.

In ceea ce priveste Romania sunt cateva fapte de netagaduit:
- petrolul se va termina foarte curand si nu exista o alternativa viabila pentru transportul industrial
- agricultura Romaniei este "ingropata" si depindem intr-un procent ridicol de mare de importuri pentru a satisface nevoile de hrana pentru toata lumea

Asadar noi depindem intr-o mare masura de hrana importata care este transportata pe distante mari folosindu-se petrol care se va termina foarte curand..este evident ce se va intampla nu?
Ce facem noi in acest sens? facem castele de nisip...

Criza cu care ne confruntam se face simtita pe toate planurile, si este reprezentata de conflictul dintre vechiul sistem muribund si nevoile lasate neacoperite, care se cer satisfacute. Acest conflict l-am simtit si eu pe parcursul ultimului an si jumatate, si treptat am inceput sa inteleg ce se afla dincolo de perdeaua ce ne este trasa peste ochi. Mai intai am realizat ca statutul de angajat reprezinta o forma ascunsa de sclavie, si ca ramanand acolo cineva nu ar putea fi niciodata cu adevarat liber. Munca de pe urma careia beneficiezi intr-un procent infim si doar o singura data, deoarece luna urmatoare totul este sters cu buretele si trebuie sa o iei de la capat, faptul ca nimic din ceea ce produci nu iti apartine de drept, m-au facut sa renunt si sa imi incerc norocul pe cont propriu. Dupa cateva luni de lucru la propriul produs, am mai realizat insa ceva. Anume ca, intr-o economie bazata pe un sistem monetar controlat de marii bancheri, intr-un sistem politic bazat pe reprezentanti care iau absolut toate deciziile importante in numele tau, dar niciodata pentru tine, nu ai cum sa fii decat un sclav. Asa am ajuns la concluzia ca atata timp cat guvernarea si administrarea banilor nu sunt readuse in mainile cetatenilor, omul obisnuit nu va cunoaste libertatea. Am inceput deci sa scriu si sa citesc despre forme de guvernare libera in care oamenii colaboreaza la luarea deciziilor si la implementarea lor. Asta necesita insa o schimbare radicala, deci un timp foarte lung in cazul in care este macar realizabila. Dupa nu foarte mult timp am mai inteles insa ceva: ca nu poti schimba sistemul actual atata timp cat depinzi de el pentru a supravietui. Trebuie asadar sa pornesti de jos, de la satisfacerea nevoilor primare, independent de sistem. Ma simt deci nevoit sa rectific ceea ce spuneam in seria de articole "Organismul social", legat de prioritatile esentiale pentru a construi o comunitate libera. Spuneam acolo ca sunt necesare doua subsisteme pentru a putea sustine un astfel de demers. Un sistem informational, care sa faciliteze comunicarea si colaborarea pentru identificare si rezolvarea problemelor precum si luarea deciziilor importane si unul de distribuire a resurselor (sistem circulator), sustinand ca primul ar trebui sa aiba prioritate, deoarece pe baza lui s-ar putea crea toate celelalte. Am savarsit insa o eroare majora, fiindca nu am luat in considerare faptul ca in continuare supravietuirea, satisfacerea nevoilor primare depind de vechiul sistem, si nu vei putea niciodata realiza o schimbare. Inteleg acum ca, in primul rand, trebuie construita o alternativa la modalitatea de procurare a hranei si abia apoi sisteme mai avansate.

Asadar mi se pare imperios necesar ca din ce in ce mai multi romani sa incerce sa resusciteze agricultura din Romania, mai intai intr-un mod descentralizat, pe cont propriu, urmand ca mai apoi sa cream comunitati autonome mai complexe.

Organismul social: Directii, Propuneri

2009-10-29T13:39:00.015+02:00

Spuneam in Organismul social: Context, Argumente ca pentru a construi o societate libera, dupa parerea mea, avem nevoie de doua elemente cheie:
-un sistem de comunicare cu ajutorul caruia sa putem identifica, defini si gasi solutii la problemele actuale
-o modalitate de administrare a resurselor care sa faciliteze accesul fiecaruia la necesitatile vietii

Dintre cele doua cred ca primul este esential pentru stabilirea oricarui consens, care mai apoi va duce la dezvoltarea unei comunitati sanatoase.
In primul rand, un astfel de sistem ar putea fi folosit pentru guvernarea comunitatii. Pentru a imi argumenta afirmatia, mai intai am sa incerc sa raspund la urmatoarea intrebare:

Ce reprezinta guvernarea unei comunitati?

In dictionar, pana si pe wikipedia, guvernarea este definita ca fiind actul prin care, o entitate din cadrul unei comunitati, de factura politica de cele mai multe ori, emite regulamente, legi si reglementari si se asigura ca acestea sunt aplicate.

Aceasta definitie este cel putin ambigua, dupa parerea mea. Nu descrie esenta actului de guvernamant. Conform acestei definitii s-ar putea intelege ca eu, ca cetatean, am nevoie de legi pe care sa le respect. Pentru a defini un termen trebuie sa enunti scopul acelui termen, ce anume presupune, care este ratiunea lui, nu modalitatea prin care poate fi obtinut.

De multe ori, cred ca un termen poate fi definit destul de corect doar ascultandu-ti bunul simt. Cu speranta ca nu am un deficit in acest sens, voi incerca sa-l folosesc.
Asadar, dupa parerea mea, guvernarea unei comunitati poate fi definita asa:
Modalitatea prin care se asigura:
1) imbunatatirea constanta a nivelului de trai pentru fiecare membru al comunitatii
2) optimizarea functionarii comunitatii ca intreg

Se poate observa, ca, fiind un proces de optimizare, guvernarea, este ea insasi supusa unui proces continuu de optimizare. Cu alte cuvinte, guvernarea nu poate fi un proces inchis, inchistat, este un proces care se ajusteaza constant in functie de reactiile comunitatii la regulile impuse. Mai mult, consider ca singura modalitate prin care se poate realiza un astfel de proces este ca fiecare membru al comunitatii sa poata participa la guvernarea acesteia. De ce asta? Pentru ca o comunitate este un sistem complex, dinamic, a carui stare se schimba continuu. Aceasta poate duce la frictiuni sau la scaderea eficientei comunitatii ca ansamblu ( risipa de resurse de ex. ) , in cazul in care regulile pe care fiecare membru le respecta nu se ajusteaza corespunzator. Un astfel de sistem nu poate fi schimbat intr-un mod optim decat prin inputul fiecarui membru din componenta sa. De asemenea, reactia la un pericol extern nu poate fi optima decat daca fiecare membru isi aduce contributia. Ce s-ar intampla daca un asteroid ar pune in pericol intreaga specie umana? Cum am putea noi reactiona cu cele mai mari sanse de a supravietui? Fara doar si poate colaborand, unindu-ne fortele si actionand concertat, coerent. De aceea cred, ca un astfel de model de guvernare poate fi extins de la o comunitate oricat de mica la intreaga specie umana.

Mai cunoasteti un alt sistem care functioneaza la fel? Care in functie de starea sa actuala si de stimulii externi, defineste problemele, dezvolta si apoi implementeaza anumite planuri de actiune pentru ca mai apoi sa evalueze rezulatele obtinute, relativ la asteptari, si sa se autoajusteze, pentru ca pe viitor toti acesti pasi sa fie cat mai eficienti in cazul confruntarii cu situatii similare?
Raspunsul este creierul nostru. Acest sistem a fost perfectionat de natura pe parcursul a miliarde de ani. Poate ca ar trebui sa incercam sa-l luam mai in serios, din toate punctele de vedere.

Este desigur amuzant ca un creier incearca sa convinga alte creiere ca ele toate sa se organizeze intr-o structura similara cu fiecare din ele. Insa, natura se repeta, nu mai este un secret ca universul este un fractal. Vedeti, nu are rost sa ne impotrivim, totul este evident, destinul nostru este sa cooperam pentru a crea un nou organism.. care la randul lui.. ma rog.. ati inteles ideea.. fractal!
De aceea vorbeam de organismul social, care este in definitiv o structura similara cu propriul nostru organism, doar ca la alta scara.

Sa mergem mai departe si sa incercam sa gasim o modalitate prin care putem pune la punct un astfel de sistem colaborativ de guvernare.

De ce am avea nevoie?

1) Un sistem de comunicare eficient - Ca sa putem crea un sistem de guvernare la care fiecare membru poate sa participe avem nevoie de o modalitate prin care fiecare sa isi poata exprima opinia intr-un mod simplu, usor si eficient, fara prea mult deranj si bataie de cap. Succesul unei guvernari colaborative depinde de acest pas. Din fericire deja avem acest sistem de comunicare ce respecta intr-o proportie satisfacatoare toate restrictiile amintite, este internetul. Deci acest pas este rezolvat.

2) Un sistem colaborativ de identificare si definire a problemelor, precum si de analizare a posibilelor solutii si de administrare a implementarii acestora.
Ei bine da!
Eu consider ca esenta unui sistem de guvernare exact asta este - identificarea si rezolvarea problemelor cu care membrii comunitatii se confrunta.

Prin urmare am sa incerc sa expun cateva idei legate de modelul pe care un astfel de sistem ar trebui sa-l respecte.

Inainte ca problemele sa poata fi identificate si rezolvate mai avem nevoie de ceva. De ceva care sa determine membrii comunitatii sa colaboreze si sa actioneze intr-un mod organizat. Acest ceva este un scop comun. Un scop comun, pe langa faptul ca ne va da o directie si o motivatie, ne va da si un context, relativ la care vom evalua constant starea comunitatii. De ce este un context important? Pai, o problema nu poate fi inteleasa, asadar rezolvata, decat intr-un context potrivit. De exemplu, din punct de vedere al individului faptul ca are o masina cu care se poate deplasa pe distante mari, relativ repede si in conditii de confort crescute, nu reprezinta o problema, ba dimpotriva, o solutie. In momentul in care insa generalizam, privind de la nivelul unui intreg oras in care foarte multi indivizi folosesc masinile, pot aparea probleme precum poluarea si ambuteiajele. Desigur, problema exista la toate nivelurile, efectele ei fiind resimtite si de individ, cand sta ore in sir in trafic, sau cand se ineaca in momentul in care un 4x4 trece pe aceeasi straduta pe care intamplator se plimba si el, insa pentru a putea inlatura aceasta problema ea trebuie privita dintr-un context mai larg care sa cuprinda intregul angrenaj care duce la generarea ei.
Majoritatea neajunsurilor cu care ne confruntam astazi, sunt efectele unor probleme care transcend individul, ele rezultand tocmai din interactiunile dintre acestia. Acestea cred ca sunt cele mai periculoase probleme, deoarece sunt foarte greu de inteles si de definit intr-o maniera corecta de un singur individ sau chiar de un grup foarte mic de indivizi. Singura modalitate prin care eu cred ca am putea depasi acest neajuns, este adoptarea unui procedeu colaborativ de rezolvare a problemelor, la care fiecare individ care doreste poate sa contribuie, in toate fazele, pornind de la semnalizarea unei probleme pana la gasirea si implementarea unei solutii.

Prin urmare, orice sistem de guvernare in folosul cetateanului, va trebui sa defineasca si sa urmareasca un scop suficient de generic care va impune un context suficient de larg ce va permita definirea si rezolvarea problemelor care afecteaza comunitatea ca intreg.

Pentru a putea exemplifica mai usor conceptele de care vorbesc si legaturile dintre ele, am sa fac apel la urmatoarea diagrama, care este o schema simplificata a interactiunilor din acest sistem complex pe care toti il alcatuim.

Cateva explicatii:

Scopul - reprezinta expresia nevoilor comune ale membrilor unei comunitati, care le da o motivatie spre a colabora pentru satisfacerea acelor nevoi.

Nevoile - totalitatea nevoilor pe care indivizii unui grup le resimt. Fie ca sunt mai elevate sau nu, consider ca de fapt toate isi au radacinile in cele trei nevoi fundamentale pe care viata le presupune: autoconservarea, perpetuarea, evolutia ( maximizarea primelor doua ). Tot ceea ce facem noi in realitate este o incercare de satisfacere a uneia din aceste nevoi, intr-o forma sau alta. Drepturile omului, cred ca sunt in realitate expresii ale nevoilor noastre.

Initiativele - incercarile prin care oamenii urmaresc sa-si satisfaca nevoile, posibilele ipoteze de satisfacere a acestora, ideile inovatoare.

Obiectivele - modalitatile prin care nevoile pot fi satisfacute. De exemplu, fiecare are ca obiectiv o locuinta, posibilitatea de a accesa suficiente resurse precum hrana, apa, etc..

Problemele directe - problemele ce trebuiesc rezolvate pentru atingerea obiectivelor propuse. De exemplu, intr-un oras, pentru a facilita accesul la resurse precum apa sau electricitatea, au trebuit sa fie rezolvate problemele legate de distribuirea acestora catre fiecare locuinta. Radioul, televiziunea, telefonia mobila, depind direct de rezolvarea unei probleme, transmisia si receptia undelor radio, precum si a problemelor conexe. De fapt, rezolvarile acestor probleme sunt cele care duc la progresele tehnologice.

Solutiile - reprezinta modalitatea prin care problemele directe au fost rezolvate. Implementarea acestora a dus la "ameliorarea" nevoilor. Prin ameliorare inteleg satisfacerea acestora intr-un procent cat mai mare. Implementarea solutiilor insa, a generat si noi probleme. Le-am numit probleme emergente, pentru ca ele nu au aparut ca o modalitate de satisfacere a unei nevoi, ci au decurs din solutii la probleme directe, ajungand in cele din urma sa "agraveze" nevoile. Prin agravare, inteleg introducerea unor neajunsuri in sistem care contribuie la pastrarea unui nivel scazut de satisfacere a nevoilor. Mai mult, uneori incercarea de tratare a efectelor unor astfel de probleme eu dus la crearea unui alt set de probleme, si tot asa. Daca suntem atenti la ce se intampla in prezent, la scara globala, putem observa ca cele mai grave probleme cu care omenirea se confrunta azi sunt probleme de aceasta natura. Incalzirea globala, suprapopularea, discrepantele dintre cei care au foarte mult si cei care au foarte putin, etc. Aceste probleme sunt cu atat mai grave cu cat ele sunt foarte greu de inteles, cu atat mai putin de controlat si de corectat, deoarece apar in urma interactiunilor din cadrul sistemului, interactiuni care nu pot fi controlate de un singur individ, sau de un grup foarte mic de indivizi.
Este nevoie de o abordare noua, una care presupune colaborarea dintre toti indivizii care compun sistemul. Daca toti am creat o problema, toti trebuie sa o rezolvam. De accea sustin ca este nevoie de un nou model de definire a problemelor si de stabilire a solutiilor, un model care va folosi toate resursele umane prezente in cadrul sistemului pentru a-l moderniza. Astfel am avea mai multe sanse de a optimiza setul de solutii folosit pentru rezolvarea problemelor directe, intr-o maniera care va duce la reducerea sau eliminarea problemelor emergente.

Cred, ca modelul prezent in diagrama de mai sus, a fost de fapt respectat de-a lungul istoriei insa nu urmarind un scop comun. Aceasta a dus la implementarea de solutii locale, care nu au tinut seama de impactul pe scara larga si pe termen lung. Este nevoie de o schimbare!

Pentru a putea realiza o schimbare in bine, avem nevoie de o modalitate de identificare, definire si rezolvare colaborativa a problemelor, o modalitate prin care membrii unei comunitati pot ajunge la un consens in luarea deciziilor.
Pe asta ar trebui sa se bazeze o guvernare deschisa pentru a-si putea urmari scopul.

Consider ca unealta care ar putea fi folosita pentru atingerea acestui obiectiv este o aplicatie pe internet la care toti cetatenii unei comunitati sa aiba acces.
Am sa incerc sa enumar cateva aspecte pe care eu le consider importante si care, cred ca ar trebui luate in seama la proiectarea unei astfel de aplicatii:

- fiecare membru sa poata veni cu o initiativa de a imbunatati modul in care comunitatea functioneaza, prin urmare nivelul de trai al fiecarui membru
- pentru o initiativa ar trebuie sa se poata enumera: efectele pozitive, cine va beneficia de ele, circumstante, resurse necesare, etc ( toate acestea vor putea fi dezbatute ulterior, modificate si completate unde este cazul )
- ficarea membru sa poata semnaliza o problema care impiedica o dezvoltare optima a comunitatii
- pentru o problema semnalizata trebuie sa se poata enumera: efectele negative, cine este afectat, cauzele, de ce s-a ajuns in aceasta situatie, etc - de asemenea si in aceste caz toate vor putea fi schimbate in urma dezbaterii
- fiecare membru sa poata sa-si exprime propria opinie fata de o initiativa sau o problema adusa in discutie. Prin a-si exprima opinia inteleg sa poata critica, completa, comenta, documenta, si in cele din urma sa aprobe sau sa respinga respectivul subiect prin vot.
- se va putea construi un plan de actiune pentru concretizarea unei initiative sau rezolvarea unei probleme ce a fost confirmata si validata de o majoritate semnificativa de membri sau chiar prin consens ( ar fi de dorit )
- sa ve putea defini un proiect pentru a implementa un plan de actiune
- pentru un proiect, se va putea construi o echipa din membri care se ofera voluntari, se vor detalia pasii, etc ( cam tot ce tine de administrarea unui proiect )
- status-ul unui proiect trebuie sa fie public astfel incat toti membrii comunitatii sa poata vedea ce se intampla
- starea unui proiect va putea fi modificata doar de membrii ce fac parte din echipa alocata proiectului, insa ceilalti membri pot veni cu sugestii sau cu intrebari
- proiectele vor capata prioritati, pe care le vor mosteni din popularitatea subiectelor din care au descins, insa vor fi implementate in functie de resursele disponibile ( de ex. doua proiecte pot avea aceeasi prioritate insa nu exista resurse disponibile decat pt unul, va trebui sa se ajunga la un conses care proiect sa fie continuat)
- se vor tine tot felul de statistici, legate de subiectele dezbatute, de resursele disponibile, de participarea la vot, de contributia membrilor si de cum au votat ei..
- nu cred ca este necesar sa se impuna limitari de genul: un membru nu poate participa decat la proiecte dintr-un anumit domeniu pe care este dovedit competent sau asa mai departe, consider ca fiecare membru ar trebui sa fie suficient de responsabil ca sa participe doar la subiectele unde considera ca intr-adevar poate contribui cu ceva. Cu alte cuvinte trierea se va face pe baza optiunilor personale, nu printr-un mijloc rigid de control. Daca nu se va ajunge la acest grad de responsabilizare si de incredere reciproca nu cred ca sistemul va functiona. Nu trebuie sa se puna accentul pe control sau pe secrete, ci pe colaborare. Consider acest punct ca fiind esential.

Aceasta lista decurge direct, din credinta mea ca, in realitate, tot ceea ce facem si tot ce am facut noi de-a lungul istoriei, a fost sa ne imbunatatim modul de viata si sa rezolvam probleme, de cele mai multe ori in folosul comun. De fapt intreg progresul omenirii a decurs direct din inovatie, care presupune fie inventarea unui nou mod de a-ti satisface o nevoie fie imbunatatirea unuia existent, fie rezolvarea unei probleme care sa faciliteze noi inventii. Pe masura ce am progresat, existenta noastra a devenit mai lejera, dar si mai complexa. La inceput inovatia nu avea decat efecte pozitive, sau daca existau, cele negative nu erau resimtite intr-o masura importanta, insa cu timpul, toate aceste inovatii au ajuns sa participe la lumea in care traim acum, intr-o masura foarte mare, depindem de ele, iar rezultatul interactiunilor noastre in aceasta lume, nu este intotdeauna pozitiv. Prin urmare am ajuns la probleme emergente, greu de cuprins si de definit, cu atat mai putin de rezolvat. Pentru a putea fi rezolvata o problema trebuie sa fie inteleasa, iar in cazul unor probleme complexe cum sunt cele de natura sociala, economica, ecologica etc, acest lucru este aprope imposibil pentru un simplu individ sau chiar un grup mic de indivizi. Chiar daca totusi ar reusi sa defineasca si sa gaseasca o solutie le-ar fi chiar imposibil sa o si implementeze. Ar avea nevoie de participarea tuturor, deoarece problema a rezultat din interactiunea tuturor. Mai mult decat atat, sansele de a rezolva o problema cresc proportional cu numarul celor care lucreaza la rezolvarea ei. Aceasta poate fi analizata, inteleasa si solutionata intr-un mod eficient doar in momentul cand fiecare din noi isi exprima opinia fata de acea problema sau participa intr-un fel, chiar daca uneori respectand doar niste reguli simple la rezolvarea ei..

De aceea sistemul piramidal de luare a deciziilor, folosit astazi in institutiile publice si private nu mai are cum sa functioneze corespunzator. Este depasit. Nu avem de ales, trebuie sa colaboram si sa ne reinventam.

Lista de mai sus nu reprezinta decat niste puncte pe care eu le consider importante, nu este nici pe departe completa. De altfel, sunt convins ca fara colaborarea unui numar destul de mare de oameni nici nu ar putea fi. De aceea va rog sa contribuiti oricum puteti!!
Acesta e doar inceputul!

Organismul social: Context, Argumente

2009-10-26T16:50:00.014+02:00

Putem observa, in natura, ca diverse vietati supravietuiesc in grupuri. O intrebare interesanta ar fi, de ce se intampla asta?
Un raspuns foarte plauzibil este, ca o astfel de structura aduce niste beneficii fiecarui individ in parte.
Urmatoarea intrebare ar fi, ce beneficii?
In principal, dupa parerea mea, viata presupune cateva componente fundamentale:
-Autoconservarea
-Perpetuarea
-Dezvoltarea (sau evolutia) - aceasta reprezentand in definitiv procesul de optimizare sau de adaptare la schimbarile de mediu astfel incat primele doua sa fie maximizate
Cu alte cuvinte raspunsul la intrebarea "Care este scopul vietii?" este: Scopul vietii este sa existe.

Revenind, putem presupune mai departe ca intr-un fel, grupul favorizeaza cel putin una dintre aceste componente.
Cum fiecare individ este o expresie a vietii, tragem concluzia ca grupul le faciliteaza acestora urmarirea unui scop comun:supravietuirea.
Comparand diversele specii ce se organizeaza in grupuri putem observa niste diferente semnificative. De pilda, in cazul coloniilor de furnici sau de albine, grupul pare sa functioneze si sa se comporte ca un organism de sine statator, indivizii nefacand altceva decat sa ocupe anumite "roluri" necesare pentru buna functionare a coloniei. Desi ambele colonii au regine si cineva ar putea crede ca acestea conduc colonia, in definitiv ele nu fac altceva decat sa ocupe un rol, responsabil cu reproducerea. De altfel, in cazul furnicilor de exemplu indivizii chiar isi schimba intre ei rolurile in timp real dupa niste reguli foarte simple fara sa existe un anumit individ care sa decida ce anume ar trebui sa faca fiecare furnica in parte. Exista deci un sistem, prin care fiecare individ decide ce rol ar trebui sa-si asume in functie de informatiile pe care le-a schimbat cu ceilalti indivizi, care duce insa la un comportament al grupului foarte complex si care se ajusteaza continuu la conditiile de mediu.

Pe masura ce urmarim arborele evolutiei catre regnul animal, acest comportament de organism individual al grupului pare sa dispara, observandu-se o incercare a fiecarui individ de a-si securiza propria suprematie in cadrul grupului. Apare asadar ideea de ierarhie, in care anumiti indivizi ocupa "pozitii" privilegiate pe care tind sa si le pastreze prin agresiune fata de ceilalti membri. Sunt renumite bataile intre lei sau maimute pentru ocuparea unor astfel de pozitii, care le confera acces privilegiat la resurse(autoconservarea) si mai multe posibilitati de imperechere(perpetuarea). Aceast tip de comportament egoist face ca grupul luat ca ansamblu sa para haotic in ceea ce face. O coerenta se mai poate observa doar in cazul in care un pericol exterior ameninta integritatea grupului. Cu alte cuvinte in acest caz grupul nu mai are un scop in sine, ci mai degraba reprezinta suprapunerea intereselor indivizilor ce-l compun.
Acest gen de organizare a fost dus la "perfectiune" chiar de noi oamenii. Am ajuns sa fim atat de divizati incat am creat grupuri in grupuri in grupuri, toate comportandu-se in mod egoist fata de celelalte, iar elementul de baza al acestora, omul, a ajuns atat de individualist incat a uitat ca de fapt impreuna cu ceilalti formeaza aceeasi specie, ca traieste pe aceeasi planeta intr-un univers imens, ca este in mult mai multe feluri asemanator cu ceilalti decat diferit, ca in definitiv are aceleasi interese cu ei.
Daca cineva ar privi din spatiu specia umana ca intreg, probabil ca n-ar gasi prea mult argumente care sa duca la concluzia ca oamenii coopereaza intr-o tentativa de a actiona ca un singur organism pentru un scop comun.

Dar ce-i asa de rau in asta?
Pana la urma fiecare om este unic, nu poate subscrie la acelasi scop ca toti ceilalti. Parca asta e comunism, incercarea de uniformizare a tuturor indivizilor intr-o utopie nerealizabila...
Mai puteti completa aici cu argumente care sa sustina ideea ca oamenii nu pot colabora pentru acelasi scop comun..

Sa ne uitam totusi la noi, la ce suntam noi si la cum functionam, sa ne intrebam ce s-ar intampla daca fiecare celula din corpul nostru ar incerca sa acapareze cat mai multe din resursele organismului pentru folosul propriu. Este usor de imaginat ca o astfel de stare a lucrurilor nu ar putea sustine o functionare normala a orgamismului si acesta fara doar si poate si-ar gasi sfarsitul intr-un timp foarte scurt.

Sa revenim putin si sa ne uitam acum la ce se intampla cu specia noastra. Putem vedea indivizi care au acces la resurse colosale pe care de altfel nu au cum sa le foloseasca in proportie de suta la suta, si in acelasi timp putem vedea indivizi care nu au suficiente resurse pentru a putea trai in conditii optime. Acum daca intreaga specie umana ar fi considerata un organism, cu siguranta omul ar putea fi considerat celula sa. Facand o analogie cu exemplul anterior, putem deduce usor ca in conditiile in care oamenii se lupta pentru resurse, organismul pe care noi il cream nu are cum sa functioneze corect, ba mai mult nu poate supravietui pentru prea mult timp.

Dar de ce ne-ar interesa sa formam un organism uman? Putem supravietui forate bine asa.. iar aia care mor de foame inseamna ca sunt prea lenesi ca sa-si castige singuri traiul prin urmare isi merita soarta.

In primul rand, cele trei componente ale vietii, pe care le-am expus mai sus autoconservarea, perpetuarea si evolutia sunt prezente in orice forma de viata oricat de complexa ar fi, ba mai mult cred ca de fapt orice alt aspect al vietii decurge din ele. Mai multe despre asta mai jos..

Privind din punctul de vedere al celulelor noastre putem deduce destul de usor ca sansele de autoconservare pentru fiecare din ele cresc uluitor, formand un organism. Avand in vedere ca fiecare din ele consuma atat cat are nevoie avand acces neconditionat la resurse, consumul total este minim, sistemul fiind in acelasi timp foarte eficient. Prin urmare per ansamblu beneficiul fiecarei celule este mai mare intr-o astfel de organizare. Similar si noi oamenii am avea aceleasi avantaje daca am crea o societate bazata pe colaborare. In realitate n-am avea nimic de pierdut, numai de castigat.

Istoria ne arata ca inca din cele mai vechi timpuri oamenii au incercat sa acumuleze cat mai multe resurse pentru ei. Stau marturie toate razboaiele si nedreptatile pe care omenirea le-a suferit. Dupa foarte mult timp in care cei care au avut mai multe resurse au fost privilegiati fata de ceilalti in a aduna si mai multe resurse, am ajuns la ce vedem azi, in care unii si-au construit incet incet imperii in defavoarea celor care incet incet au pierdut si putinul pe care l-au avut. Cu alte cuvinte cineva care s-a nascut in saracie nu are nicio vina ca s-a nascut asa, in acelasi fel in care cei care s-au nascut in lux nu au niciun merit. Si mai mult, putem vedea cu ochii nostri, ca cei nascuti in lux de multe ori nu sunt mai performanti, ca indivizi, decat cei nascuti in saracie, nu a fost un proces de selectie naturala real ci unul fals, artificial.
In conditiile actuale pentru cei nascuti in saracie este aproape imposibil sa mai poata ajunge sa traiasca decent prin mijloace corecte.
Cei care au ajuns in pozitii privilegiate astazi nu fac altceva decat sa incerce sa adanceasca aceasta groapa, o vedem cu ochii nostri zi de zi, in cazul in care vrem sa vedem..
Luand in considerare cele afirmate mai sus putem trage concluzia,zic eu, fara o probabilitate mare de eroare, ca traim intr-o societate in care minciuna, furtul, ipocrizia, incompetenta, brutalitatea, ignoranta, agresivitatea sunt la mare pret, sunt modalitatile prin care cineva mai poate ajunge intr-o pozitie privilegiata sau si-o pastreaza.

Sper ca aceste argumente sa ridice macar cateva semne de intrebare daca nu duc la realizarea faptului ca avem nevoie de o schimbare.
Eu cred ca avem nevoie de o societate in care accentul se va pune pe roluri, pe atributii nu pe pozitii si privilegii.

Un salt enorm in evolutia vietii pe aceasta planeta a fost reprezentat de aparitia organismelor multicelulare. Este inca dezbatut de oamenii de stiita ce anume a dus la aceasta, insa asta este mai putin relevant, ce este important este faptul ca explozia vietii pe Pamant a inceput cu acest eveniment. Fara a desconsidera organismele unicelulare care au un rol important in ceea ce reprezinta viata pe Pamant si care de altfel sunt prezente si azi intr-o proportie mult mai mare decat cele multicelulare, trebuie sa recunoastem ca aparitia acestora din urma a dus la un cu totul alt nivel de complexitate si in cele din urma la viata inteligenta a carei expresie suntem chiar noi. Puterea acestei noi structuri sta in principal in colaborarea dintre celule pentru un scop comun. Imaginati-va ce am putea crea noi daca doar am incepe sa colaboram, sa cooperam pentru realizarea unui nou salt al evolutie, un nivel la care fiecare din noi poate trai o viata plina de semnificatie, satisfactie si comfort. Cred ca de fapt procesul a inceput, trebuie doar sa devenim constienti de asta!

Spuneam mai sus ca orice aspect al vietii noastre decurge in realitate din cele trei nevoi fundamental ale vietii.
Sa ne punem din nou intrebarea "Care este scopul vietii?" insa de aceasta data din perspectiva complexitatii noastre.
Raspunsul poate parea de asemenea complex ,insa in realitate cred ca este acelasi.
Scopul vietii este sa existe!
La o examinare atenta putem vedea ca toate nevoile noastre si toate actiunile pe care le intreprindem isi au radacinile in una din cele trei componente fundamentale ale vietii. Desi exista o sumedenie de nevoi cu care omul modern se confrunta, in cele din urma toate pot fi reduse la una din cele trei. Desigur exista nuante insa toate sunt fatete, expresii ale uneia din cele trei. Muncim pentru a ne asigura integritatea(autoconservarea), ne gatim, invatam tot felul de giumbushlucuri pentru a avea succes printre ceilalti(perpetuarea), exploram, cunoastem, dezvoltam, optimizam, contribuim(evolutia).
Orice aspect al existentei noastre pote fi redus la unul din aceste lucruri, si nu avem ce face. Decat sa acceptam si sa intelegem.

In aceasta lume complexa sunt atat de multe lucuri pe care cineva le poate face si fiecare din noi poate face un pic altceva decat altcineva, insa este din ce in ce mai greu ca cineva sa poata face foarte bine, tot ceea ce este nevoie pentru a putea trai optim, o noua directie ar putea fi insa sa ne unim fortele in incercarea de a ne satisface nevoile fundamentale intr-o maniera mai eficienta.
Cuvantul de ordine este colaborarea!
Ma gandesc ca societatea umana ar putea fi organizata asemanator unei colonii de furnici sau unui organism multicelular, in care fiecare individ isi asuma un anumit rol in functie de competente, fiecare beneficiind insa de acces nelimitat la resurse si la cele mai performante si mai noi tehnologii. Desigur asemanarea nu poate exista decat din perspectiva colaborarii pentru un scop comun, pentru ca in realitate sunt diferente majore atat din punct de vedere al complexitatii precum si al regulilor dupa care acestea functioneaza.

S-a dezbatut destul de mult despre faptul ca urmatorul salt al evolutiei va fi unul de ordin tehnologic, eu inclin insa sa cred ca tehnologia este de fapt o unealta si ca omul nu si-a spus inca ultimul cuvant.
Cred ca urmatoarea revolutie prin care umanitatea va trece, nu este una tehnologica ci una sociala!

In incercarea sa imi imaginez cateva caracteristici fundamentale ale acestei noi societati am sa fac apel la un sistem pe care il cunoastem relativ bine, propriul nostru corp.
Dupa parerea mea cele mai importante sisteme in organismul nostru sunt sistemul nervos si sistemul circulator.
Analoagele acestor doua sisteme trebuiesc create si in noua noastra societate:
- un sistem pentru schimbul si administrarea informatiilor - il avem deja, este internetul - insa trebuie sa mai adaugam si creierul- adica modalitatea de interpretare a informatiilor de identificare a problemelor si de generare a solutiilor intr-un mod COLABORATIV (adica oricine poate participa) - oricine sa poata fi un neuron daca vrea
- un sistem de administrare si transport a resurselor intr-un mod eficient in care accesul la resurse nu este limitat in niciun fel si in care fiecare consuma atat cat are nevoie fara a trebui sa securizeze o cantitate cat mai mare pentru a-si asigura supravietuirea

In momentul in care vom realiza aceste lucruri, pasul a fost facut!

Partea a doua: Organismul social: Directii, Propuneri

Banii - Calaul libertatii

2009-10-20T10:24:00.004+03:00

V-ati intrebat vreodata ce anume va mana in actiunile pe care le intreprindeti?
Daca ar fi sa reduceti lista la conceptele de baza care stau la baza tuturor actiunilor oare cum ar arata aceasta lista?
Probabil ca pentru majoritatea dintre noi pe primul loc s-ar gasi banii. Banii sunt cei care ne pun in miscare, ei sunt cei fara de care nu putem trai cei pe care ii urmarim tot timpul, cei care ne dau siguranta cand ii avem si frica sau disperare cand ne lipsesc nu?
De ce oare este asa? Banii se interpun intre noi, intre fiecare din noi si aprope orice resursa existenta pe acest Pamant, mai putin aerul. Pe alocuri si apa a ajuns sa fie taxata si mi-e teama ca pe viitor va fi si mai rau pe masura ce resursele de apa potabila scad. Cu cat bunurile sau serviciile satisfac cerinte mai aproape de varful piramidei de nevoi cu atat acestea sunt mai scumpe. Banul reprezinta modalitatea de acces la majoritatea resurselor de care avem nevoie. Avand in vedere ca noi suntem afectati la aproape toate nivelurile de acesti "bani" ar trebui sa avem o modalitate de a-i controla corect? Corect! Se intampla asta? Nu! Banii sunt controlati de altii. Ei hotarasc cand sa mai emita lichiditati pe piata si cand sa retraga. Ce inseamna asta? Ei controleaza valoarea tuturor resurselor existente relativ la bani. In momentul in care banii emisi de ei sunt singurele modalitati de acces la resurse, ei te cam controleaza nu? Cam asa...
Sa revenim putin la lista initiala. Ce ne mai influenteaza actiunile? Sa fie dragostea? Frica? Securitatea? Compasiunea? Instinctul de reproducere? Dorinta de a contribui la binele speciei? Orgoliul? Complexele? Lista probabil mai poate continua..
Sa le comparam putin cu banii. As zice ca desi multe dintre conceptele descrise mai sus sunt influentate si de mediu, de contextul social, intr-o mare masura ne nastem cu o anumita predispozitie pentru ele, in timp ce altele sunt adanc inradacinate in fiinta noastra. Cu banii insa este altceva, ei nu au nicio legatura cu ce suntem noi, sunt o idee total artificiala care este implantata in mintile noastre inca de mici de catre societate. Daca mami si tati nu au bani noi nu putem avea jucaria x sau y, in timp ce alti copii le au, pentru ca parintii lor au fost mai descurcareti si au reusit sa acumuleze mai multi bani. Suntem inoculati pe toate canalele cu ideea de "bani, vrei bani! daca nu ai bani esti nimeni! daca nu ai bani mori de foame! daca nu ai bani nu ai drepturi! cei cu bani sunt puternici! trebuie sa ai bani!". Suntem in asa fel programati incat consideram ca banii sunt ceva natural, ca fara ei nu se poate, mai ales cand se confunda cu nevoile reale de securitate, succes, apreciere.. etc.
Dar ce sunt in realitate banii?
Daca stau pe un morman de bani, imi aduc acestia prin simpla lor prezenta vreo valoare? Nu! Ei in sine nu aduc nicio valoare! Dar ma pot duce cu ei, sa-mi cumpar un fotoliu. Atunci da, stau mai comod, e mai relaxant ma simt mai bine, beneficiez de confort = valoare. Banii deci sunt doar o modalitate de schimb, de a converti resurse de un anumit tip in resurse de alt tip si o modalitate de a masura valoarea unei resurse relativ la un sistem de referinta. In aceste conditii raportul dintre cantitatea totala de bani si cantitatea totala de resurse ar trebui sa ramana constant. In momentul in care el creste se creaza inflatie ( valoare relativa a banilor fata de resurse scade ), iar cand raportul scade se creaza contractie ( valoarea relativa a banilor fata de resurse creste ). Intr-o economie stabila cantitatea de bani ar trebui ajustata relativ la resurse astfel incat raportul bani/resurse sa ramana constant. Se intampla asta in economia noastra? Nu! Baietii care tiparesc banii pot crea inflatie sau contractie dupa bunul lor plac, iar noi ne vedem constransi sa apelam la credite pentru a cumpara o locuinta. Stau si ma intreb oare nu ar fi normal, ca cetatean al acestei tari sa am dreptul la o locuinta sa spunem dupa casatorie? Fiecare cetatean al Romaniei are dreptul la o bucata din tara asta. Insa nu, asta nu se poate, cum altfel mai poti fi controlat? Trebuie sa faci credit si sa ramai dator la banca 30 de ani. Credit = sclavie.
Dupa ce ca banii nu aduc nicio valoare in sine, mai exista si o adevarata industrie care se ocupa cu administrarea/crearea lor, care desigur fura din valoarea existenta pe piata, din moment ce ea nu produce nimic in realitate. Oameni buni, care lucrati in banci sau in alte insitutii care sustin acest mijloc de control monstruos, v-ati gandit vreodata cu ce contribuiti voi la bunastarea societatii? V-ati gandit ce beneficii aveti voi de pe urma muncii pe care o depuneti in afara de salariul lunar? V-ati gandit cu ce imbunatatiti lumea in care de altfel traiti si voi?

Sa mergem un pic mai departe.
Sunt in realitatea banii o necesitate?
Daca ar fi sa ne luam dupa paradigma economiei clasice, cu siguranta da. Dar hai sa facem un exercitiu de imaginatie si sa ne gandim cum ar arata o societate bazata pe contributii. Intr-o societatea bazata pe contributii fiecare ofera celorlalti servicii dupa propria pricepere si primeste ce are nevoie. Pentru a inlatura capusele sau vampirii care doar beneficiaza si nu contribuie ar trebui sa existe un sistem bazat pe reputatie. Daca tu esti multumit de serviciul pe care l-am prestat atunci tu ma poti credita cu increderea ta, de care ma voi putea folosi in momentul in care voi vrea sa beneficiez la randul meu de serviciul altcuiva, pe care, il voi credita si eu in concordanta cu serviciul primit. Un astfel de sistem promoveaza, competenta, eficienta, onestitatea si colaborarea pe cand sistemul actual promoveaza viclenia, avaritia, egoismul si incompetenta. De asemenea sistemul actual duce la distributia inegala a resurselor ajungandu-se inevitabil la o clasa de bogati care detin mult mai multe resurse decat pot folosi si o clasa de saraci care pot accesa mai putin decat au nevoie.
Poate ca un sistem bazat pe contributii este vazut ca o utopie, insa daca am analiza mai profund am putea gasi mai multe elemente din natura noastra care sa sustina un astfel de demers. Ma intreb oare cati din noi fac altceva decat si-ar dori cu adevarat? Probabil destul de multi, si nu neaparat pentru ca ceea ce ar putea oferi ei nu este necesar, ci pentru ca nu au avut curajul sa incerce, pentru ca s-au axat sa faca ce trebuie, ce le aduce cele mai multe beneficii in sistemul actual. Consider ca natura ne-a inzestrat pe fiecare din noi cu anumite talente si desi unele sunt mai evidente si altele mai putin, desi unele ar putea aduce o valoare mai mare si altele mai mica, cred ca fiecare din ele isi are rostul sau. Sunteti poate de acord ca atunci cand faci ceva care iti place cu adevarat, motivatia vine de la sine, nu este nevoie de stimuli externi, ba mai mult esti dispus sa oferi ceea ce ai creat gratuit celorlalti iar satisfactia ca cineva poate beneficia de acel lucru este enorma. Poate ma insel, dar reflectati totusi la aceasta idee.
Prin urmare eu cred ca sistemul monetar curent NU este necesar, in orcice caz nu in forma actuala, ca mai multi oameni pot trai mai bine si pot contribui mai mult spre folosul tuturora, daca insa schimbam paradigma. Posibil insa sunt destui care sa nu fie de acord si cu siguranta unii (putini dar puternici) care nu-si doresc ca sistemul actual sa fie schimbat.
Totusi daca am sta sa ne gandim ce ne dorim cu adevarat de la viata probabil ca am ajunge la aceleasi concluzii: siguranta ca integritatea noastra nu este amenintata, increderea in semenii nostri, posibilitatea de a contribui la binele comunitatii si de a beneficia de el, dragoste, apreciere, intelegere si cunoastere. Un sistem bazat pe cooperarea intre oameni pentru binele comun ne-ar putea oferi toate acestea, sistemul actual bazat pe lupta pentru resurse nu.

O noua paradigma

2009-10-19T10:27:00.019+03:00

Incep sa vad o explozie de site-uri si bloguri atat la noi cat si in afara, care promoveaza ideea de comunitate libera, unde oamenii colaboreaza pentru guvernarea comunitatii dar si intre ei, la nivel de individ.
Cei de la www.fight4romania.com promoveaza chiar guvernarea libera cu ajutorul internetului in timp ce www.traiesteliber.ro propune schimbul de servicii gratuite intre indivizi pe sistemul eu te ajut pe tine gratuit, dar chiar daca tu nu ai cu ce ma ajuta momentan pe mine, poate alticineva poate, iar per ansamblu toata lumea are de castigat.

Acum, desi cele doua idei sunt putin diferite consider ca fundamental sunt asemanatoare prin faptul ca pun accentul pe ideea de colaborare, pe ideea ca toti trebuie sa contribuim pentru binele nostru comun. Sunt expresii diferite ale unei aceleiasi paradigme, aceea de comunitate libera.

Ce inteleg eu prin comunitate libera?
Intr-o comunitate libera oamenii:
- au un scop comun: cresterea nivelului de trai al ficarui individ, prin urmare progresul intregii comunitati
- participa activ la luarea deciziilor si crearea regulilor care privesc intreaga comunitate evident pe domenii de competenta( ar fi de dorit )
- se ajuta reciproc in rezolvarea problemelor individuale sau locale ( desi problemele nu pot fi chiar individuale, pentru ca daca un individ are o problema intreaga comunitate are o problema, evident ma refer la problemele care pot fi puse in contextul comunitatii, nu la problemele psihologice, emotionale sau mai stiu eu ce.. care nu pot fi rezolvate decat de individul afectat)

Probabil problema cea mai spinoasa este definirea modelului conform caruia un individ poate participa la definirea comunitatii. Desi sunt multe detalii importante care vor fi dezbatute indelung inainte de stabilirea unui sistem functional, ma gandesc ca sunt cateva idei centrale in jurul carora s-ar putea construi un astfel de sistem.
Nu cred ca mai are rost sa spun ca daca se va putea construi asa ceva atunci cu siguranta va fi construit pe internet..este evident acest lucru.
Dupa parerea mea sistemul in cauza, pentru a functiona, ar trebui sa implementeze urmatoarele functionalitati:
- o lista de dezbateri unde oamenii pot discuta orice probleme legate de bunul mers al comunitatii.Pot defini probleme, pot propune solutii, pe care mai apoi le pot vota. Mai important decat sistemul de vot in sine, este faptul ca solutiile sa fie aprobate prin consens, adica atata timp cat unei solutii i se opune un grup seminificativ de oameni aceasta nu va fi aprobata. O modalitate de stabilire a consensului este sinteza, adica crearea unei noi solutii care combina esentialul dintr-una sau mai multe solutii partiale( solutii sustinute de un procent din comunitate dar careia i se opune un alt procent semnificativ), eventual mai adaugand ceva nou, in asa fel incat, aceasta noua solutie sa poata fi aprobata prin consens. Sinteza este descrisa aici de cei de la metagovernment.org. De altfel intreg site-ul trebuie rasfoit, e o resursa importanta legata de guvernarea libera. Exista o sumedenie de proiecte active pe metagovernment.org care incearca sa implementeze o astfel de abordare.

- un sistem de stabilire a competentei. Unii oameni sunt mai competenti decat altii pe anumite subiecte, ne-am dori ca parerile acestora sa cantareasca mai mult decat ale celorlalti pe domeniile pe care ei sunt dovedit competenti. O posibila solutie a acestei probleme ar fi utilizarea unui sistem bazat pe reputatie, cu alte cuvinte fiecare individ sa poata fi votat de ceilalti ca fiind compentent pe un anumit domeniu, sau poate eu stiu dovedirea prin diplome sau realizari. Nu sunt nici eu convins de asta, s-ar putea sa ajungem tot la un gen de sistem elitist, mai trebuie dezbatut. Oricum probabil ca ar trebui sa existe o modalitate de cuantificare a competentei numai ca nu stiu in ce masura...

- masurarea contributiei fiecarui individ la binele comun. Cu alte cuvinte cei care doar iau, fara sa si dea, cei care beneficiaza fara sa si contribuie intr-un fel, ar trebui penalizati. Acest fapt este legat direct de schimbul gratuit de servicii si poate de construirea unei reputatii de care se va tine cont ulterior in cantarirea valorii individului. Probabil ca acest punct si cel anterior ar trebui unificate intr-un singur sistem de masurare/stabilire a reputatiei/compententei/contributiei unu individ in contextul comunitatii, prin vot sau un alt sistem de creditare.

- crearea unei proceduri de implementare a solutiilor acceptate prin consens. De aici probabil ca se pot aplica cu succes diversele modalitati de management de proiect insa cu masuri accentuate de monitorizare astfel incat cei implicati sau afectati sa poata urmari progresul respectivului proiect.

Ce anume impiedica adoptarea unui astfel de sistem?

Cred ca factorii care se opun unei astfel de schimbari pot fi sparti in doua categorii mari:

1) Forte asemanatoare fortei de frecare sau de inertie, care se opun schimbarii, nu pentru ca nu si-o doresc, sau pentru ca au argumente serioase impotriva ei ci pentru ca s-au obisnuit cu vechiul sistem si desi isi dau seama ca ceva nu este bine, parca nu vor sa depuna efortul sa schimbe ceva sau nu stiu ce-ar putea face. Evident aceste forte sunt in general in constiinta noastra si iau diverse forme: ignoranta, superficialitate, victimizare, lene, etc. Desi nu usor, aceste forte pot fi depasite cu un impuls adecvat.Cum? prin ridicarea nivelului de constientizare a realitatii in cat mai multi dintre semenii nostri, prin educare. De altfel daca nu facem asta si nu transformam acest balast in forte pozitive nu avem nicio sansa sa invingem fortele din a doua categorie.

2) Forte care e opun schimbarii, care nu-si doresc schimbarea. Care or fi aceste forte? Pai fortele de control, care nu si-au dorit niciodata ca oamenii sa fie liberi in actiuni si in gandire, forte care au inventat sisteme precum religia si sistemul monetar. Acum, desi religia si-a mai pierdut din forta (zic eu), sistemul monetar este din ce in ce mai puternic, ne strange latul pe zi ce trece. Cum poate cineva sa fie cu adevarat liber cand accesul la orice resursa este conditionat de o unealta controlata de cei care au cu adevarat puterea. Banul! Banul este inamicul numarul 1 impotriva libertatii si nu vom simti cu adevarat libertatea pana cand puterea de a crea bani nu va reveni in mainile oamenilor.
Cum putem invinge aceste forte? Intelegand ca banul nu este decat o unealta de schimb, cu ajutorul careia oamenii pot transfera bunuri si servicii, nimic altceva, nu are niciun rost sa fie in mainile altora, oamenii pot schimba orice pe orice, atata timp cat cele doua parti implicate se inteleg. Banul este un sistem de incredere. Orice poate fi folosit ca mijloc de schimb, atat timp se intampla doua lucruri:
1) Raportul dintre cantitatea acelui orice si valoarea totala a entitatilor "transferabile" din piata ramane constant
2) Credinta celor care folosesc acest orice, ca oricand au o nevoie il pot folosi pentru a-si satisface acea nevoie.

Punctul 1) nu este respectat in sistemul actual. Producerea de bani este controlata de cei putini si puternici, iar populatia accepta, si efectul este devastator.
Cei de la open money au o propunere mai mult decat interesanta despre cum oamenii pot crea modalitati de schimb. Banii trebuie sa fie creati in masura in care este nevoie de ei, si nici macar nu trebuie sa fie o singura forma de bani, pot fi mult mai multe folosite pentru transferul/masurarea diverselor tipuri de resurse.

In concluzie, cred ca putem construi o comunitate libera insa de asemenea mai cred ca:
1) majoritatea nu este pregatita pentru asta si ca va trebui un efort sustinut pentru a-i educa, din partea celora care inteleg situatia
2) sistemul actual va lupta pentru a mentine controlul

Nu trebuie insa sa ne dam batuti, libertatea va invinge, prin noi!

Guvernare libera

2009-09-18T15:24:00.005+03:00

Einstein a spus ca o problema nu poate fi rezolvata cu acelasi tip de gandire care a creat-o. Majoritatea inovatiilor au fost facute in urma unei schimbari de perspectiva sau prin analogii neasteptate cu probleme similare ale caror solutii deja exista. De ce nu am crede ca asta este posibil si in legatura cu guvernarea noastra?

Problema:

Avem urmatoarele idei:
-Romania(si nu numai), are ca forma de guvernamant republica
-republica, presupune ca un stat sa fie condus de un numar restrans de indivizi alesi pe un timp determinat
-republica mai presupune si ca acesti indivizi sa fie alesi din cadrul mai multor partide cu viziuni si ideologii diferite de conducere
-faptul ca acesti indivizi sunt alesi sa conduca, inseamna ca ceilalti indivizi le cedeaza acestora dreptul de a decide in numele lor
-singurul drept oficial pe care il mai au indivizii nealesi este acela de a ii schimba pe cei alesi dupa ce li se termina mandatul
-indivizii alesi au in schimb puterea sa decida in legatura cu toate problemele cu adevarat importante, care au impact asupra tuturor
-indivizii alesi trebuie sa slujeasca interesele celor care i-au ales

Acum cateva observatii:

1)Indivizii alesi, desi sunt din partide diferite au ceva in comun, au puterea sa decida pentru ceilalti, asta ii face la fel
2)Nu cred ca exista vreun exemplu in natura in care cei care au puterea se subordoneaza celor care nu o au, indiferent cum au obtinut-o
3)Starea actuala a lucrurilor, in Romania si nu numai, intareste afirmatia de la punctul 2).

Sunt intr-o mare masura convis ca o altfel de structura in care cativa indivizi decid si ceilalti se supun fara nicio putere oficiala de a se exprima intr-un mod activ sau constructiv, nu va duce la bunastare pentru toti, niciodata.

Solutia?

Daca ne uitam in natura, putem desprinde cateva exemple de organizare mult mai eficiente decat mijloacele pe care oamenii au gasit de cuviinta sa le adopte, sau mai degraba sa le accepte in prezent.
Evident, cineva ar putea spune, pe buna dreptate intr-o anumita masura, ca noi suntem mult mai complecsi decat tot ce se gaseste in natura si nu prea putem folosi un exemplu gasit aici pentru a ne organiza.
Daca abstractizam suficient, putem considera ca nu suntem altceva decat niste indivizi sau entitati care interactioneaza in cadrul unui sistem complex.
Rezultatele acestor interactiuni sunt toate fenomenele pe care le putem observa in tot ce ne inconjoara, in mediul economic, social, tehnologic,etc..
Acum daca luam aceasta abstractizare si cautam in natura, putem gasi suficiente exemple care ne-ar putea fi de folos. Atomii, moleculele, celulele, organismele, creierul nu sunt altceva decat structuri complexe alcatuite din entitati mai simple care interactioneaza conform unor reguli.
Toate entitatile existente pot fi descompuse in altele mai simple, care la randul lor pot fi descompuse in entitati si mai simple si tot asa, pana la particulele subatomice unde cunostintele noastre s-au cam blocat(asta nu inseamna ca sirul nu poate continua). Asemanator, si noi oamenii ne putem privi ca niste entitati care la randul nostru alcatuim "un ceva" mult mai mare si mai complex, i-am putea spune organism social. La randul lui si acest organism interactioneaza cu restul entitatilor de la acest nivel alcatuind ceea ce numim ecosistem. Totul interactioneaza cu totul, si poate mai important fiecare particica este dependenta de celelalte. Exista o regula pe care majoritatea sistemelor din natura o urmeaza si anume: majoritatea decide. Daca o celula din organismul nostru o ia razna probabil nu-i nicio problema, daca sunt un milion probabil la fel, dar daca peste 50% din celulele noastre ar functiona anormal probabil am fi morti. Evident totul evolueaza in timp si in momentul in care un numar critic de invizi semnalizeaza o problema, aceasta trebuie rezolvata rapid sau tot organismul va avea de suferit. In cazul cancerului, un grup de celule incep sa se reproduca dupa bunul plac, consuma resursele sistemului in exces fara a contribui cu ceva benefic si toate celulele au de suferit. Cu parere de rau putem gasi in clasa noastra politica si nu numai, numerosi indivizi care actioneaza exact ca celulele canceroase, se imbuiba inconstienti cu resursele sistemului, fara ca macar sa le foloseasca sau sa le pese de restul(7 case, 10 masini, etc..) si aici apare problema, fara sa sufere prea mult. Organismul nostru social nu are un sistem imunitar! Regula majoritatea decide nu se aplica.

In consecinta:
Consider ca e nevoie de o structura in care majoritatea, cu adevarat, poate sa decida, tot timpul.
Cu alte cuvinte vreau sa am dreptul sa ma pot exprima in legatura cu fiecare decizie care ma poate afecta.

Vad doua posibilitati:

1) Pastram actuala forma de guvernamant care, sa zicem, are expertiza si hotaraste ce ar trebui facut, insa respectiva decizie trebuie sa fie aprobata sau resprinsa prin vot de toti cetatenii. Pentru ca daca trebuie sa ma duc la vot sa-i aleg pe unii dintre ei mai bine ma lipsesc, dar daca trebuie sa ma duc sa votez daca sunt de acord sa mi se mai bage inca un impozit pe venit ia sa vezi cum m-as duce, sau daca ar trebui sa ma duc sa votez daca sunt de acord sa se scoata impozitul pe vanzarea locuintei ia sa vezi cum iar m-as duce... etc. Asa vor fi nevoiti sa argumenteze si sa explice de ce au luat acea hotarare, macar. Sunt multe de zis dar ma rezum doar la idee nu si la cum se poate aplica. Asta e cu totul alt monstru...

2) Renuntam la orice forma stricta de guvernamant si trecem la un regim de guvernare libera, adica:
- daca cineva considera ca a gasit o medota de a rezolva o problema, sau de a imbunatati un anumit ascpect dintr-un anumit domeniu, supune respectiva initiativa la vot public. Cine considera ca are o parere avizata, voteaza, cine nu, se abtine, dar toti cei car vor fi impactati de aceasta initiativa ar trebui sa aiba dreptul sa voteze. Astfel s-ar putea ajunge sa se ia cele mai bune decizii de cei mai potriviti sa o faca pe fiecare domeniu in parte. Asta da imbunatatire a nivelului de trai. Aceasta consider ca este o varianta mai buna decat prima insa probabil va trebui sa trecem prin prima pentru a ajunge in pozitia in care majoritatea cu adevarat are puterea si fiecare poate participa la luarea si promovarea deciziilor.

Nici nu vreau sa ma gandesc cati or sa ma combata,unii poate pe buna dreptate, cati or sa spuna ca asa ceva este ideal, ca aduce a comunism, ca este imposibil de realizat, ca noi suntem idivizi unici, ca nu putem fi comparati cu niste celule lipsite de inteligenta, samd, lista poate contiua..., problemele insa raman si trebuie sa facem ceva, daca vrem cu adevarat sa ne fie mai bine. Eu mi-am exprimat opinia,si asta doar la nivel fundamental, cineva ma poate combate caz in care nu castigam nimic, sau poate lua idea si o poate imbunatati sau folosi intr-un mod constructiv, pentru a ajunge la o intelegere imbunatatita a problemei si a solutiei.

Sunt evident numeroase si laborioase detalii care trebuie luate in calcul pentru ca oricare din cele doua sisteme sa functioneze, dar eu consider ca se poate. Cu mult efort, si cu foarte multi care inteleg ca lucrurile trebuie schimbate mai drastic decat credem noi daca vrem intr-adevar sa traim intr-o "Romanie a noastra" sau as putea generaliza chiar intr-o Terra a noastra.
Avem uneltele, care ne-ar putea ajuta sa infaptuim aceasta schimbare, internetul este una dintre ele, probabil cea mai importanta. Primul pas este intelegerea situatiei de cat mai multi.

Pentru cei care poate considera ca un astfel de sistem nu are cum sa functioneze, ca majoritatea e proasta, ca e nevoie de cineva inteligent si competent care sa ia deciziile importante, nu am decat un exemplu, creierul nostru: deciziile noastre nu sunt guvernate de un singur neuron ci de contributiile individuale ale celor catorva zeci de miliarde de neuroni din capul nostru. Niciodata un individ nu poate lua cele mai bune decizii pentru intregul sistem.

O sa ma opresc aici momentant, curios sa aflu parerile voastre.
O sa va rog sa va concentrati pe idei in special si mai putin pe detaliile de formulare sau mici greseli.

Multumesc